„Chiar dacă iluzia nu penetrează conştiinţa celor care trăiesc în miezul ei, ea se exprimă totuşi pe deplin în rostirea lor“ (Bruno Bauer)
Observăm tot mai clar că politica, acaparată de pieţe în condiţiile marşandizării generale a statului, religiei sau culturii, devine o simplă componentă a bazei economice. În consecinţă, pentru a escamota consensul oligarhic referitor la opţiunile de guvernare, politica-marfă pune în scenă spectacolul unor pseudo-antagonisme. În ţările de la periferia imperiului Euro-American, precum România ultimilor 25 de ani, acest spectacol este clădit pe cadavrul victimei sigure a colonialismului: stima de sine. Mă refer aici la încetăţenirea unui sentiment particular de inferioritate în rîndul popoarelor colonizate care, privindu-se cu ochii străini ai stăpînilor, doresc în cele din urmă să le îmbrace pielea[1].
Nu mai e o noutate faptul că o mare parte a celor care se diferenţiază ideologic de clasele de jos aparţin, în fapt, lor. Într-o ţară ca România, însă, fenomenul e inseparabil de efectele neocolonialismului de clasă. Ura de sine a românilor stă la temelia falsei conştiinţe a claselor de mjloc şi determină hegemonia culturală responsabilă pentru caracterul lor aspirant. Ea se manifestă în primul rînd în dispreţul faţă de oricine nu năzuieşte la Visul Românesc, adică la statutul clasei de mijloc din centrul imperiului. Astfel se explică procesul prin care două seturi de interese materiale divergente sînt înstrăinate într-un ideal comun.
Pseudo-antagonismul fondator al ideologiei Visului Românesc ia forma luptei abstracte dintre „o ţară ca afară“ şi „neocomunism“. Arhitectul înţelegerii polemice de sine a claselor de mijloc e nimeni altul decît Ion Iliescu. Acest om merită un Omagiu din partea bravilor cavaleri anticomunişti care nu au izbutit decît să dezvolte campania de relaţii publice a fostului lider FSN. Cine ar mai fi reuşit să gireze debutul terapiei de şoc din anii ’90 şi să pară, în acelaşi timp, profetul unui „socialism cu faţă umană“? Cine altcineva putea să se erijeze deopotrivă în speranţă a oamenilor muncii şi sperietoare a intelectualilor de dreapta, în vreme ce îi jupuia pe primii urmînd sfaturile thatcherite ale celor care îl demonizau? „Omul Moscovei“ uns şef de colonie de autorităţile administraţiei americane[2], Ion Iliescu apare drept adevăratul Mandela din Carpaţi. Marele Păcală. Cultivată de condamnarea monolitică a 40 de ani din istoria societăţii româneşti, ca anticomunism postcomunist, ura de sine a clasei de mijloc a contribuit de asemenea la legitimarea ideologiei tranziţiei. Imperativul lichidării patrimoniului public, în scopul reducerii presupusei distanţe dintre noi şi totemurile noastre occidentalizate, a fost acceptat fără prea multe critici. Cultul personalităţii nu s-a încheiat, prin urmare, cu Ceauşescu. El a fost revalorificat negativ ca spectacol al politicii-marfă în contextul capitalismului primitiv al primei decade postdecembriste. Supravieţuieşte pînă în ziua de azi, cînd o nouă generaţie continuă să-i cadă victimă. Mitului blestemului neopecerist a animat parţial şi cele mai ample proteste stradale din istoria recentă a României. De altfel, anvergura unilaterală, mic-burgheză, a mişcării Uniţi Salvăm a fost înscrisă în însăşi numele ei: aceea de a salva Roșia Montană ca atare, ca bastion al boemei urbane şi al țărănimii în faţa corporaţiilor; de a conserva un petec idilic al lumii noastre capitaliste în pofida totalității care îl face posibil și, totodată, îi amenință existența.
Alegerile reprezintă, în mod firesc, terenul predilect al formulării şi consolidării ideologiei celor încă posedaţi de cultul personalităţii. Ele oferă, de asemenea, ocazia manifestării contradicţiilor dintre teoria şi practica clasei de mijloc. Ideologia lor distorsionată pune în lumină ipocrizia practicii lor obiective. Pe de o parte, campania electorală din 2014 nu pare decît a reînscena falsa dihotomie din ’92, ’96 sau 2004. „Apelul către nehotărîţi“ al GDS e evocator în acest sens. Semnatarii textului recurg la spectrul mineriadei pentru a construi genealogia „luptei“ lor. E adevărat, istoria se repetă şi în colonii; dar nu potrivit formulei „prima dată ca tragedie, apoi ca farsă“, ci ca farsă tragică (mineriada) şi farsă de vodevil (pontiada). „Alerta maximă“ există doar în capul şi buzunarele celor a căror muncă intelectuală de legitimare a capitalismului devine tot mai obsoletă. Ceea ce surprinde, totuşi, la alegerile actuale este virulenţa atacului mediatic împotriva unui electorat demonizat drept „popor comunist“. De data aceasta fantasmele anticomuniste încep să fie transferate dinspre grupări politice înspre largi categorii sociale (pensionari, „asistaţi“, ţărani etc.). Vizaţi sînt cei care nu venerează acel ceva din ei mai adînc decît ei înşişi, i.e. Visul Românesc. Ceea ce a fost o simplă limită în cazul Uniţi Salvăm s-a transformat brusc în principiu constitutiv al recentelor proteste impulsionate de fiascoul birocratic din diaspora. În contextul personalizării politicii, ele împărtăşesc logica iniţială a protestelor din 2012 si 2013: cauza pentru care se iese în stradă e conturată de dispreţul afişat al unui înalt funcţionar public, efigie a sistemului, faţă de anumiţi cetăţeni, fie Raed Arafat, susţinătorii Roşiei Montane sau votanţii din străinătate. Nu mai asistăm însă, spre deosebire de anii precedenţi, la o respingere totală a clasei politice drept „aceeaşi mizerie“. Dimpotrivă, clasa de mijloc aspirantă se lasă atrasă în pseudo-conflictul dintre „ciuma roşie“ şi „sîngele albastru“, Est şi Vest, „spaţiul multicolor şi spaţiul gri“. Graţie unei facile meteorologii politice (cod roşu!), politicienii sînt reprimiţi, aclamaţi şi legitimaţi de masele ieşite în stradă sub bannerul ridicol de trist Jos Comunismul. Ura de sine aruncă „România progresistă“ în braţele canditatului devenit providenţial pentru că nu e „bolşevic“ ca Ponta. Cum spunea recent G.M. Tamás:
„Iohannis apare ca Salvator, neamţul cinstit, sârguincios, modest. Această atracţie a publicului românesc faţă de nemţi este un element pitoresc, care este totuşi, un auto-dispreţ. Noi, românii, suntem leneşi, dezordonaţi, corupţi, haotici, avem nevoie de o minte superioară, mai bine organizată, a unui concetăţean care totuşi, prezintă nişte trăsături occidentale. O auto-flagelare, o auto-colonizare simbolică, dispreţ de sine, umilinţă faţă de elemente exterioare, care nu sunt trăsături democratice.“
În vreme ce diferenţele superficiale dintre partide şi candidaţi sînt absolutizate, anticorupţia abstractă e relativizată. Baronii locali nu mai sînt respinşi in toto. Îşi face apariţia figura baronului luminat care nu împarte pugi cu alimente săracilor, ci oferă faţade urbane micii burghezii. În fapt, speranţa celei din urmă pentru o schimbare radicale e trădată practic de această obsesie a ei pentru faţadă. Curăţenia trîmbiţată de „oamenii OK“ se reduce la măturarea mizeriei sub preş. Modelul conducătorului ideal se limitează la cineva care vorbeşte puţin, nu e arogant sau nesimţit, nu ne face de rîs etc. Un conducător de ochii lumii, aceiaşi ochi care ne fac să ne simţim mărunţi. Asupra acestui punct cad de acord toate fanteziile monarhiste, neointerbelice sau cele ardelene de tip Mitteleuropa.
Procesul de votare, a cărui proastă funcţionare a reprezentat motivul oficial al celor mai recente nemulţumiri, dezvăluie, la rîndu-i, discrepanţa dintre falsul antagonism al politicii-marfă şi adevărul politicii reale. După cum a confirmat referendumul din 2012, cei care nu votează decid, prin însăși indecizia lor, rezultatul politic. Procesul democratic al votului îi include volens nolens pe cei care se auto-exclud din cadrul său. Însă într-o Românie condusă din Washington şi Bruxelles, această imposibilitate a indeciziei, în sensul vicleniei raţiunii electorale (votezi, nu votezi, iese cine trebuie), coincide cu imposibilitatea deciziei autentice. Astfel, suveranitatea populară formală se praface în melancolia reală a alegătorilor. Urna devine sicriul deciziei politice. În cel mai bun caz, alegătorii se dezic de adevărata lor responsabilitate politică. Intră în cabina de vot precum în confesional. În cel mai rău caz, sub aspectul civismului, au iluzia conştiinţei morale şi aroganţa aferentă ei, ca mulţi care ies de la spovedanie de altfel. Spleen-ul electoral poate explica de ce clasele de mijloc se mobilizează atunci cînd un drept e transformat în privilegiu, în cazul votului, dar nu prea reacţionează atunci cînd acest lucru se întîmplă cu drepturi sociale precum sănătatea sau munca. Ele luptă pentru iluzia deciziei politice individuale, fără de care ar trebui să-şi confrunte în mod serios neputinţa şi lipsa de reprezentare.
Dintr-o astfel de perspectivă, Cetăţeanul Turmentat reflectă portretul robot al clasei de mijloc aspirante. Cetăţeanul este burghezul tipic, în accepţia originară, hegeliană, a termenului: un individ care se sustrage sferei politicului pentru a se dedica în întregime vieţii private şi bucuriilor spirituale prilejuite de bunurile sale materiale. Ba mai mult, determinat mioritic, el confundă existenţa lui burgheză cu însăşi activitatea politică: “Eu pînă să nu intru în politică, cum am zice, care vă să zică pînă să nu devin negustor şi apropitar…” (IV,8). De unde refuzul oricărei acţiuni politice veritabile: “Eu nu lupt contra guvernului!” (II, 14). Întrebarea lui fundamentală îi marchează fiinţa prin imposibilitatea de a decide. Dar, în indecizia lui, el este tocmai cel care domină desfăşurarea spectacolului politic: găseşte, pierde şi regăseşte scrisoarea. În cele din urmă, deşi alege, sensul întrebării sale nu este anulat. Constrîns la o falsă alegere, nu ştie nici în final cu cine votează, buletinul lui de vot fiind completat de Caţavencu. Producătorii textului “O interpretare platonică la O scrisoare pierdută”, plastografii lui “Alexandru Dragomir”, nu au reuşit să ducă la capăt sensul comediei caragialeşti. Teza lor fundamentală e că provincia nu reprezintă decît deformarea centrului inerentă în distanţa care separă cele două puncte[3]. Însă, deoarece tratează centrul ca un dat evident, interpretarea semnată “Dragomir” ratează sensul de bază al satirei politice a lui Caragiale; anume că, odată cu Dandanache, devine evident că şi centrul este, în fapt, tot o provincie. În scrierile lui Caragiale, Bucureştiul e o caricatură a Parisului. Procesul de amînare a centrului, de la provincie la Bucureşti, de la Bucureşti la Paris, relevă caracterul dependent al unei colonii[4].
Idealurile zoologice ale clasei de mijloc îi limitează înţelegerea politică la simplul act. Se pronunţă împotriva corupţiei, dar nu se întreabă cum e corupţia posibilă. Îi dispreţuieşte pe „pomanagiii“ care se lasă cumpăraţi în schimbul unei plase cu zahăr şi ulei, fără a chestiona raţiunile pentru care votul a devenit vandabil. Pe cît de mult insistă că votul pentru Iohannis e un vot anti-Ponta, pe atît de greu înţelege motivul banal pentru care multă lume votează cu Ponta[5]: pentru că nu e Băsescu şi nu e afiliat facţiunii lui politice.
După toate aparenţele, în urma mobilizării clasei aspirante, vom avea o cursă strînsă pe 16 noiembrie. În cazul mai puţin probabil în care Iohannis cîştigă, dreapta va fi condamnată în cele din urmă să repete, cum a făcut-o cu Băsescu şi Constantinescu, mantra sportivă „Născut talent, murit speranţă“. Dacă iese Ponta efectul va fi o lehamite generală şi o respingere simbolică în bloc a principalelor facţiuni politice. În condiţiile în care stînga rămîne neorganizată, adică fără partid, principalul beneficiar al acestei situaţii îl va reprezenta extrema dreaptă. În 2000, în urma unei alternanţe la putere prin care partidele majore şi-au dovedit servilismul abject, am asistat la primul val al votului de condamnare a clasei politice. Nu cred că după următorul episod vom mai scăpa basma curată, în ciuda eficienţei maşinăriei de sustras voturi. De altfel, alegerile mai mult sau mai puţin libere din ţara noastră nu au fost niciodată prea greu de cîştigat. Probabil acesta e şi motivul pentru care înfiinţarea unui partid a devenit într-atît de dificilă. Să ne reamintim cum în perioada interbelică un alt grup de „oameni mişto“, hipstări călare în alb, fără program politic, dar cu o bună campanie de relaţii publice, reuşeau în scurt timp să ajungă al treilea partid din ţară în condiţii similare, mutatis mutandis. Dispunem deja de un robust curent subteran în care complexul de inferioritate al românilor e reprodus cu semn schimbat, însă mult mai nociv, ca narcisism: dacomanie, protocronism, mitul palingenezei naţionale, ca să nu mai vorbim de neolegionarism propriu-zis. PSD-ul lui Ponta, cu al său „Mândru că sunt român“, nu face decît să exploateze în mod cinic asemenea afecte. Nu e exclus să asistăm în viitor la o alianţă a tehnocraţilor „apolitici“, lachei ai imperiului, cu extrema dreaptă, conform modelului ucrainean; în condiţiile unei finanţări pe măsură.
Cît timp România rămîne o colonie şi nu îşi schimbă sistemul de alianţe geopolitice, economia ţării va continua modelul bananier de „dezvoltare“ potrivit căruia suveranitatea e sacrificată suzeranităţii, măsurile decisive venind dinspre UE, SUA şi FMI în dauna majorităţii cetăţenilor români. Cea mai fezabilă strategie pentru a cuceri puterea de stat şi a răsturna aceste tendinţe rămîne, deocamdată, cea parlamentară. În orice caz, nu trebuie ignorată. Un partid de stînga care să ofere o alternativă consensului neoliberal poate transforma votul, pentru prima oară în ultima generaţie, în ceva pozitiv.
[1] Fenomenul a fost remarcat de Frantz Fanon şi, pe urmele lui, de Malcolm X, care îşi confrunta audienţa cu întrebarea „Cine te-a învăţat să te urăşti?“
[2] Vezi rapoartele Wikileaks
[3] Alexandru Dragomir, Crase banalități metafizice. Prelegeri reconstruite de Gabriel Liiceanu și Cătălin Partenie. (Prefață de Gabriel Liiceanu. Postfață de Andrei Pleșu), Humanitas, București, 2004, pp. 3-41.
[4] Astfel se explică şi absenţa birocraţiei la Caragiale (în operele literare, nu şi în articolele politice; vezi „1907 din primăvară până’n toamnă“). Provincialismul centrului poate fi redat printr-o accentuare a paradoxului birocraţiei, a mediatorilor dintre centru şi province care se medieză perpetuu între ei încercînd să creeze impresia centrului autonom. Aceasta a fost calea aleasă de Kafka. Caragiale, de cealaltă parte, a renunţaţ la birocraţi tocmai pentru a arăta că nu există nimic de mediat într-o colonie. Din acest motiv, politica apare la el sub spectrul scandalului familial.
[5] „Ăștia suntem. Au votat românii. Poți să-i bagi pe toți la pușcărie, că ei tot votează PSD, trage Alina concluzia“, http://casajurnalistului.ro/partidul-salvati-dna/