Intro
A fost o perioadă în care eram foarte pasionat de spionaj, de istoria și poveștile spionilor. Mai tîrziu m-a interesat mai puțin partea romantică o poveștii, cît mai ales genealogia culturală a acestor eroi, tehnicile de ”producție” a acestor mituri moderne și funcția lor politică. M-a interesat foarte mult să înțeleg și să compar mecanismele prin care și-au creat marile mituri culturale ale spionajului cele două super-puteri, țările care au avut poate cele mai spectaculoase istorii de spionaj, SUA și URSS. În zilele acestea geroase, în tot acest balamuc și strategii politice, urmărind modul în care actuala putere ne prezintă un nou joker al politicii locale, mi-am reamintit de poveștile cu Stierlitz (spionul cinematografiei sovietice) și James Bond (pe el îl cunoașteți mai bine decît mine). (A propos… știață că 007 își are originea în URSS iar creatorul lui a fost trimis în GULAG? Deci 007 are origini foarte sănătoase. Dar despre asta cu altă ocazie).
Ce ne interesează însă în povestea ce urmează nu e o analiză a funcției politice a ”spionului”, ci mai degrabă modul în care este el utilizat în contextul social-politic de la noi.
Speciile de la curte
Să începem cu centrul puterii. La Curte sînt multe ”specii” care trebuie să fie prezente și care îndeplinesc funcții diferite. Acolo avem de la intelectuali de curte și sfetnici cu duiumul, la lăutari, paharnici, doamne, domnițe, străjeri și mulți boieri. Pe toți aceștia îi regăsim și acum la Cotroceni, nucleul dur al puterii actuale din România. Domnul se schimbă din cînd în cînd, că așa sînt vremurile, însă ele, personajele de curte, nu pleacă niciodată de-acolo indiferent cine vine și cine pleacă. Există însă două personaje mai deosebite pe care orice Curte le are, sau trebuie să le aibă, pentru că ele au o funcție foarte importantă. Primul este bufonul, un personaj a cărui prezență la curte are un rost bine definit. Celălalt personaj important despre care-mi propusesem să scriu este spionul. El există dar e greu de pus degetul pe el, pentru că puterea nu lucrează aproape niciodată cu ”serviciile pe față”. Sa le luam pe rând.
Cum scrie și la dicționar: ”Bufonul era, la origine, un personaj comic, îmbrăcat în haine grotești, care era ținut la curțile medievale să distreze un suveran sau un senior feudal, cu glume, gesturi, strîmbături, denumit și măscărici, paiață, nebun. În Evul Mediu nebunul regelui era autorizat sa spună adevărul, luîndu-l în rîs, fiind singurul care avea dreptul să spună tot ce un om normal nu-i putea spune regelui, fără grave consecințe punitive.”
În primul rînd, el trebuie să distreze publicul, să creeze atmosfera mai ales în perioade de criză și confuzie. Funcția instituției bufonului este aceea de a distra curtea și poporul, si mai ales, pentru a distrage atenția de la lucrurile reale pentru ca puterea să-și vadă de treabă. Asta pe de o parte. A doua funcție a instituției bufonului este una critică. Bufonul era singurul personaj de la curte dar și din societate, căruia îi era permisă ironia și critica societății și a puterii într-o manieră mai deosebită. Doar bufonul avea voie să ia în derîdere totul, sub diverse forme. El era un soi de mediator între suveran și popor, un soi de oglindă a realității care de multe ori se deforma la curte și lua forme false, artificiale. Această oglindă arăta chipul adevărat al suveranului, era un soi de conștiință de rezervă a celui care era dincolo de lege. Bufonul în tradiția bizantină este deseori înlocuit de ”iurod” (în Rusia este o figură foarte importantă), un soi de ”nebun în Cristos” care atît la curte, cît și în cetate, are un rol mult mai radical decît cel al bufonului occidental. Cutuma spune că de iurod și bufon, suveranul nu se atingea niciodată. Există un caz faimos, de pe vremea lui Ivan cel Groaznic: nici o grozăvie nu a șocat mai mult populația țării, nici măcar decapitarea boierilor sau a patriarhului, cum a șocat persecuția bufonului Vassian.
Revenind la epoca noastra, în România, una dintre gravele probleme ale Cotroceniului este lipsa bufonului de la curte. Președintele și-a luat pe post de decor și politruci o grămadă de intelectuali și sfetnici pe care i-a tot bălăcărit și schimbat, însă nu și-a luat un bufon, o oglindă, o conștiință de rezervă. Domnul Băsescu nu are însă un bufon, iar aceasta este o problemă foarte gravă. Vorbesc foarte serios: funcția bufonului este una foarte importantă și respectabilă dacă este făcuta cu responsabilitate. Acest rol începuse să îl joace la un moment dat domnul Sebastian Lăzăroiu, însă el o făcea parțial într-o cheie sobră, metaforică și lunecoasă, si nu atît pentru Basescu cît pentru populație. După un timp, bufonul-sobru a început să confunde rolurile. În loc să-și îndeplinească rolul de bufon de curte a început să-și vîndă serviciile pentru bani și funcții. Iar acest lucru nu se poate pentru că te poți transforma în bufon fără curte și atunci e și mai grav.
Bufonul retrogradat al regelul, domnul Lăzăroiu, mai trimite însă din cînd în cînd mesaje importante. Nu atît mesajele lui sînt importante, cît mesajul rostit din această pozitie. După cum spuneam, prima funcție a bufonului e aceea de a distra, adică de a distrage atenția. ”Efectul Lăzăroiu”, după cum am mai scris, este unul de deviere de sens. El susține în acest caz că principala problemă a actualei guvernări este una de comunicare: “vechiul Guvern a avut o singură problemă majoră: comunicarea”. Deci repornim mașina de metafore și PR și rezolvăm totul! Conținutul, conform spuselor mesagerului curții, nu are nici un rol în acest joc.
Spionul nostrul special
În acest context, alegerea unui spion (chiar șef al spionajului) în funcția de prim-ministru este un gest politic semnificativ și trebuie citit exact în această cheie. (Președintele trebuie felicitat: o mișcare politică de clasă, mai puțin previzibilă care îi dă un avantaj în fața adversarilor politici). ”Starea de excepție”, care este, cum ne zisese bufonul-cu-jumatate-de-norma Lazaroiu, una de imagine și de comunicare, vine să o rezolve nu un finanțist, nu un economist, nu un politician, pentru că actuala putere nu crede că se confruntă cu o astfel de problemă. Jokerul scos din mînecă de actualul domnitor pentru a rezolva această problemă dificilă este o mișcare ingenioasă și bună, căci personajul are un atuu pe care nici un alt personaj de la curte nu-l are. Pentru că jokerul noastru este spion, chiar superspion.
Cum mi-am propus să nu vorbesc despre funcția politică a spionului, voi încerca să arăt cîteva ”mituri ale spionului” pe care se bazează actuala putere pentru a repara problema de comunicare și imagine. Aceste mituri sînt transferate parțial și valețiolor selectați să facă parte din echipa spionului.
Mitul riscului și excepționalității. Oricine a văzut filmele sovietice și mai ales americane despre agenți speciali știe un lucru: superagentul special, spionul este chemat să intre în acțiune numai în momentul în care situația devine catastrofală și cînd nimeni nu o mai poate rezolva. Un superspion intră în acțiune să salveze situația doar în momente de excepție. Starea de excepție este rezolvată de omul excepție, care iubește să-și asume riscul, mergînd pînă la sacrificiu. Nu asta ni se spune pe toate mediile? Cine își va asuma o asemenea responsabilitate? Cine se va sacrifica pentru a rezolva problemele în căteva luni cu riscul de a-și compromite cariera? Întotdeauna există un om providenșial „în a cărui ochi se văd trei litere” (SIE? MRU?… vă mai aduceți aminte faimoasa replică dată de fostul președinte al Americii după ce s-a întîlnit cu Putin? E adevărat că ierau alte trei litere…)
Mitul inteligenței. O astfel de funcție excepțională trebuie să fie reprezentată de un om de o inteligență deosebită și impecabilă. Nu a făcut școală ici-colea, la Iași, Arad sau Bîrlad… ci tocmai la Londra. Orice spion este educat la Londra. Vă mai amintiți filmul cu Bond? Super spionii nu știu doar banalele limbi engleză și franceză ”ca la mama lor”, ci vorbesc pînă și maghiară… Cu un CV impecabil și o astfel de inteligență precum cea a lui MRU, spionul sovietic Stierlitz ar spune: mă și mir că mai este în viață.
Mitul cunoașterii. Se știe că cine deține informație deține putere. Un spion de talia lui MRU are cheia cunoașterii a tot ce mișcă, iar informația poate deschide orice ușă, poate pune cu botul pe labe orice dușman-mogul al poporului. Deja presa a început să-și pună întrebări serioase pe această temă: MRU deține dosarele oamenilor de afaceri (mulți bănuiți a fi din sistemul de securitate), a afacerilor dubioase etc. Știți că agentul 007 avea cu el tot soiul de obiecte, instrumente, materiale, trucuri care îl ajutau în situații delicate și îi creau o superioritate în lupta cu dușmanul. O simplă hîrtie scoasă din buzunarul spionului nostru MRU va rezolva marile probleme ale societății românești. Totl va deveni mult mai interesant și mai ireal: ca în filme.
Mitul conexiunilor. Un superspion de talia lui Bond, Mata Hari sau Sorge este conectat la tot ce mișcă în toată lumea, la tot ce e important la Londra, Paris, Berlin și mai ales la Washington. Un agent de talia lui MRU trebuie să fie la fel de conectat. Ba mai mult, el trebuie să fie la zi cu noile cerințe ale vremii. Și se știe: MRU este un agent conectat transeuropean, transatlantic, transpartinic etc. Nici nu mai contează ce se întîmplă în țară. Nu asta ne prezintă analiștii și admiratorii actualei puteri? În țară totul e bine, căci nu nu ni se spune că vom avea creștere economică??? Și oricum: FMI veghează pentru noi! Ne mai lipseau superconexiunile agentului MRU.
Mitul tinereții mature. În perioada Războiului Rece, cînd de fapt s-a construit ”mitul spionului” așa cum îl știm azi, mai ales în varianta 007, și care nu a fost depășit deocamdată, spionul era un soi de ”tînăr matur”. El era ”copt”. Arăta bine, era dinamic, plin de viață, dar sobru și reținut chiar și în scurtele lui escapade glamouroase. Era un om care controla situația de la problemele de maximă complexitate și pîna la situațiile erotico-intime. Spionul nostru are și el vitalitatea unui tînăr și maturitatea unui om în vîrstă. Este exact ce lipsește tot mai mult în societatea românească în care brusc am descoperit că au dispărut cîteva milioane de cetățeni. Însă a apărut el, superspionul.
Mitul ordinii și fricii. Într-o societate ca a noastră și mai ales după o perioadă de haos politic și instituțional total, în care nici mita nu se mai știe cui să o dai, cu toate că se dă (lucru nemaiîntîlnit în cultura noastră) nevoiea de ordine este stringentă. De unde să aduci un om în momentul în care mai toate instituțiile statului se bucură de un mimnim de încredere. Nici măcar BOR nu mai poate produce oameni de încredere, iar un teolog tocmai a plecat de la putere destituit umilitor. Cel mai bine e să aduci din zona tăcută (tac și fac), cea care nu se vede, cea despre care circulă mituri, nu poate fi decodată ușor la nivel factual etc. Iar despre Servicii (Securitate, SIE, SRI) pînă și în perioada anilor 80-90 se spunea că a adunat cei mai buni oameni ai sistemului. Oamenii se tem de astfel de instituții, prin urmare le respectă. Oamenii nu știu mare lucru despre spioni și astfel de instiuții, deci nu se pot revolta împotriva lor. Iar fragila societate civilă românească va intra într-un delor erotico-politic la simpla prezentare a spionului: mă numesc Bond… James Bond!
Mitul idealului și apolitismului. Adevărații spioni slujesc un ideal superior de unde și forța lor de dăruire excepțională. El nu se împedică în interese mici și meschine, financiare și de grup. El slujește idealuri foarte înalte: idealuri umaniste, transnaționale, globale etc. Spionul adevărat este dincolo de orice ideologie. Ideologia poate fi folosită de spion doar ca tehnică de ”de intrare sub acoperire”. Pentru un spion a intra sau ieși din partid, idiferent dacă e comunist, liberal sau democrat, e ca o formă de asigurare. Pentru spion, ideologia nu este un act politic, ci unul pur tehnic. Pînă și tehnicrații sînt un soi de spioni însă lipsiți de ”conștiința camuflării”.
De data aceasta, însă, spionul nostru, coborît din dealul Copoului este chemat să soluționeze o problemă de importanță locală, dar cu bătaie lungă. Însă, surprinzator, spionul nostru chemat la datorie se împedică stîngaci de la prima sa întîlnire cu aparatele de filmat afirmînd: ”Sînt un om de dreapta”. Ca fost UTC-ist de carieră ar fi trebuit poate să fie un spion ceva mai isteț. Se pare însă că PCR-ul a produs cei mai importanți gînditori ai dreptei postcomuniste (puteți analiza biografia unor gînditori importanți și respectabili ai dreptei actuale românești ca să vă convingeți: Valeriu Stoica sau Cristian Preda de exemplu). Dar repet, pentru un spion ca MRU stînga-dreapta sînt doar niște haine sezoniere de camuflaj.
Mitul libertății. Știm cu siguranță, că doar am văzut în film, că un spion adevărat este liber. Astăzi, în contextul actual, am spune că este independent. Capacitățile lui și idealurile lui nu pot fi îngrădite de nimic. Spiritul liber al agentului special este o marcă foarte puternică. Nici măcar centrul de comandă nu poate sta în fața libertății lui. Libertatea lui este de fapt scopul misiunii lui. El se confundă cu scopul, cu misiunea. În fața scopului de a salva țara, independența-libertatea agentului nostru este totală. Cine va putea să-l oprească? Cumva centrul de comandă? Dar cine este centrul, de partea cui este el, penru cine lucrează, cîți interpuși avem etc.etc.? Dar astea sînt întrebări care dau de bănuit căci tot un spion poate să și le pună…
Capcana Spionului
Superspionii cad foarte greu în capcană, pentru că ei au capacitatea incredibilă de a se adapta, înțelege și descifra pericolele înainte ca ele sa se abata asupra lor. Au și capacitatea de a rezolva orice situație delicată sau capcană întinsă de dușmani. E mult mai greu însă cînd spionul intră pe terenul celui pe care-l slujește. Nu întîmplător spionii sînt mai mereu departe de casă, în cîmpul inamicului unde se descurcă de minune. Care e povestea finală cu spionul nostru? E o problemă delicată căci spionul nostru a plecat din cîmpul inamicului sau cel puțin unul neutru și a intrat în cîmpul ”băieților noștri deștepți”, iar aici nu mai funcționează nici-o regulă a superspionilor. Aici funcționează alte reguli….
Cum se termină povestea superspionului MRU, care abia a început și despre care bufonbul-sobru ne șoptește ”că actualul prim-minstru desemnat va fi viitorul candidat la preșidenție”? Ea sună anecdotic în felul următor:
Superspionul MRU se întîlnește pe holurile Guvernului cu Elena Udrea. Superba Elena îl întreabă zîmbitoare: ”Dragă MRU, cît face 2 x 2?”. MRU căzu pe gînduri și medită în sinea sa: ”Eu știu cît face 2 x 2, căci am fost informat de la centru…. dar oare știe și Elena acest lucru? Și dacă știe, de unde o fi aflat? Să fie oare mîna lungă a lui Maior, Blaga, Videanu?… sau să fie o capcană a USL?” … ”Dacă e așa, gîndi abătut MRU, atunci negocierile pentru alegerile Prezidențiale au intrat în impas”…