De la moartea prinţesei Diana până la Cupa Mondială de Fotbal am tot avut parte de evenimente mondiale, unele dintre ele extrem de reale și violente, chiar și de războaie și genociduri. Dar evenimente simbolice de anvergură mondială, nu doar prin aria de răspândire, ci prin punerea sub semnul întrebării a însăși ideii de mondializare, n-am avut, până acum, niciunul. De-a lungul acestei perioade de stagnare ce-a caracterizat anii ’90, ne-am confruntat cu o „grevă a evenimentelor” (potrivit expresiei scriitorului argentinian Macedonio Fernandez). Ei bine, iată că greva s-a terminat. Evenimentele și-au încetat protestul. Odată cu atentatele de la World Trade Center, din New York, suntem puși, de fapt, în faţa unui eveniment absolut, „mama” tuturor evenimentelor, a unui eveniment pur, ce le concentrează în sine pe toate cele care n-au avut loc niciodată.
Întreg jocul istoriei și al puterii a fost aruncat în aer și, odată cu acestea, înseși condiţiile analizei. Acum trebuie să avem răbdare. Atâta vreme cât evenimentele băteau pasul pe loc, trebuia să le anticipăm și să mergem mai repede decât ele, însă, odată ce s-au precipitat, trebuie să încetinim, încercând să nu ne lăsăm copleșiţi de febra discursurilor, sau de norii vestitori de război ce se-acumulează la orizont și, pe cât se poate, să păstrăm intactă fulguranţa de neuitat a imaginilor.
Toate discursurile și comentariile trădează o imensă abreacţie în faţa evenimentului însuși și a fascinaţiei pe care o exercită. Condamnarea morală, uniunea sfântă împotriva terorismului, corespund perfect exploziei de bucurie cu care întreaga lumea a asistat la distrugerea acestei superputeri mondiale, cu-atât mai mult cu cât, într-un fel, distrugerea era înfăptuită cu propriile-i mâini, într-un soi de splendoare suicidară. Prin insuportabila ei putere, ea însăși fiind responsabilă (involuntar) pentru violenţa ce permează lumea de azi și, ca atare, pentru imaginaţia teroristă ce sălășluiește în fiecare dintre noi.
Că am visat la acest eveniment, că întreaga lume a visat la el, pentru că nimeni nu poate să nu viseze la distrugerea oricărei puteri devenite într-atât de hegemonice, este un fapt inacceptabil pentru conștiinţa morală occidentală, dar e tot un fapt, reflectat cum nu se poate mai exact de patetica violenţă a tuturor discursurilor care doresc să-l șteargă de pe faţa pământului.
În ultimă instanţă, ei l-au dus la îndeplinire, dar noi suntem cei care l-am dorit. Dacă nu ţinem cont de asta, evenimentul își pierde orice dimensiune simbolică, devenind un simplu accident, un act pur arbitrar, fantasmagoria ucigașă a unor fanatici, pe care ar fi suficient să-i suprimăm. Ori, noi știm prea bine că nu-i așa. De-aici și tot acest delir contra-fobic al exorcizării răului: pentru că, asemenea oricărui obscur obiect al dorinţei, acesta se află în același timp aici și pretutindeni. În lipsa acestei complicităţi profunde, evenimentul n-ar fi avut răsunetul pe care l-a avut, iar teroriștii, în strategia lor simbolică, știu cu siguranţă că pot conta pe această complicitate nemărturisită, care depășește cu mult ura nutrită faţă de puterea mondială dominantă de cei dezmoșteniţi și exploataţi, de cei rămași pe partea greșită a acestei ordini mondiale. Această dorinţă malefică se ascunde chiar la sânul celor care se-nfruptă din bogăţiile ei și-i culeg beneficiile. Din fericire, alergia faţă de orice ordine definitivă, faţă de orice putere definitivă este universală și, în gemelitatea lor, cele două turnuri ale World Trade Center reprezentau încarnarea ei perfectă.
Nu-i nevoie de nicio pulsiune a morţii, sau a distrugerii, nici măcar de vreun efect pervers. E un fapt logic, chiar inexorabil, că sporirea puterii unei mari puteri exacerbează dorinţa de a o distruge, care este, apoi, dusă la îndeplinire cu complicitatea sa tacită. Când s-au prăbușit, cele două turnuri au lăsat impresia că răspund prin propria lor sinucidere la gestul suicidar al avioanelor transformate în kamikaze. S-a spus că „Dumnezeu nu se poate război cu sine însuși.” Ei bine, iată că poate. Occidentul, aflat acum în postura lui Dumnezeu (de atotputernicie divină și legitimitate morală absolută) a devenit suicidar, declarându-și război sie însuși.
Nenumăratele filme cu dezastre stau mărturie pentru persistenţa acestei fantasme, în cazul lor, aduse la viaţă doar prin intermediul unor imagini înecate, apoi, într-o mare de efecte speciale. Dar atracţia universală pe care o exercită, de o aceeași amploare cu cea exercitată de pornografie, demonstrează că de la imaginar până la acţiune nu e decât un pas – și că impulsul de negare a unui sistem este cu-atât mai puternic cu cât acesta tinde către perfecţiune, sau omnipotenţă.
De altfel, e foarte posibil ca teroriștii (asemenea experţilor) să nu fi prevăzut prăbușirea Turnurilor Gemene, ce a produs un șoc simbolic mult mai profund decât avarierea Pentagonului. Prăbușirea simbolică a unui întreg sistem s-a produs prin complicitatea imprevizibilă a turnurilor însele, care, prăbușindu-se de la sine, sinucigându-se, păreau să fi intrat în joc pentru a desăvârși evenimentul.
Când situaţia este monopolizată într-o asemenea măsură de puterea mondială, când ne confruntăm cu această formidabilă condensare a tuturor funcţiilor sale prin intermediul mașinăriei tehnocratice și al gândirii unice, ce altă cale mai rămâne decât un transfer terorist de situaţie? Sistemul însuși a creat condiţiile obiective ale acestei replici brutale. Adunând toate cărţile în mâinile sale, îl obligă pe Celălalt să schimbe regulile jocului. Iar noile reguli sunt feroce, pentru că și miza jocului este feroce. Unui sistem pentru care însuși excesul său de putere constituie o provocare insolubilă, teroriștii îi răspund printr-un act definitiv, care este, la rându-i, imposibil de schimbat. Terorismul este actul ce restituie o singularitate ireductibilă în sânul unui sistem de schimb generalizat. Toate singularităţile (speciile, indivizii, culturile) care au plătit cu propria lor viaţă pentru instaurarea unui sistem mondial de circulaţie aflat sub bagheta unei singure puteri se răzbună astăzi prin acest transfer terorist de situaţie.
Teroare contra teroare – în spatele acestui sistem nu se mai află nicio ideologie. Deja, suntem departe de orice ideologie, sau politică. Nicio ideologie, nicio cauză, nici măcar cea islamică, nu pot justifica energia ce alimentează teroarea. Aceasta nici măcar nu mai vizează transformarea lumii, ci (asemenea ereziilor, în epoca lor) radicalizarea ei prin intermediul sacrificiului, în opoziţie cu un sistem ce dorește să o realizeze prin forţă.
Ca orice virus, terorismul este pretutindeni, acaparând toate colţurile planetei, asemenea umbrei imense a oricărui sistem dominant, gata în orice moment să se dezvăluie ca agent dublu. Nu mai există nicio linie despărţitoare care să permită identificarea lui, căci el se află chiar în inima culturii care îl combate, iar fractura vizibilă (și ura) ce îi opune pe cei exploataţi și sub-dezvoltaţi lumii occidentale se unește într-ascuns cu falia ce trece chiar prin centrul sistemului dominant. Acesta poate face faţă oricărui antagonism vizibil. Dar împotriva celuilalt, de tip viral – ca și cum orice aparat de dominare și-ar secreta propriul mecanism de distrugere, propriul ferment al descompunerii – împotriva acestei inversări aproape automate a propriei puteri, sistemul este neputincios. Iar terorismul este chiar unda de șoc a acestei inversiuni mute.
Prin urmare, nu e vorba de o ciocnire a civilizaţiilor și nici de una a religiilor, căci fenomenul depășește cu mult graniţele islamului și ale Americii, asupra cărora se încearcă a fi concentrat conflictul pentru a se crea iluzia unei înfruntări vizibile și a existenţei unei unice soluţii, cea de forţă. E, într-adevăr, vorba de un antagonism fundamental, dar unul ce se referă, folosindu-se de spectrul Americii (ce i-ar putea servi de epicentru, dar care nu poate fi considerată încarnarea însăși a globalizării) și al Islamului (care nu este nici el personificarea terorismului) la o globalizare triumfătoare, aflată în luptă cu sine însăși. În acest sens, am putea vorbi de un război mondial, și nu de un al treilea, ci chiar de un al patrulea și singurul cu adevărat mondial, din moment ce miza lui este mondializarea însăși. Primele două conflicte mondiale corespundeau imaginii clasice a războiului. Cel dintâi a pus capăt supremaţiei Europei și epocii colonialiste. Cel de-al doilea a pus capăt nazismului. Cel de-al treilea, care, deși a luat forma unui război rece și de intimidare, a fost cât se poate de real, a sfârșit-o cu comunismul. După fiecare dintre acestea, am mai făcut câţiva pași către o orânduire mondială unică. Iar astăzi, aceasta, aproape realizată, se confruntă cu forţele antagoniste răspândite în propriu-i organism, în inima mondialităţii și în toate convulsiile sale actuale. Un război fractal al tuturor celulelor, al tuturor singularităţilor care se ridică la luptă sub formă de anticorpi. O înfruntare atât de greu de perceput, încât necesită, din timp în timp, salvarea ideii de război prin niște mizanscene spectaculoase, cum a fost cea din Golf, sau, astăzi, cea din Afghanistan. Acest al patrulea război mondial se desfășoară, însă, în altă parte. El este cel care bântuie orice ordine mondială, orice dominaţie hegemonică – dacă islamul ar fi dominat lumea, terorismul s-ar fi răsculat și împotriva lui. Căci, lumea însăși este cea care rezistă în faţa mondializării. Terorismul este imoral. Evenimentul de la World Trade Center, această provocare simbolică, este imoral, dar nu este decât o replică la o mondializare ea însăși imorală. Prin urmare, haideţi să fim și noi imorali și, dacă vrem să pricepem câte ceva din ce se întâmplă în jurul nostru, să încercăm să vedem dincolo de Bine și de Rău. Măcar acum, când suntem puși în faţa unui eveniment ce desfide nu doar moralitatea, ci orice formă de interpretare, să încercăm să ne însușim inteligenţa Răului. Punctul crucial este chiar aici: în totalul său contrast cu filozofia occidentală și cu cea a Luminilor, în privinţa raportului dintre Bine și Rău. În naivitatea noastră, credem că progresul Binelui, sporirea puterii sale în toate domeniile (știinţă, tehnică, democraţie, drepturi ale omului) corespunde unei victorii asupra Răului. Nimeni nu pare să fi înţeles că Binele și Răul își sporesc puterea în același timp, într-una și aceeași mișcare. Victoria unuia nu aduce cu sine dispariţia celuilalt, ci dimpotrivă. Din punct de vedere metafizic, considerăm că Răul este un soi de maculare accidentală, dar această axiomă, din care decurg toate formele maniheiste de luptă a Binelui împotriva Răului, este una iluzorie. Binele nu aneantizează Răul, cum, dealtfel, nici acesta nu poate duce la dispariţia celui dintâi: cele două forţe sunt ireductibile și se află într-o relaţie inextricabilă una cu cealaltă. În fond, Binele nu ar putea să câștige în faţa Răului decât renunţând la propriul statut, din moment ce, apropriindu-și monopolul puterii mondiale, ar da naștere unui val de violenţe proporţional puterii pe care și-a însușit-o.
În universul tradiţional, Binele și Răul continuau să se afle într-o balanţă, oricât de precară, bazată pe o relaţie dialectică ce menţinea aproximativ constante tensiunea și echilibrul universului moral – oarecum asemănător situaţiei din timpul Războiului Rece, când înfruntarea celor două mari puteri asigura un echilibru al terorii, făcând imposibilă supremaţia oricăreia dintre ele. Echilibrul s-a rupt în momentul în care Binele a fost extrapolat în totalitate (hegemonie a pozitivului asupra oricărei forme de negativitate, excludere a morţii și a oricărei forţe de sens contrar – triumf al valorilor Binelui în toate aspectele realităţii). De-aici încolo, balanţa e dată peste cap, iar acum, Răul pare să-și fi recâștigat o autonomie invizibilă, crescând exponenţial.
Păstrând proporţiile, fenomenul aduce oarecum cu cele petrecute în ordinea politică odată cu dispariţia comunismului și triumful mondial al puterii liberale: atunci a apărut acest inamic fantomatic, care-și iţește capul în toate colţurile planetei, răsărind de peste tot, asemenea unui virus, strecurându-se prin toate interstiţiile puterii: Islamul. Dar islamul nu este decât frontul aflat într-o perpetuă mișcare în spatele căruia se cristalizează acest antagonism, care se află pretutindeni, inclusiv în noi. Așadar, teroare contra teroare…dar o teroare asimetrică. Și tocmai această asimetrie este cea care lasă puterea mondială complet dezarmată. Aflată în luptă cu sine însăși, ea nu se poate baza decât pe propria sa logică a raporturilor de forţe, fără să poată recurge la jocul provocării simbolice și al morţii, pe care nu le mai cunoaște, pentru că le-a eliminat complet din propria cultură.
Până în acest punct, această putere integrantă a reușit, în mare măsură, să absoarbă și să resoarbă orice criză, orice negativism, dar, prin însuși acest fapt, a creat o situaţie fără ieșire (nu doar pentru damnaţii planetei, ci și pentru cei privilegiaţi și cu dare de mână, în confortul lor radical). Evenimentul fundamental este acela că teroriștii au încetat să se mai sinucidă în van, punându-și în joc propria moarte într-un mod ofensiv și eficace, potrivit unei intuiţii strategice care se reduce, pur și simplu, la incredibila fragilitate a adversarului, a unui sistem ajuns la cvasi-perfecţiune, în care chiar și cea mai mică scânteie poate arunca totul în aer. Au reușit să facă din propria lor moarte o armă absolută împotriva unui sistem care trăiește numai în vederea exluderii oricărei morţi, al cărui ideal de căpătâi este mortalitatea-zero. Și orice sistem cu mortalitate-zero este un sistem cu sumă nulă. Niciun mijloc de intimidare și distrugere nu poate face nimic împotriva unui inamic care a făcut deja din propria sa moarte o armă contraofensivă. „Ce contează bombardamentele americane! Oamenii noștri își doresc să moară la fel de mult pe cât își doresc americanii să trăiască!” De unde și disparitatea celor 7000 de morţi răpiţi dintr-o singură lovitură unui sistem care pledează pentru mortalitatea-zero. Așadar, aici, totul se joacă pe o singură carte, cea a morţii, și nu doar prin irupţia brutală a morţii în direct, în timp real, ci și prin aceea a unei morţi mai mult decât reale: una simbolică și sacrificială – adică un eveniment absolut, fără drept de apel.
Acesta este spiritul terorismului.
Ne e vorba de-a ataca sistemul în raporturile sale de forţă. Asta ţine de imaginarul (revoluţionar) impus de sistemul însuși și nu servește decât la a-i scoate pe atacatori la lumină, silindu-i să lupte pe terenul realităţii, care-i aparţine pentru vecie. Ci de a deplasa lupta în sfera simbolicului, unde regula este cea a provocării, a inversiunii și a escaladării, astfel încât morţii să nu i se poată răspunde decât cu o altă moarte de aceeași natură, sau chiar mai cumplită. A sfida sistemul printr-un dar căruia nu îi poate răspunde decât cu propria-i moarte, sau prăbușire.
Ipoteza terorismului este că sitemul însuși se va sinucide ca răspuns la provocările multiple ale morţii și ale sinuciderilor. Căci, nici sistemul, nici puterea, nu pot eluda obligaţiile simbolice – și tocmai pe această capcană se bazează singura șansă a catastrofei lor. În această spirală vertiginoasă a unui schimb de morţi imposibile, cea a teroristului este un punct infinitezimal, care antrenează, însă, un vid, un vârtej gigantic. În jurul acestui punct minuscul, orice sistem, atât cel al realului, cât și cel al puterii, devine mai dens, mai opac, se cangrenează și face implozie, descompunându-se din pricina propriei sale hiper-eficacităţi.
Tactica modelului terorist este să provoace un exces de realitate, care să ducă la năruirea sistemului. Întregul dispreţ afișat de putere și violenţa pe care o mobilizează se întorc împotriva ei, pentru că actele teroriste sunt, în același timp, oglinda ce amplifică imaginea propriei sale violenţe, dar și modelul unei violenţe simbolice care-i este interzisă, singura pe care nu o poate exercita: cea a propriei sale morţi.
Acesta este motivul pentru care nicio putere vizibilă nu poate face nimic împotriva morţii insignifiante, dar simbolice, a câtorva indivizi.
Trebuie să admitem că ne aflăm în faţa unei noi forme de terorism, a unei noi forme de acţiune, ce joacă jocul și-i învaţă regulile numai pentru a le putea perturba mai bine. Acești oameni nu doar că nu luptă cu aceleași arme, din moment ce-și pun în joc propria moarte, căreia nu i se poate aduce nicio replică („sunt niște lași”), dar și-au însușit întreg arsenalul puterii dominante. Banii și speculaţia bursieră, tehnologiile informatice și aeronautice, dimensiunea spectaculară și reţelele mediatice: au asimilat întreaga modernitate și mondialitate, fără a-și schimba ţelul, acela de-a o distruge.
Lovitură de geniu, au folosit însăși banalitatea vieţii cotidiene americane ca mască și joc dublu, dormind în cartierele lor, citind și studiind în familie, doar pentru a se trezi într-o bună zi și-a-și asuma rolul de bombe cu explozie întârziată. Măiestria acestei clandestinităţi este aproape la fel de teroristă ca spectaculosul act de pe 11 septembrie. Căci, servește la a arunca suspiciunea asupra oricărui membru al societăţii: nu cumva, orice fiinţă inofensivă este un potenţial terorist? Dacă aceștia au putut trece neobservaţi, oricare dintre noi ar putea fi un criminal deghizat (orice avion devine, la rândul lui, suspect) și, în fond, poate chiar așa și este. Iar asta ar putea să corespundă unei forme inconștiente de criminalitate potenţială, mascată și atent refulată, dar capabilă oricând, dacă nu să iasă la suprafaţă, măcar să rezoneze într-ascuns la spectacolul Răului. Astfel, evenimentul se ramifică, aplificându-se la infinit și devenind sursa unui terorism mental cu-atât mai subtil.
Diferenţa fundamentală este aceea că teroriștii, deși au la dispoziţie armele sistemului, pot scoate la bătaie una mai formidabilă decât toate acestea la un loc: propria lor moarte. Dacă s-ar mulţumi să combată sistemul cu propriile-i arme, ar fi eliminaţi instantaneu. Dacă nu i-ar opune decât moartea lor, ar dispărea la fel de repede, într-un sacrificiu inutil – tactică pe care, până în prezent, terorismul a utilizat-o aproape întotdeauna (de-aici și atentatele sinucigașe palestiniene) și datorită căreia n-avea nicio șansă de izbândă. Totul s-a schimbat, însă, din clipa în care, alături de toate mijloacele moderne pe care le aveau la dispoziţie, au ales să folosească și această armă extrem de simbolică, care le-a amplificat nemăsurat potenţialul distructiv. Și exact această multiplicare a factorilor (care nouă ni se par ireconciliabili) este cea care le conferă superioritatea zdrobitoare de acum. Spre deosebire de aceasta, strategia mortalităţii zero, cea a războiului „curat”, tehnologic, eludează tocmai această transfigurare a puterii „reale” de către puterea simbolică.
Fabulosul succes al unui astfel de atentat constituie o problemă pentru înţelegerea căreia trebuie să ne smulgem de sub imperiul opticii noastre occidentale, încercând să vedem ce gândesc teroriștii și ce se petrece într-o organizaţie de acest fel. În cazul nostru, o asemenea eficacitate ar presupune nenumărate calcule complexe și o raţionalitate pe care ne e greu să le-o atribuim și altora. Și chiar dacă lucrurile ar sta așa, ca în oricare altă organizaţie clandestină construită pe principii raţionale, întotdeauna ar exista loc pentru abandon și pentru trădare. Prin urmare, nu acesta e secretul reușitei sale. În cazul lor, diferenţa este că legătura nu e creată de un contract de muncă, ci de un pact și de o obligaţie sacrificială. Iar o astfel de obligaţie este la adăpost de orice formă de corupţie, sau dezertare. Miracolul este că s-au adapatat reţelei mondiale, protocoalelor ei tehnice, fără să piardă nimic din această complicitate cu viaţa și cu moartea. Spre deosebire de contract, pactul nu leagă indivizi – nici măcar „sinuciderea” lor nu reprezintă un act de eroism individual, ci un act sacrificial colectiv, pecetluit de o exigenţă ideală. Iar reunirea acestor două mecanisme, a unei structuri operaţionale și a unui pact simbolic, este cea care a făcut posibil un act de asemenea proporţii.
Noi nu mai știm ce înseamnă un calcul simbolic, precum cel din poker, sau din potlatch: un joc cu miză minimală și rezultat maxim. Adică, exact ce-au obţinut teroriștii prin atentatul din Manhattan, și care ar putea ilustra destul de bine teoria haosului: un șoc iniţial ce provoacă consecinţe incalculabile, în vreme ce uriașa desfășurare de forţe americană („Furtuna deșertului”) nu are decât rezultate derizorii – uraganul sfârșind prin a se transforma, am putea spune, într-o simplă bătaie de aripi a unui fluture. Terorismul sinucigaș era un terorism al săracilor, cel de-acum este unul al bogaţilor. Și asta ne sperie cel mai tare: faptul că s-au îmbogăţit (au toate mijloacele necesare) fără să-și piardă dorinţa de-a ne duce la pierzanie. Desigur, potrivit sistemului nostru de valori, ei trișează: propria-ţi moarte nu poate face parte din joc. Însă lor nu le pasă, iar regulile jocului nu ne mai aparţin.
Facem tot ce ne stă în putinţă pentru a le denigra acţiunile. Așa se face că-i tratăm de „sinucigași”, sau de „martiri”. Adăugând imediat că martirajul nu dovedește nimic, că n-are nimic de-a face cu adevărul, ba chiar (pentru a-l cita pe Nietzsche) că este inamicul numărul unu al acestuia. Bineînţeles că moartea lor nu dovedește nimic, dar nici nu-i nimic de dovedit într-un sistem în care adevărul este la rândul lui imperceptibil – sau pretindem cumva că ne aparţine? Pe de altă parte, acest argument esenţialmente moral poate fi inversat. Dacă martiriul voluntar al sinucigașilor nu dovedește nimic, atunci martiriul involuntar al victimelor lor, nu dovedește nici el nimic, și e ceva de-a dreptul deranjant și obscen în a face din asta un argument moral (iar asta nu înseamnă că le minimalizăm suferinţa și moartea).
Un alt argument ce dovedește rea-credinţă: acești teroriști nu fac altceva decât să-și dea viaţa în schimbul unui loc în paradis. Actul lor nu este unul gratuit, prin urmare, nu este nici autentic. N-ar fi gratuit decât dacă nu ar crede în Dumnezeu și dacă sfârșitul lor ar fi unul definitiv, cum este pentru noi (cu toate acestea, martirii creștini râvneau și ei la aceeași sublimă echivalenţă). Deci, și în acest caz, ei nu luptă cu aceleași arme, din moment ce au dreptul la o salvare la care noi nici măcar nu mai putem spera. Ca atare, noi ţinem doliu pentru propria noastră moarte, în vreme ce ei o transformă pe a lor într-o mare miză.
În fond, toate acestea, cauza, dovada, adevărul, recompensa, sfârșitul și mijloacele, nu sunt decât niște forme de calcul tipic occidentale. Până și moartea ne-o evaluăm în funcţie de dobândă, în termeni de raport calitate/preţ. Calcul economic specific unor calici, care nu mai au nici măcar puterea de-a-i stabili preţul. Ce s-ar mai putea întâmpla – în afara războiului, bineînţeles, care nu e decât un ecran de protecţie convenţional? Se vorbește de bioterorism, de război bacteriologic, sau de terorism nuclear, dar niciunul dintre aceste lucruri nu ţine de domeniul provocării simbolice, ci de cel al aneantizării fără rest, fără glorie, sau risc, de cel al soluţiei finale.
Ori, este ilogic să vezi în acţiunea teroristă una pur distructivă. Mie unul, mi se pare că moartea lor este inseparabilă de acţiunea lor (și tocmai asta face din ea un act simbolic), și, în niciun caz, o eliminare impersonală a Celuilalt. Totul stă în provocare și în duel, adică, încă o dată, într-o relaţie duală, personală, cu puterea adversă. Ea este cea care v-a umilit, ea trebuie umilită. Nu pur și simplu exterminată. Trebuie să-și piardă reputaţia. Iar asta nu se obţine niciodată doar prin forţă, sau prin suprimarea Celuilalt. Acesta trebuie transformat într-o ţintă vizibilă și ucis la lumina zilei, după o îndelungată agonie. În afara pactului ce-i unește pe teroriști între ei, există ceva asemănător unui duel cu adversarul. Prin urmare, acesta este exact opusul lașităţii de care îi acuzăm și contrariul absolut a ceea ce fac, spre exemplu, americanii în războiul din Golf (și a ceea ce sunt pe cale să facă în Afghanistan): ţinte invizibile, lichidare operativă. Mai presus de orice, din toate aceste peripeţii păstrăm amintirea imaginilor. Iar pregnanţa lor și fascinaţia pe care au exercitat-o trebuie conservate, pentru că, fie că o dorim, fie că nu, ele sunt scena noastră primitivă. Și, în măsura în care au radicalizat situaţia mondială, evenimentele de la New York au radicalizat și raportul imaginii cu realitatea. Dacă, înainte, aveam parte de o abundenţă de imagini banale și de un șir neîntrerupt de evenimente aidoma, actul terorist de la New York a resuscitat atât imaginea, cât și evenimentul.
Printre alte arme ale sistemului pe care le-au întors împotriva lui, teroriștii au exploatat timpul real al imaginilor, difuzarea lor globală instantanee. Prin aceasta, și-au apropriat aceleași mecanisme ca ale speculaţiei bursiere, ale informaţiei electronice, sau circulaţiei aeriene. Rolul imaginii este unul extrem de ambiguu. Căci, în același timp în care exaltă evenimentul, ea îl ia ostatic. Pe de-o parte, servește la a-l multiplica la infinit, iar pe de alta, ca diversiune și neutralizare a lui (ceea ce s-a întâmplat și cu evenimentele din 1968). Fapt care se uită mereu când se discută despre „pericolul” mediatic. Imaginea consumă evenimentul, în sensul în care îl absoarbe, oferindu-l spre consum. Firește că îi conferă un impact inedit, însă, doar ca eveniment-imagine.
Prin urmare, în condiţiile în care imaginea, ficţiunea, virtualul permează întreaga realitate, ce se alege de evenimentul real? În cazul de faţă, am crezut (poate cu o umbră de speranţă) că asistăm la o reapariţie a realului și a violenţei acestuia într-un univers așa-zis virtual. „Gata cu poveștile virtuale – asta-i realitatea!” În același sens, am asistat la o resurecţie a istoriei după sfârșitul ce-i fusese prezis. Dar realitatea, depășește ea oare cu adevărat ficţiunea? Dacă pare să o facă, este din pricină că i-a absorbit întreaga energie, devenind ea însăși ficţiune. Am putea spune chiar că realitatea este geloasă pe ficţiune, că realul pizmuiește imaginea…S-a creat o rivalitate între ele, un duel pentru a stabili care dintre ele va reuși să fie mai inimaginabilă.
Prăbușirea turnurilor World Trade Center este inimaginabilă, dar asta nu-i suficient pentru a o transforma într-un eveniment real. O creștere a violenţei nu e suficientă pentru a deschide porţile realităţii. Căci realitatea este un principiu, și tocmai acest principiu este cel care s-a pierdut. Realul și ficţiunea sunt inextricabil legate, iar fascinaţia acestui atentat este, întâi de toate, una a imaginii (consecinţele lui, atât cele entuziasmante, cât și cele catastrofale, sunt ele însele preponderent imaginare).
În acest caz, deci, realul se adaugă imaginii ca un fel de bonus al terorii, un frison în plus. Ceea ce s-a întâmplat nu e doar terifiant, ci de-a dreptul real. În loc ca violenţa realului să fie cea care răzbate mai întâi, acesteia adăugându-i-se frisonul imaginii, ne lovim, înainte de toate, de imagine, căreia îi este suprapus, apoi, frisonul realităţii. Un fel de ficţiune suplimentară, una ce depășește în intensitate ficţiunea însăși. Așa se și face că Ballard (urmându-l pe Borges) vorbea de reinventarea realului ca ultimă și cea mai redutabilă dintre ficţiuni.
Prin urmare, această violenţă teroristă nu reprezintă un reviriment al realităţii, cu-atât mai puţin, unul al istoriei. Căci violenţa în chestiune nu e una „reală”. Ci, într-un fel, mai teribilă: căci este simbolică. Violenţa în sine poate fi nespus de banală și benignă. Numai violenţa simbolică dă naștere singularităţii. Și, în acest eveniment singular, acest film despre dezastrul din Manhattan, sunt reunite în cel mai înalt grad cele două elemente care au fascinat masele de-a lungul întregului secol al XX-lea: magia albă a cinematografului și cea neagră, a terorismului. Lumina albă a imaginii și cea neagră a terorii.
Retrospectiv, încercăm să-i impunem un alt sens, o altă interpretare. Dar nu există niciuna, iar acest radicalism al spectacolului, brutalitatea lui, este singurul său aspect original și ireductibil. Spectacolul terorismului impune un terorsim al spectacolului. Iar împotriva acestei fascinaţii imorale (în ciuda faptului că stârnește o reacţie morală imediată și universală) ordinea politică este neputincioasă. Este teatrul cruzimii noastre, singurul care ne-a mai rămas – extraordinar prin faptul că reunește apogeul spectacularului cu cel al sfidării. În același timp, este un model minuscul și trecător al unui nucleu de violenţă reală ce dispune de o cameră de rezonanţă gigantică – prin urmare, cea mai autentică formă a spectacularului – și un model sacrificial ce opune ordinii istorice și politice cea mai pură formă simbolică, cea a sfidării.
Dacă ar avea un sens, dacă ar putea fi interpretată ca violenţă istorică, orice crimă le-ar putea fi iertată – așa sună axioma morală a violenţei drepte, justificate. Orice violenţă le-ar fi iertată, dacă n-ar fi retransmisă de canalele media („Dacă mass-media n-ar exista, terorismul n-ar însemna nimic.”). Dar toate astea nu sunt decât o amăgire. Nu există o bună modalitate de utilizare a mediilor de comunicare, ele fac parte din eveniment, din teroare și, într-un sens sau altul, își joacă rolul.
Actul represiv parcurge aceeași spirală imprevizibilă ca și cel terorist, nimeni nu știe unde se va opri și care-i vor fi consecinţele precise. La nivelul imaginilor și al informaţiei nu se poate face distincţia între spectacular și simbolic, între „crimă” și represiune. Și tocmai această dezlănţuire incontrolabilă a reversibilităţii reprezintă adevărata victorie a terorismului, vizibilă în ramificaţiile și influenţele subterane ale evenimentului – nu doar în criza economică, politică, bursieră și financiară a întregului sistem, și în criza morală și psihologică ce i-a urmat, ci în criza sistemului de valori, a oricărei ideologii a libertăţii, a liberei circulaţii, etc, care erau mândria lumii occidentale și de care se prevala pentru a-și exercita stăpânirea asupra restului lumii.
Iar lucrurile au mers până într-acolo încât însăși ideea de libertate, încă nouă și fragilă, este deja pe cale să dispară din moravuri și conștiinţe, iar mondializarea liberală e în pericol de-a se realiza sub o formă fundamentalmente opusă spiritului ei: aceea a unei mondializări poliţienești, a unui control total și a unei terori a siguranţei. Dereglementarea eșuează într-o pletoră de constrângeri și restricţii echivalente celor dintr-o societate fundamentalistă.
Reducere a producţiei, consumului, speculaţiei, creșterii (însă, cu siguranţă, nu și a corupţiei!): totul se petrece ca și cum sistemul mondial ar efectua o retragere strategică, o revizuire destabilizatoare a propriilor valori – în aparenţă, ca reacţie de apărare la impactul terorismului, dar, de fapt, răspunzând unor necesităţi interne ascunse – reglementare forţaţă, născută din haosul generalizat, dar autoimpusă, un soi de interiorizare a propriei sale înfrângeri.
Un alt aspect al victoriei teroriștilor este faptul că toate celelalte forme de violenţă și destabilizare a ordinii lucrează în interesul lor: terorismul informatic și biologic, cel al antraxului și al zvonurilor, toate fiindu-i imputate lui Bin Laden. Și-ar putea atribui responsabilitatea chiar și pentru dezastrele naturale, căci are de profitat de pe urma tuturor formelor perverse de circulaţie și dezorganizare. Însăși structura schimbului mondial generalizat joacă în favoarea acestei schimbări imposibile. Este ca o scriitură automată a terorismului, alimentată încontinuu de terorismul involuntar al informaţiei, cu toate consecinţele panicarde pe care le naște: în toată această poveste cu antraxul, dacă intoxicarea s-a produs cu de la sine putere, prin cristalizare spontană, asemenea unei soluţii chimice la simplul contact cu o moleculă, este pentru că întregul sistem a atins o masă critică ce-l face vulnerabil la orice formă de agresiune.
Această situaţie extremă nu are soluţie, iar războiul nu e nici pe departe una viabilă, oferind același potop veșnic de forţe militare, informaţii fantomă, propagandă inutilă, discursuri găunoase și patetice, paradă de tehnologie și intoxicare. Pe scurt, ca și războiul din Golf, un non-eveniment, unul care nu s-a petrecut, de fapt, niciodată.
De altfel, aceasta este însăși raţiunea sa de-a fi: să substituie unui eveniment formidabil, unic și imprevizibil, un pseudo-eveniment repetitiv și familiar. Atentatul terorist a corespuns primatului evenimentului asupra tuturor modelelor interpretative, în vreme ce acest stupid conflict militar și tehnologic corespunde primatului modelului asupra evenimentului, prin urmare, unei mize fictive, unui non-loc. Războiul ca prelungire a absenţei politicului prin alte mijloace.
Baudrillard, Jean, L’esprit du terrorisme, Le Monde, 2 novembre 2001.
Traducere: Alexandru Macovei