Social-democraţia din nou? Sau cum nu te cufunzi de două ori în acelaşi râu

Prin forţa împrejurărilor, primele mele texte pe „Criticatac” au fost unele… critice, inteligibile cel mai bine împreună, ca două faţete ale aceleaşi medalii a stângii actuale. Mai întâi m-am referit la stângismul inadecvat analitic şi debil politic, apoi la complementul acestuia, şi anume la „stânga caviar” exprimată de partidele socialiste, care au basculat spre dreapta, au acceptat demantelarea „statelor bunăstării”, iar acum sunt incapabile să articuleze un contraproiect la capitalismul liberal. În ambele situaţii am remarcat, din cauze diferite, pierderea contactului dintre stânga autoproclamată şi categoriile populare, care din lipsă de reprezentare ajung să voteze la dreapta sau cad în absenteism. Criza identităţii populare este mai evidentă la partidele implicate în actul guvernamental, dar poate fi urmărită de ceva timp şi în mediile universitare şi civice de stânga, în care se practică un discurs tot mai „tehnicist”, inaccesibil maselor[1]. Ajunge să-i compare cineva sub acest aspect pe Antonio Labriola şi Louis Althusser – amândoi profesori de filosofie.

Faptul că m-am detaşat critic de anumite tendinţe, indicându-le inadecvarea doctrinară, nu înseamnă însă că le-am acuzat de vreo erezie, aşa cum par să priceapă cei mai puţin acomodaţi cu spiritul analitic infrasubiectiv. Pur şi simplu am încercat să supun discuţiei anumite probleme. Dacă la punerea de probleme unii au reacţionat într-un registru subiectiv excedat, aceasta nu denotă decât complexe afective zgândărite şi încercarea de a le compensa prin recursul la etichetări stereotipe. Nu de alta, dar etichetările, prin caracterul lor pretins definitiv, nu numai că induc sentimentul liniştitor al autorităţii satisfăcute, dar îl şi dispensează pe cel care le produce să se angajeze într-un dialog de substanţă. Astfel, problema nu mai este dezbătută în aspectele ei de fond, ci expediată cu formule luate de-a gata.

Am înregistrat însă şi reacţii critice la obiect, mai echilibrate sau mai pătimaşe dar toate de bună credinţă, ale unor persoane care-şi exprimau nelămurirea, îndoiala sau chiar dezacordul faţă de perspectiva interpretativă propusă şi faţă de posibilitatea unui proiect social-democrat pentru viitor. Cred că nelămurirea, îndoiala sau dezacordul se explică, cel puţin într-o oarecare măsură, tocmai prin sensul critic al articolelor în cauză. Accentul căzând pe latura negativă a argumentaţiei, nu m-am ocupat decât la modul general de conţinutul afirmativ a ceea ce ar putea să constituie un proiect social-democrat astăzi. Revin aşadar cu unele precizări, pentru a înlătura eventualele neînţelegeri. Putem să nu fim de acord, dar măcar să ştim clar despre ce vorbim. Fac încă parte dintre aceia care consideră claritatea ideilor drept ceva benefic. Să nu confundăm imobilismul în scheme prestabilite cu acurateţea observaţiei şi rigoarea sistematizărilor, chiar şi cu riscul de a-i vexa pe cei care nu sunt capabili de ele! Din raţiuni aferente cadrului voi fi totuşi destul de schematic, sacrificând nuanţările în beneficiul esenţialului.

Într-o lucrare despre necesitatea redefinirii profilului social-democraţiei am încercat să arăt că, în contextul democratic, numai resorturile pragmatice, precum administrarea bogăţiei şi exercitarea „violenţei legitime”, nu ajung pentru ca un partid, de stânga sau de dreapta, să-şi pună în practică doctrina. Mai este nevoie ca publicul să rezoneze interior cu doctrina respectivă, să-şi asume valorile ei, să existe deci un continuum mental şi o regăsire simbolică între ceea ce propune partidul şi ceea ce aşteaptă publicul. Intrăm în acest fel în zona reprezentărilor colective şi a disputei pentru hegemonia culturală, adică pentru preponderenţa în imaginarul majorităţii populaţiei a unei culturi politice de stânga ori de dreapta, cu tot ceea ce implică această preponderenţă ca model organizatoric şi forme de acţiune.

Fără îndoială că hegemonia culturală nu conduce prin ea însăşi la schimbarea raporturilor sociale, dar constituie cauza formală şi finală a schimbării. Mai concret, ea creează „masa critică mentală”, îi mobilizează pe oameni în jurul unor valori şi instituţii, le induce anumite dorinţe şi atitudini, oferindu-le totodată argumentele necesare pentru a se manifesta efectiv. Am putea spune că hegemonia culturală este condiţia dacă nu suficientă, atunci necesară pentru succesul oricăror politici, întrucât le asigură premisa acceptabilităţii sociale. Aşa stau lucrurile în Occident, de prin anii 1980, unde publicul a început să creadă în număr tot mai mare în beneficiile pieţei libere în detrimentul intervenţionismului de stat, acest climat favorizând politica privatizărilor masive, practicată inclusiv de laburiştii lui Tony Blair. Chiar în plină criză economică, într-un discurs de la 1 mai 2010, preşedintele Barack Obama încă mai încerca să-i convingă pe americani că totuşi guvernul federal nu e obligatoriu un obstacol în calea dezvoltării. Importanţa hegemoniei culturale reiese per a contrario şi din eşecul regimurilor comuniste, al căror discurs ideal nu a devenit niciodată realmente hegemonic[2].

Pentru ca doctrina unui partid să prevaleze simbolic în conştiinţa colectivă, trebuie ca acesta să-şi afirme activ specificitatea în spaţiul public, atât prin critica adversarilor, cât şi prin susţinerea pozitivă a valorilor proprii, în aşa fel încât să convingă, să „îndoctrineze” (în sensul de a activiza politic) segmente largi de populaţie. Remarcam aşadar necesitatea ca social-democraţia să revină la identitatea care a consacrat-o ca atare acum câteva decenii, şi care s-a estompat între timp. Iar când spunem „să revină” avem în vedere principiile definitorii ale mişcării, care rămân aceleaşi, nu programul concret – care se modifică după contextul istoric. Prin urmare nu este aici nici un fel de nostalgie sau paseism, ci numai opţiunea pentru un anumit referenţial doctrinar. Am fi putut să spunem la fel de bine „să reactualizeze”.

Foarte sintetic, identitatea social-democrată se concentrează în două principii de organizare şi funcţionare a societăţii: caracterul popular al puterii şi protecţionismul prin intermediul statului, în ideea realizării autentice a libertăţii prin siguranţa socială şi solidaritate (cf. Willy Brandt)[3].

În ceea ce priveşte caracterul popular al puterii, la ora actuală problema nu mai este confruntarea cu modelul comunist al „dictaturii proletariatului”, care i-a atras pe mulţi în perioada interbelică şi după al doilea război mondial, ci asigurarea conducerii realmente democratice împotriva fenomenelor susceptibile să facă din votul universal o instituţie formală. Ne gândim aici la apariţia „tehnocraţiei” politice transpartinice, la crearea instanţelor supranaţionale în Uniunea Europeană şi la promovarea comunitarismului. În primul caz e vorba de tendinţa clasei politice de a se „profesionaliza” prin mecanisme de selecţie şi ascensiune elitiste şi „endogame” (a se vedea  ponderea absolvenţilor de la ENA sau din Ivy League), desprinzându-se funcţional de baza socială şi guvernând potrivit unei agende proprii, cum s-a văzut în statele care au susţinut intervenţia din Irak în pofida voinţei majoritare. În al doilea caz intervine îndepărtarea deciziei de cetăţeni prin suprapunerea peste instituţiile naţionale a celor comunitare, mai puţin vizibile şi mai greu controlabile, care procedează în logica unei „metafizici” a integrării ce transcende în actele sale interesele pozitive imediate, mai precis interesele categoriilor populare. În al treilea caz, prin discriminarea pozitivă şi „corectitudinea politică”, promovarea comunitarismului nu numai că reintroduce un sistem de privilegii şi constrângeri sui generis în societate (şi totodată un focar de tensiuni şi recriminări), dar subminează simbolic şi practic civismul universalist integrator, adică principala sursă de presiune structurală democratică asupra puterii.

În mod corespunzător, pentru a-şi reafirma identitatea specifică, social-democraţia ar trebui să acţioneze în trei direcţii. În primul rând, să formuleze un proiect care să instituţionalizeze participarea la conducere şi controlul categoriilor populare, prin practica referendumului, a iniţiativei legislative şi prin cenzurarea legală a reprezentanţilor aleşi, mergând până la posibilitatea revocării din funcţie; o soluţie împotriva „endogamiei” clasei politice ar putea fi limitarea numărului de mandate inclusiv pentru deputaţi, care ar obliga partidele să-şi reînnoiască periodic personalul, redeschizându-se astfel către societate. În al doilea rând, ar fi vorba de renunţarea la europenismul excesiv în favoarea statului naţional, într-o variantă de integrare mai laxă, care să permită piaţa comună dar cu o delegare minimă de suveranitate, aşa încât capacitatea decizională să aparţină fundamental electorilor şi contribuabililor din fiecare ţară. În al treilea rând, revalorizarea identificării naţionale pe criteriul cetăţeniei ar reface coeziunea imaginară şi de acţiune a majorităţii populaţiei, care s-ar putea mobiliza mai eficient contra denaturării elitiste a regimului.

În ceea ce priveşte protecţionismul social, criza actuală oferă social-democraţiei un potenţial de manevră superior probabil şi celui din primii ani postbelici, când pe de o parte capitalismul în creştere alimenta impresia că e capabil să asigure bunăstarea tuturor, iar pe de alta „stafia” comunismului bântuia încă şi îndemna implicit la reţinere. Astăzi însă, social-democraţia ar putea încerca să actualizeze potenţialul antiliberal care există, formulând un proiect protecţionist întemeiat pe intervenţia statului, respectiv pe democratizarea economică prin socializarea deciziei.

Fără a intra în aspectele concrete, identificăm trei paliere ale intervenţiei statului: legislaţia muncii, alocarea de fonduri şi acţiunea directă pe piaţă. Legislaţia muncii are în vedere asistenţa socială şi funcţionarea mişcării sindicale, alocarea de fonduri se referă la finanţarea publică a anumitor sectoare (sănătate, educaţie, loisir), iar acţiunea directă (horibile dictu!) la implicarea statului în economie. Dacă în virtutea concepţiei lor liberalii au dreptate să critice o asemenea abordare, pentru social-democraţi ea intervine ca un element definitoriu, inclusiv afirmarea statului ca agent economic. Pentru măsurile protecţioniste e nevoie de resurse, or aceste resurse nu se pot obţine doar din impozite…

Democratizarea economică prin socializarea deciziei este posibilă în primul rând prin cooptarea angajaţilor la conducerea afacerilor, în consiliile de administraţie ale unităţilor sau în organisme mixte patronat-salariaţi la nivel de ramură, care să fixeze consensual strategiile şi salariile. În al doilea rând, e realizabilă prin socializarea proprietăţii ca atare, aşadar prin trecerea întreprinderilor în proprietatea salariaţilor (metoda MEBO de privatizare).

Problema nu este existenţa pieţei libere, care prin concurenţă şi emulaţie asigură totuşi progresul material. Problema este etica deciziei. Salariaţii nu numai că sunt creatori de bogăţie prin munca lor, dar sunt şi primii care suferă de pe urma eventualelor acţiuni eronate ale patronatului. În definitiv, nu salariaţii au generat criza sistemului bancar american, ceea nu i-a ferit însă de efectele sale negative. Prin urmare, este legitim şi chiar necesar să fie incluşi în procesul decizional, într-o structură de gestiune a intereselor plurale. (O formă de „raţionalizare” în care Max Weber figurează alături de Karl Marx).

Departe de mine gândul de a idealiza categoriile populare, aşa cum făceau narodnicii cu ţărănimea rusă. Participarea lor la decizia politică şi economică nu este în sine o garanţie a „binelui”. Muncitorii, micii burghezi se pot înşela, pot proceda greşit, dar cel puţin greşesc ei înşişi, nu alţii în numele lor, fără să-i fi consultat în vreun fel.

Anumite componente de organizare participativă au existat şi există încă, dacă e să amintim numai autogestiunea muncitorească în regim concurenţial din fosta Iugoslavie, sau sistemul de conducere tripartită a economiei (stat-patronat-salariaţi) din Suedia. De asemenea, o parte a socialiştilor francezi (printre care şi fosta candidată prezidenţială Ségolène Royal) vehiculează astăzi ideea limitării numărului de mandate pentru deputaţi.  Asta nu înseamnă repetarea, caricaturală sau nu, a ceea ce a fost altădată, ci reactualizarea unor principii cu vocaţie generală în raport cu realitatea particulară mereu „curgătoare”.

Evident, articolul acesta nu are decât o valoare euristică. Ideile de aici sunt ale mele, nu ale partidelor socialiste contemporane, care par încă blocate în contextul de reprezentări culturale şi de opţiuni ale dreptei hegemonice. Sper însă ca situaţia să se schimbe (unele semnale pozitive par să vină din Danemarca), deoarece, chiar dacă social-democraţia nu este identificabilă cu stânga în ansamblu, este cea mai bine plasată politic pentru a realiza o schimbare în beneficiul categoriilor populare.