TEMA: Bine şi Rău politic într-o democraţie a şantajului
Să începem prin a ne rări cititorii. Societatea civilă este un supliment spectral, moral și necesar al democrației burgheze. Dacă există o figură conceptuală în care rolul fundamental, dar și natura structural aporetică a societății civile să fie surprinse și tematizate pentru, poate, prima dată, aceasta este figura comunității filosofilor așa cum apare ea în Proiectul de pace perpetuă al lui Kant.
Societatea civilă de la teorie la practică și retur.
Kant
Poziția și funcția filosofilor în manifestul cosmopolitismului liberal sunt cel puțin paradoxale. După corpul principal al textului, care stabilește articolele de bază ale păcii interminabile, Kant stipulează prestația necesară a filosofilor în susținerea acestui proiect într-o clauză secretă; mai mult, această clauză secretă precedă un alt articol esențial, care postulează publicitatea – caracterul public și transparent al deciziilor politice – ca garanție a „armonizării politicii cu moralitatea” și criteriu de evaluare a corectitudinii acestor decizii. Iată, așadar, cum proiectul păcii cosmopolite al lui Kant, susținut de imperativul publicității ca mecanism de verificare și corectare a autorității politice constituite, are nevoie totuși de suplimentul secret, de prestația informală, ascunsă, dar vigilentă a filosofilor. De unde această nevoie politică de filosofi? „Nu e de așteptat ca regii să filosofeze sau ca filosofii să devină regi. Nici nu e de dorit, pentru că posedarea puterii corupe inevitabil judecata nestingherită a rațiunii. Însă regii… nu ar trebui să lase clasa filosofilor să dispară sau să tacă, ci ar trebui să-i lase să vorbească. E ceva indispensabil iluminării treburilor guvernării și, din moment ce clasa filosofilor este prin natură incapabilă să uneltească și să facă lobby, ea este, de asemenea, deasupra suspiciunii că ar fi alcătuită din propagandiști”. Care este, deci, resursa de competență a filosofilor în această chestiune a păcii perpetue, ce anume îi face un supliment necesar, deși secret, al proiectului cosmopolit? Nimic altceva decât plasarea lor „naturală” dincolo de orice interese particulare și condiția lor de specialiști ai universalului. Astfel, în clasa filosofilor, liberalismul kantian întâlnește un alt regim de universalitate decât cea a autorității politice constituite și a sferei publice: universalitatea cunoașterii și conștiinței, care are sarcina politică necesară de a bântui, suplimenta și controla sfera publică a vieții politice instituite. Invers, sfera publică nu este cu adevărat așa ceva și riscă să cadă sub incidența intereselor private dacă este lipsită de prestația clasei particulare în care universalul și generalul se întrupează în mod natural.
Ipoteza mea de pornire este că există o analogie structurală între rolul și poziția filosofilor în Proiectul de pace perpetuă al lui Kant și rolul și poziția societății civile în discursul și practica democrațiilor burgheze. Altfel spus, societatea civilă are același statut de entitate fantomatică, informală, publică, dar secretă, universală, dar extrem de particulară pe care îl are „clasa filosofilor” la Kant. La fel cum la Kant, în manifestul liberal, cosmopolit, burghez progresist care e Proiectul…, universalitatea publică instituită are nevoie de un supliment secret, care stă, paradoxal, chiar la baza întemeierii universalității politice prin imperativul publicității, iar publicitatea vizibilă a societății are nevoie de publicitatea ascunsă, dar cu atât mai direct universală, a filosofilor, democrația burgheză are nevoie, pe lângă autoritatea politică formalizată și sfera publică instituită, de un supliment public, dar secret, public, dar neformalizat, de spectrul care e societatea civilă și conștiința sa morală.
Ce-i rău în asta? Deocamdată nimic. Pentru a dezvălui aporiile societății civile, să derulăm puțin filmul până în prezent.
Alina Mungiu Pippidi
„Știrea proastă este că societatea civilă este foarte mică numeric. La noi societatea civilă este ceva foarte mic… Ce nu există este acea structură orizontală de tip asociativ care a făcut posibil Occidentul… La noi sunt vreo 7% care să poată să facă așa ceva. În Occident sunt vreo 70%. Oameni care să facă ceva în timpul lor liber… Universalism etic…, adică acel grup de cetățeni autonomi capabili să se asocieze nu pe bază de interese, ci pe bază de idealuri… Nu din alegeri [electorale] vine marea soluție. Marea soluție vine din construirea acestor constrângeri permanente la nivelul elitelor prădătoare (?)… Cine-i acest grup [al societății civile]? Din grupul maselor sunt maxim 7%.” (fragmente din discursul Alinei Mungiu Pippidi din cadrul dezbaterii despre Societatea civilă organizată de CriticAtac; sublinierile mele)
Problema pe care liberalii actuali o descoperă la societatea civilă e că „este foarte mică numeric” – la noi, undeva pe la 7%. Dar asta nu apare ca o problemă și/sau surpriză decât dacă uităm de tematizarea kantiană, unde deja societatea civilă a filosofilor e una clar delimitată și restrânsă. Și-atunci, care e varianta corectă: societatea civilă e una restrânsă prin definiție, sau una restrânsă doar prin accidentul istoric numit estul european postcomunist? Corectă și extrem de relevantă este mai degrabă tocmai oscilația între cele două extreme, tensiune care definește, de fapt, statutul societății civile: pe de o parte, un versant liber asociaționist, orizontal, inclusivist, potențial deschis tuturor – ca orice societate a cunoașterii și conștiinței; pe de altă parte, un versant selectiv, elitist, închis, pentru care în societatea civilă intră numai pătura conștiincioasă a burgheziei: meseriile liberale, oamenii cu studii, deținătorii de competențe generale și conștiință a universalului – pe scurt, societatea kantiană publică, dar secretă a filosofilor.
Conștiința universală și morală a societății se întrupează, deci, într-o clasă particulară și restrânsă a acesteia. Însăși condițiile prin care discursul liberal încearcă să deschidă larg porțile de intrare în interiorul societății civile sunt cele care îi trasează apăsat conturul și o delimitează de exteriorul său. În discursul Alinei Mungiu Pippidi există trei libertăți negative și una pozitivă care definesc înscrierea în rândurile societății civile: acel spirit asociativ desfășurat de individul autonom în timpul său liber presupune, concret, libertatea de asociere, libertatea de conștiință și, extrem de important, cel puțin o anumită libertate relativă față de muncă – concretizată în disponibilitatea timpului liber. Mai mult, a patra condiție – să-i spunem pozitivă – care postulează capacitatea acestor indivizi de a urmări niște idealuri, nu simple interese, exprimă și mai clar existența unei anumite libertăți față de nevoile imediate și, deci, o anumită libertate economică – sau, mai exact, o eliberare, chiar și temporară, relativă, de economic. Odată luate în calcul aceste condiții de participare la societatea civilă, nu e deloc de mirare că societatea civilă e „foarte mică din punct de vedere numeric”. De mirare e doar că societatea civilă se mai poate surprinde pe sine atunci când își numără rândurile și descoperă că bastionul valorilor publice și universale e o clasă restrânsă și clar delimitată. Tristețea și mirarea doamnei Alina Mungiu Pippidi la vederea dimensiunilor reduse ale societății civile trebuie, astfel, considerate mai degrabă o tehnică fină de PR, sau poate glasul sincer al falsei conștiințe (retorica inclusivistă a societății civile), care pot fi desfășurate liniștit atâta timp cât mecanismele economice obiective lucrează silențios dar eficient la asigurarea statutului de club închis și select al societății civile[i].
Dar nici această auto-mirare a societății civile nu e străină de definiția sa. Și asta deoarece condițiile negative de înregimentare în societatea civilă (libertatea față de muncă, nevoi și economic) trasează, de fapt, prestația efectivă a acestei instanțe sociale: ocultarea constantă a structurii economice, a inegalităților și diviziunii sociale a muncii care fac, de fapt, posibilă tocmai constituirea societății civile într-o sferă particulară, dar cu pretenții de universalitate și generalitate. Pretinsul egalitarism și inclusivism care definesc societatea civilă nu sunt decât reversul diviziunii pe clase a societății și, totodată, neutralizarea sa ideologică. El nu face decât să consfințească sau întărească printr-un refren moral, umanist (indivizi autonomi, care sunt în stare să-și umple timpul lor liber cu idealuri…) diviziunea socială deja existentă. Prin mecanismul societății civile, exploatarea economică este astfel dublată, confirmată și recodificată ca excludere politică și descalificare morală: cine nu e capabil (din ce motive? nu are importanță) de timp liber și de idealuri, cine, adică, ar avea tot interesul să chestioneze structura economică existentă, n-are ce căuta în suplimentul moral al democrației burgheze.
Hegel
Că imaginea societății civile se schimbă radical de îndată ce luăm în calcul dimensiunea economică pe care se bazează și pe care o maschează o putem vedea printr-un alt raid rapid prin istoria filosofiei. La Hegel, în Filosofia dreptului, minunatul club kantian privat al universalului se destramă de îndată ce ținem cont de condiția sa economică. Societatea civilă are aici trei elemente: sistemul de nevoi pe care se bazează și pe care îl exprimă; ideea de dreptate care o animă – conștiința sa morală; și corporațiile – singurele forme de asociere posibile la nivelul societății civile. Din cele trei libertăți pe care liberalii le postulau în rețeta societății civile, mai rămân, așadar, doar două: libertatea de asociere și libertatea de conștiință. Libertatea față de muncă și de nevoi e însă măturată de Hegel: departe de a fi o sferă separată și autonomă, imună la constrângerile economice și, prin asta, purtătoare a valorilor și idealurilor generale, la Hegel societatea civilă este deja economie. Și această structurare a sa într-un sistem de nevoi, această dependență strânsă de economic știrbește inclusiv din strălucirea celorlalte două libertăți: libertatea de conștiință nu mai depășește aici limitele raportării morale la lume, iar libertatea de asociere nu poate să depășească particularul într-un universal, ci rămâne la o simplă coagulare a unor grupuri de interese private în „corporații”. De asemenea, odată inclusă în calcul dimensiunea economică, idilica societate civilă ca tărâm al egalitarismului asociativ și orizontal se transformă în chiar spațiul de manifestare și amplificare a inegalităților: „oamenii sunt făcuți inegali de către natură, în care inegalitatea e în elementul său, iar în societatea civilă acest drept al particularității este atât de departe de a anula această inegalitate naturală, încât o reproduce și o ridică la nivelul unei inegalități de capacități și resurse, și chiar la o inegalitate de realizări morale și intelectuale”. Și iată cum, de îndată ce luăm în calcul constrângerile materiale, sistemul economic de nevoi al societății, minunata societate kantiană de dincolo de clase și de interese, publicitatea secretă a conștiinței morale a societății se sparge, la Hegel, în clase. Mai mult de-atât, ultimul vestigiu al societății kantiene a filosofilor – clasa universală – este evacuat din societatea civilă de către Hegel și alipit statului sub forma clasei funcționarilor publici și, în general, a birocrației. Pe scurt, odată introdus în ecuație „sistemul de nevoi”, societatea civilă devine una iremediabil opacă tocmai la presupusa sa natură kantiană și calitate intrinsecă: publicitatea, universalitatea.
Dar oare nu încurcăm nepermis borcanele punând laolaltă două paradigme atât de diferite ale societății civile – cea liberală, în care societatea civilă este doar o secțiune particulară a societății civile hegeliene, și anume acea clasă determinată a cunoașterii și conștiinței; și cea hegeliană, unde societatea civilă cuprinde toată existența socială dintre cei doi poli opuși ai familiei și statului. Dacă de încurcătură sau eroare e vorba, tind totuși să cred că e una productivă și relevantă: în sensul că mitul liberal al societății civile nu poate funcționa ca atare decât prin ocultarea determinației și structurii sale economice. Societatea filosofilor a lui Kant, democratizată și lărgită – dar nu foarte – în societatea civilă a Alinei Mungiu Pippidi nu-și poate desfășura capacitatea de seducție decât atâta timp cât îl ține la distanță pe Hegel. În schimb, de îndată ce reintroducem în ecuație partea scufundată în economic a aisberg-ului numit societate civilă, universalitatea de conștiință și de idealuri a clasei democraților filosofi se dovedește a fi simplul reflex al diviziunii sociale a muncii.
De voie sau de nevoie, cert e că, din această poziție, societatea civilă în sensul ei liberal joacă un rol indispensabil hegemoniei capitaliste. Un dublu rol: pe de o parte, ascunzând structura de inegalități pe care se bazează și pe care o accentuează modul de producție capitalist, și dezvăluind-o în schimb ca pe o pretinsă structură orizontală de asociere și negociere între egali; mai mult, concentrându-se, prin chiar statutul său de contrapondere la stat, pe nedreptățile violente, constrângerile flagrante, devierile morale și trădările politice ale interesului general, societatea civilă liberală este, foarte convenabil, perfect oarbă la nedreptățile relațiilor economice, care, fiind apolitice, impersonale, contractuale, „liber alese”, sunt absolut corecte și licite din punctul său de vedere moralist și formalist. Separația pe care capitalismul o instituie între sfera libertăților politice și a drepturilor formale și sfera constrângerilor și necesității economice intră, cu societatea civilă, pe mâini sigure[ii]. În al doilea rând însă, pe lângă acest rol mai degrabă negativ de disimulare și ascundere a capitalismului, societatea civilă mai joacă și un rol activ în slujba acestuia: prin chiar pretenția sa de a fi dincolo de clase, transversală și transpolitică, societatea civilă e cea care ridică starea particulară de fapt la statutul de condiție morală, naturală și/sau universală. Prin vigilența sa neîntreruptă, clasa posesorilor de conștiință, idealuri și timp liber, pătura economică a celor de dincolo de economic este, de fapt, operatorul hegemoniei burgheze, al transformării interesului particular în consens universal (și, simetric, al interiorizării acestui consens universal ca propriul său interes particular), al transformării legalității formale în legitimitate generală și al transformării domniei „curate”, „apolitice” și „non-violente” a capitalului în condiție naturală și anistorică. Societatea civilă e locul în care capitalul își spală urmele și conștiința. E visul de clasă al unui capitalism fără clase.
În sfârșit, în stradă
De pe aceste poziții, să încercăm o lectură rapidă a prestației recente a societății civile românești. Fidelă pedigriului său liberal, de clasă universală particulară, de comunitate interesată de idealuri, societatea civilă românească s-a poziționat, de-a lungul istoriei postdecembriste, nu doar într-o permanentă tensiune cu derapajele imorale ale clasei politice[iii], ci și într-o separație ireductibilă față de revendicările claselor populare. Atunci când nu s-au ciocnit efectiv în primele mineriade, idealurile universale ale celor puțini și interesele particulare ale celor mulți s-au ignorat ori disprețuit reciproc de la distanță. Din această perspectivă, protestele din ianuarie-februarie au adus pe scenă o distribuție cu totul nouă: pentru prima dată de la revoluție încoace, societatea civilă (sau măcar o parte a ei, mai vulnerabilă la criza economică) a ieșit în stradă de aceeași parte a baricadei și cot la cot cu clasele populare. Explicația pentru acest eveniment nesperat nu constă însă – așa cum ar vrea să ne facă să credem susținătorii mitului liberal al societății civile – în brusca și neașteptata trezire civică a plebei, într-o molipsire a acesteia de la spiritul democratic al societății civile, ci, dimpotrivă, în declasarea și degradarea treptată, dar tot mai acută a condiției materiale a așa-numitei societăți civile. Opt ani de neoliberalism și austeritate au scos societatea civilă din postura confortabilă de idealuri & timp liber și au aruncat-o în focul, mai exact, gerul luptei.
Ceea ce nu înseamnă însă că societatea civilă s-a dizolvat și contopit în masa amorfă a protestelor. Însăși structura acestor proteste – exemplu, în opinia mea, de manual al lanțului de echivalențe al lui Laclau – a făcut posibilă participarea comună, însă distinctă, a mai multor grupuri sociale. Ca orice lanț de echivalențe, primul val de proteste a articulat în jurul revendicării principale anti-Băsescu o serie de grupuri din cele mai diverse: de la regaliști, microbiști, fasciști până la anarhiști, ecologiști, socialiști. Inițial fără altă coerență internă decât cea negativă, dată de opoziția comună la Băsescu, treptat protestele au dezvoltat un mesaj unitar și cuprinzător și o consistență pozitivă coagulată în mesajul anti-austeritate. Această coerență anti-neoliberală a mișcărilor și această consistență critică a mesajului lor n-a fost, însă, de lungă durată: punctul de inflexiune al mișcărilor, dinspre critica incipientă a economiei politice înspre revendicări universaliste și apolitice specifice societății civile, a fost reprezentat de manifestațiile anti-ACTA. Nu întâmplător aceste manifestații au constituit atât punctul culminant al protestelor din ianuarie și februarie, cât și sfârșitul lor. Ceea ce au scos ele la iveală a fost elitismul constitutiv societății civile luminate și disprețul său față de mase și revendicările lor materiale, mărunte: cu excepția Clujului, în mai toate celelalte orașe manifestațiile anti-ACTA au scindat mișcarea în două tabere clar separate: pe de o parte, grupurile tot mai răzlețe de demonstranți anti-austeritate și anti-FMI; pe de altă parte, o mare de tineri curăței scandând „Jos cenzura, sus cultura!” și uitându-se, implicit, de sus, dacă nu chiar răstindu-se la cealaltă tabără. În redescoperirea idealului său interesat, a interesului său particular universal (libertatea informației de pe internet), societatea civilă, deși prezentă în stradă mai ales prin aripa sa tânără, cu vagi orientări anarhiste și libertariene[iv], a fost mai preocupată să sublinieze diferența sa de condiție și de așteptări față de clasa populară, decât posibilul lor interes comun, și asta cu atât mai mult cu cât evoluția sa economică tinde tot mai mult să estompeze aceste diferențe.
Din acest punct, nu doar că protestele s-au stins, dar inclusiv memoria lor a început să fie reelaborată: dintr-o mișcare generală împotriva austerității, neoliberalismului și capitalismului financiar, protestele din ianuarie au rămas în amintire ca încă un triumf al societății civile, care și-a afirmat și, unde a reușit, impus principiile și idealurile sale universale, morale, formal democrate. Nu o răbufnire a mizeriei și nedreptății sociale, ci o sărbătoare a spiritului civic și a participării democratice veritabile. Odată problema economică măturată de pe masa tratativelor, câteva schimbări de personal politic, o ușoară atenuare a aroganței prezidențiale și o suspendare temporară a reformelor politice au putut consfinți victoria societății civile, redeșteptarea spiritului său vigilent și reintrarea vieții politice pe făgașul său moral. Și societatea civilă a reintrat, și ea, în casă.
Până nu de curând. Ca să fie, parcă, și mai clar unde se plasează sensibilitățile societății civile, trei-patru luni de grosolănii politice, imoralități crase și depășiri flagrante ale regulilor democrației formale săvârșite de noul guvern au trecut drept mai scandaloase pentru societatea civilă decât cei opt ani de neoliberalism și austeritate ale vechiului regim PDL-ist (care nu-i vorbă că ar fi excelat, în schimb, în corectitudinea democratică formală și moralitate). În numele depolitizării (?) instituțiilor publice, al condamnării corupției și al integrității academice, societatea civilă a pornit, astfel, o nouă campanie furtunoasă de curățire morală a vieții politice și de apărare a procedurilor formale burgheze. Și-atunci, problema să fie că societatea civilă a întors armele și că furnizează acum legitimitate și oportunități recoagulării dreptei conservatoare și neoliberale? Asta ar fi într-adevăr o problemă, dacă am putea vorbi de o tabără stângă a politicii românești. Cum, însă, între marile partide politice de la noi, dincolo de animozitățile personale, domnește aceeași gândire economică și politică[v] (și, pare-se, inclusiv același stil de guvernare), problema cu noua cruciadă a societății civile e alta: și ea ține, în fond, de prestația originală și definitorie a societății civile, de a oculta nedreptatea structurală a capitalismului și de a-i legitima din punct de vedere moral și procedural administrarea politică. Dacă societatea civilă e iarăși în stradă, trebuie că „strada” e în altă parte.
[i] Dacă procentul mărunt de 7% pe care îl reprezintă societatea civilă la noi devine astfel perfect explicabil, mirarea se deplasează în schimb asupra procentului zdrobitor (70%) pe care societatea civilă a Alinei Mungiu Pippidi îl obține în Occident. Sociologic vorbind, acest procent nu se explică decât dacă includem în societatea civilă din Vest pe oricine are un hobby în timpul liber și participă la câte-un club de parașutism sau traforaj – adică, literalmente, pe toți cei care „fac ceva în timpul lor liber”. Dar dacă așa stau lucrurile, ar trebui să obținem cam același procent și la noi, căci nu văd ce diferență politică există între hobby-ul mersului la meciuri sau la grătare și hobby-urile mai curățele ale vesticilor. Diferența dintre cele două procente cred, însă, că este reflexul rearticulării spațializante, geografice a discursului iluminist în societatea civilă românească: ceea ce în proiectul iluminist clasic depinde în primul rând de dimensiunea temporală a educării și emancipării generale, la noi se face mai degrabă prin contopire spațială și asimilare a valorilor „europene”. Este, ca să folosesc un concept drag lui Ovidiu Țichindeleanu, reflexul rolului de „colonializare intimă” pe care discursul societății civile îl îndeplinește în ograda noastră publică.
[ii] Ce se întâmplă însă cu acei actori ai societății civile care sunt mânați, în același timp, de simpatii de stânga sau chiar anticapitaliste, sau cu acele persoane de stânga care, în mod deliberat sau nu, intră în hora societății civile? Întreaga desfășurare de mai sus e menită să dezmintă ideea că societatea civilă ar fi un mecanism politic neutru, care ar putea fi pus în slujba oricărei cauze, fie ea morală, procedurală sau, de ce nu, anticapitalistă. Societatea civilă este o formă și o structură care își predetermină conținutul și practica: prin chiar forma și structura sa, ea are efectul de a ascunde capitalismul sub masă pentru a-l readuce la suprafață ca ordine morală sau procedurală a societății. Prin chiar conceptul său, angajarea activă în societatea civilă impune, de asemenea, un ritm alert al indignărilor morale, un patos al reacției spontane și punctuale, o lectură a socialului axată pe ideea transparenței răului și a corupției care sunt, toate, perfect imune și oarbe atât la structura abstractă și conceptuală a capitalismului cât și la ritmul imperceptibil dar implacabil al dinamicii sale.
[iii] Nu întotdeauna însă. Constituirea Alianței Civice în partid și, mai recent, fenomenul „intelectualilor lui Băsescu” au demonstrat cât de indispensabil este pentru societatea civilă statutul său spectral, informal, neconstituit. De îndată ce societatea civilă se constituie într-o entitate definită sau definibilă ca joc politic, eficiența ei dispare. Odată făcut pasul acesta, universalismul său se arată drept ceea ce este, simplă facțiune particulară a societății, ale cărei așa-zise „idealuri nu interese” sunt, de fapt, propriile sale interese particulare.
[iv] Modelul liberal al societății civile, în care structura socială inegală, complexă și sofisticată a capitalismului avansat este mistificată ca o mică și nevinovată comunitate consensuală și deliberativă, un fel de sfat al bătrânilor egalitar și echilibrat compus din Goldman Sachs, Google, asociația patronatelor și Gigescu Gigel, are un potențial de atracție aproape fatală pentru mișcarea anarhistă și libertariană. Dată fiind și inaderența constitutivă la teorie a anarhismului și insistența sa pe fervoarea pasională și angajarea practică, cel mai adesea trecerea de la anarhismul de tinerețe la liberalismul așezat se face prin simplul proces de maturizare.
[v] Proiectul noii legi a sănătății confirmă această idee: cu minime diferențe de ton și nuanțe, noua guvernare nu face decât să reia proiectul neoliberal de unde l-a lăsat vechea guvernare.