Alexandru Racu despre criza refugiaților.
Eu cred că tot valul ăsta de migrație haotică, numai bună să activeze spaimele atavice ale unor europeni deja presați de ani buni de criza economică și cufundați în amurgul oricărui orizont de acțiune democratică anticapitalistă, se produce datorită unei reacții în lanț care se cuplează cu un lanț al slăbiciunilor morale, instituționale și identitare. Există dinamica proprie a societăților din Orientul Mijlociu la început de mileniu la care se adaugă o politică externă diletantă sau pur și simplu criminală a Occidentului. Încă nu îmi este clar cât de mult țin aceste transformări de niște procese politico-economice interne ale acestor societăți, deși evident, așezate în contextul de ansamblu al lumii globalizate, și cât este vorba de intervenția militară, directă sau indirectă, a Occidentului. Sincer, nu îmi este clar în ce măsură ar fi putut Occidentul să prevină disoluția acestor societăți, dar este clar că, în loc ca măcar să încerce asta, acționând pe principiul amortizării și al evaluării consecințelor pe termen lung, Occidentul nu a făcut decât să toarne gaz pe foc, la fel cum a procedat și în Ucraina. Tot așa, nu îmi este clar nici dacă și cum anume ar putea repara occidentalii actuala situație.
Cert este că odată cu aceste războaie s-au umplut, până la suprasaturație, taberele de refugiați din jurul Siriei. Europa nu a făcut nimic ca să preia, în mod organizat și cu acte în regulă, parte din povara umanitară, prin metode care să acorde prioritate celor mai vulnerabili (femei și copii, familii) și refugiaților în raport cu migrația economică. Pentru că Europa, și Occidentul în general, vrea să-i țină pe cei oropsiți de soartă, dar în fapt, oropsiți în bună măsură de modul de viață occidental și de politicile economice și militare ce decurg din acest mod de viață, la distanță, și să empatizeze cu ei de la distanță, pentru că acesta este genul de empatie care nu costă nimic sau mai deloc (ciozvârte umanitare aruncate peste gard), însă în schimb oferă beneficiul unei bune conștiințe. Verși lacrimi pentru milioanele de năpăstuiți, donezi cinci euro, după care te uiți în oglindă și zici „ce om minunat sunt” și îți vezi de treaba ta bucuros că nu ai parte de problemele acelor oameni și, ceea ce este mai important, că acei oameni rămân undeva departe, pentru că dacă ar veni aici și chiar ar trebui să împarți cu ei ți-ai da seama că nu mai ești așa de minunat, ba dimpotrivă.
Însă în cazul de față, problema nu a mai putut fi ținută la distanță, iar europenii se confruntă din ce în ce mai mult cu situația în care nu își mai pot permite, concomitent, luxul unui trai bun și al unei bune conștiințe. Cum problema persistă la originea ei, iar Occidentul nu pare să poată sau să vrea să o rezolve, presiunea pe vecinii Siriei a tot crescut, iar, în condițiile în care Europa nu s-a apucat să lucreze direct la sursă pentru preluarea unei părți semnificative din povara umanitară (mai ales că Europa este mult mai bogată decât țările din zonă), s-a produs combinația sinistră de selecție darwinistă a imigrației, haos instituțional și emotivism politic la care asistăm, fără niciun fel de evaluare a consecințelor pe termen lung. Oamenii respectivi, care nu fug propriu-zis din calea războiului ci din tabere de refugiați unde s-au refugiat din calea războiului care le-a distrus viețile, chiar dacă nu i-a omorât propriu-zis, și cărora li s-a refuzat o preluare ordonată, civilizată și autentic umană, în sensul garantării faptului că vor ajunge la destinație în siguranță, au fost împinși să se îndrepte spre Europa în moduri care implicau pericolul de a pieri pe drum, cum s-a și întâmplat de fapt cu mulți dintre ei. Mesajul deopotrivă sinistru și aberant pe care l-a transmis Europa a fost următorul: în mod legal și în siguranță nu puteți intra în Europa, dar dacă intrați ilegal riscându-vă viața, atunci puteți intra. De ce? Pentru că odată ajunși la graniță, adică în contact cu noi europenii, inumanitatea noastră ar deveni vizibilă în cazul în care nu v-am primi (ar deveni vizibilă inclusiv pentru noi europenii). De aici și valul de disperați care s-a năpustit asupra Europei, văzând că se poate, cu toate că asistăm la un fel de caritas (ponzi scheme) al morții, fiind clar pentru orice om întreg la cap că nu se va putea la nesfârșit, iar ceea ce face acum Orban, acest înainte-mergător al Societății Închise, vor face, dacă nu de voie atunci sub presiunea populației, și celelalte state europene.
Asta aruncă lumină cred eu și asupra afirmațiilor stupide ale celor care se tot strofoacă să-și găsească justificări pentru egoismul lor de oameni bogați și civilizați, al căror confort este direct proporțional cu frica de a împărtăși sărăcia și insecuritatea de zi cu zi cu cei oropsiți, în cazul în care mareea de haos, moarte și suferință s-ar revărsa și peste digurile pe care, începând cu Orban, Europa începe să le construiască. Comentarii de gen: de ce atâția bărbați, de ce atâtea telefoane mobile, ș.a.m.d. Or este clar că însăși modul în care Europa a gestionat acest val migratoriu se bazează pe o anumită selecție darwinistă. În Europa ajung cei mai înstăriți de pe acolo, care au suficient de mulți bani pentru călătorie. Pe de altă parte, și din punct de vedere fizic și din punct de vedere financiar și din punct de vedere al asumării riscurilor, este mult mai ușor să pleci în această călătorie dacă ești bărbat tânăr și singur, decât dacă mai ai cu tine o soție și doi copii. Este clar de asemenea că mulți bărbați își lasă familiile în taberele de refugiați, întreprind singuri călătoria periculoasă și, odată ajunși la destinație, inițiază demersurile necesare pentru a-și aduce apoi și familia. E cât se poate de normal să procedeze așa. Dar, oricum am lua-o, nimeni nu plânge pentru refugiați, atâta timp cât nu-i vede, atâta timp cât nu trebuie să-și șteargă o lacrimă în fața camerelor de luat vederi pentru a arăta că nu e ca Orban, europeanul urât și fără suflet, cu toate că este clar că refugiații pe care nu îi vezi sunt mult mai de plâns decât cei pe care îi vezi.
Continuarea aici