Un pasaj anume din Manifestul cărţii semnat de Vasile Ernu m-a intrigat cu adevărat, cel despre copyright. El susţine o iniţiativă de digitalizare în masă a cât mai multor cărţi tipărite, astfel încât, intrate într-o bază de date digitală administrată la nivel naţional, să poată fi consultate de orice cetăţean. Este menţionată chiar şi “naţionalizarea drepturilor de autor” pentru cărţile electronice, dar suntem asiguraţi că nu este vorba de o idee comunistă. Se înţelege de aici că ar exista un mijloc de a asigura finanţarea publică a unui astfel de proiect, care nu ar presupune o expropriere, ci doar o trecere în domeniul public, la nivel naţional, a unor lucrări importante.
Tot din perspectiva raţionamentelor de natură economică, Vasile Ernu propune ca metodă de finanţare o redistribuire radicală. Capacitatea de stocare a dispozitivelor digitale a crescut foarte mult, iar industria de hardware obţine profituri de invidiat, în timp ce creatorii nu câştigă venituri substanţiale din valorificarea operelor lor, iar consumatorii nu pot ocupa cu creaţii culturale achiziţionate în mod legal nici măcar o mică parte din memoria digitală pe care o au în proprietate. Industria hardware şi chiar “industria internetului” ar trebui să fie taxate suplimentar, pentru ca conţinutul să devină gratuit. Ultimele fraze ale pasajului la care mă refer ar dori să înlăture eventualele îngrijorări ale editorilor – antreprenorii direct interesaţi de câştigurile obţinute de pe urma exploatării drepturilor de autor. Este foarte adevărat că răspândirea mai multor categorii de bunuri culturale (inclusiv cărţile electronice) prin mijloace digitale şi în condiţii de acces gratuit face ca vânzările firmelor care le produc să crească, nu să se diminueze. Mă voi abţine să reflectez acum, pe îndelete, la consecinţele unor asemenea intervenţii, dar voi reţine ideea – la care subscriu fără rezerve – că abundenţa şi accesibilitatea cărţilor poate fi folositoare tuturor şi nu aduce pierderi nedrepte nimănui.
Şi mai mult m-a incitat întrebarea Ioanei Calen: cine şi cum va supravieţui revoluţiei tehnologice? Răspunsurile pe care le poţi găsi pornind de la relatările şi comentariile autoarei prezintă soluţii de marketing creative, ce valorifică din plin modele hibrid, menite să-i atragă pe consumatorii de creaţie culturală în universuri pluridimensionale, ce depăşesc cu mult limitele tiparului şi amplifică, într-o manieră acumulativă, dorinţele foarte profitabile ale publicului pasionat de lectură. Capitalismul cultural poate fi, într-adevăr foarte creativ. Dar corporaţiile monopoliste sau cvasi-monopoliste care îi decid soarta sunt dispuse să adopte astfel de idei ingenioase, aici sau aiurea? Sunt convins că nu. Altfel, propunerile lui Vasile Ernu nu ne-ar părea chiar atât de radicale.
Răspunsul pe care vreau să-l susţin aici nu spune nimic nou celor obişnuiţi cu ideea competiţiei capitaliste: vor supravieţui aceia care îi vor trata pe cititori (anume pe toţi cei cărora le place lectura) ca pe nişte parteneri de a căror satisfacţie sunt responsabili şi de a căror interese sunt preocupaţi. Ceea ce cred că este destul de nou ţine de felul în care interpretăm această afirmaţie pornind de la utilizarea inovaţiilor tehnologice în planul producţiei, distribuţiei şi consumului de bunuri culturale. E mai mult ca sigur că orice nou model economic de valorificare a creaţiei literare va fi respins atât timp cât impune costuri suplimentare firmelor, oricâte câştiguri ipotetice le-ar aduce pe termen lung. Iar logica aceasta nu ţine de particularităţile spaţiului cultural românesc, ci de o viziune clasică, aproape universală, a raporturilor comerciale generatoare de profit pe “piaţa” bunurilor culturale. Altfel spus, aşezând lucrurile într-o ierarhie pe jumătate ironică, cred că ar trebui să fim preocupaţi mai mult de soarta fotocopiilor decât de cea a cărţilor, de soarta cărţilor mai mult decât de soarta editurilor, de soarta educaţiei publice mai mult decât de cea a editurilor. Voi explica în cele ce urmează la ce anume mă refer.
Soarta fotocopiilor. Copiile ucid cartea?
Nu sunt preocupat în primul rând de soarta cărţilor, ci de soarta lecturii inteligente, orice înfăţişare ar avea şi orice suport ar utiliza. Fotocopiile digitale – ca şi orice formă de prezentare a cărţii, alta decât cea tipărită – sunt supuse, în numele valorii culturale a cărţii, unor interdicţii legale ce arată că, de multe ori, ceea ce se ascunde în spatele apologiei cărţii tipărite este, pur şi simplu, inerţia şi vocaţia monopolistă a afacerilor cu cărţi. Firmele sunt tentate să protejeze cu orice preţ un suport material pe care doresc să-l vândă, nu o practică (lectura) ce ar urma să fie valorificată comercial prin orice mijloace. De unde şi ideea că este mai puţin costisitor să interzici sau să restricţionezi tehnologiile ce permit multiplicarea, în loc să te foloseşti de ele pentru a-ţi îmbunătăţii oferta. Pornind de la un asemenea model economic, o editură sau un autor ar putea să-i considere pe cititori nişte adversari potenţiali, un fel de “piraţi”, pentru că utilizează copii digitale ieftine sau gratuite.
Iar acest mod de a vedea lucrurile este însoţit, evident, de o adevărată ideologie ce urmăreşte să-i culpabilizeze pe cei pasionaţi, sau măcar interesaţi, de lectură. Cu naivitatea mea proverbială, atunci când am văzut pentru prima oară, pe pagina de gardă a unei lucrări tipărite în Franţa, un simbol de avertizare însoţit de mesajul “Danger! Le photocopillage tue le livre!” nu numai că nu am înţeles jocul de cuvinte infam pe care acesta îl conţinea, dar am dat avertismentului o interpretare întrutotul greşită. Împrumutasem cartea de la bibliotecă. Credeam că mesajul se referă la fragilitatea fizică a cărţilor. Ele ar putea ajunge mult mai repede la uzură în urma fotocopierii. Bibliotecile publice ar avea, de aceea, mai multe cheltuieli de făcut. Chiar reutilizarea cărţilor în spaţiul privat ar avea un ciclu mai scurt, iar aceasta ar însemna că lucrările devenite inutilizabile datorită uzurii vor fi înlocuite prea repede de noi reeditări, ceea ce ar duce la masacrarea inutilă a multor copaci, la degradarea continuă a mediului înconjurător. Practic, la scara economiei mondiale, deoarece fotocopierea implică şi ea un consum de hârtie, efectul ecologic nu poate fi unul neglijabil, ceea ce justifică un avertisment atât de alarmist, care face trimitere la un pericol real şi iminent.
A fost nevoie ca un prieten să mă tragă de mânecă ca să observ că, de fapt, mesajul respectiv nu se referea la fotocopiere (fr. photocopiage) ci la un pretins jaf (fr. pillage, de unde photocopillage sau poate chiar photo-co-pillage, un fel de tâlhărie colectivă prin fotocopiere) care ar putea ucide cartea. Asta înseamnă că a copia un capitol dintr-o carte sau dintr-un manual şcolar înseamnă a fura, iar consecinţele acestui furt se răsfrâng asupra cărţii. Probabil că obiectul furtului este textul în sine, iar victimele sunt autorii ori editurile, în ultimă instanţă cărţile. Dacă editurile nu vor obţine profitul la care speră pentru că nu sunt cumpărate suficiente cărţi, autorii nu vor fi remuneraţi, prin urmare nu vor mai scrie cărţi. Cărţile vor dispărea. Vor muri.
Raţionamentul mi s-a părut ridicol. Mă număr printre cei ce consideră că nu trebuie să judecăm valoarea unui bun cultural după cantitatea sa, ci după calităţile sale. Valoarea unui bun cultural nu creşte în mod real atunci când este foarte rar şi nu scade atunci când îl întâlneşti la tot pasul. Valoarea se găseşte în creativitate, inovaţie şi inteligenţă, nu în capacitatea de a îngrădi cunoaşterea printr-un monopol comercial. În epoca tehnologiei digitale – tehnologie ce funcţionează literalmente prin copiere şi pentru a copia, sau, în termeni ce evită culpabilizarea, prin multiplicare şi pentru a multiplica – răspândirea informaţiei nu poate fi împiedicată fără ca pierderile să devină mai mari decât beneficiile acestei acţiuni.
Mulţi se întreabă dacă nu cumva costul redus al multiplicării informaţiei nu va duce la dispariţia cărţilor. Eu cred că nu, cel puţin în viitorul apropiat. Cărţile tipărite sunt deocamdată cele mai eficiente instrumente de studiu şi, în anumite situaţii, cele mai plăcute mijloace de lectură. Încercaţi să răsfoiţi un dispozitiv electronic. Încercaţi să citiţi în pat un volum “tras la xerox”. Veţi înţelege la ce mă gândesc. Cărţile tipărite pot cuprinde o cantitate suficient de mare de informaţie pentru a contribui la înţelegerea unor întregi domenii de cunoaştere şi sunt uşor de manipulat, astfel încât cantitatea mare de text să poată fi explorată şi prelucrată în deplină libertate. Până nu va apărea un nou instrument, la fel de simplu, de accesibil şi de util, nici monitoarele calculatoarelor, nici dispozitivele electronice de lectură, nici fotocopiile nu o vor putea concura. Desigur, astfel de predicţii ar trebui să fie nuanţate, nu toate cărţile sunt la fel, nu toate genurile au reguli identice de producţie, distribuţie, consum şi re-producţie. În plus, în viitor ar putea să apară un concurent veritabil al cărţii tipărite. Dar se poate spune cel puţin că aceasta din urmă rămâne un suport pentru lectură foarte preţios, ce nu-şi va pierde valoarea cu uşurinţă.
Observaţia cea mai importantă este următoarea: a proteja cartea înseamnă a încuraja lectura şi scrisul, a încuraja răspândirea bunurilor culturale, înţelegerea lor, dependenţa publicului de ele. După aceea, valorificarea comercială nu va fi chiar atât de dificilă, dacă luăm în considerare faptul că cel ce apreciază cu adevărat o creaţie literară, de orice fel ar fi ea, nu va ezita să-i ofere autorului un sprijin financiar generos, cu condiţia să i se ofere un mijloc accesibil de a o face. A “consuma” un volum de poezie nu e acelaşi lucru cu a consuma o ladă de mere. În primul caz ai de-a face în mod obligatoriu cu persoane care nu ar dori şi nu ar putea să se bucure în mod meschin de plăcerea sufletească pe care le-o oferă lectura. E absurd să-i consideri pe cititori un fel de hoţi, un fel de tâlhari potenţiali, să-i păzeşti sau să-i culpabilizezi. Unde mai pui că poeziei îi creşte valoarea atunci când e împărtăşită de cât mai mulţi, şi nu se diminuează pe măsură ce e citită [sic!].
Soarta cărţii mai mult decât soarta editurilor
În aceste condiţii, luând în considerare beneficiile societăţii informaţionale, strategiile monopoliste nu mai sunt o cale potrivită de organizare a afacerilor. În loc să investim pentru a obţine şi impune cu forţa monopoluri, probabil că este mult mai productiv să stimulăm creativitatea ca sursă unică de valoare într-o economie a abundenţei. Iar economia bunurilor culturale, vrând nevrând, a devenit deja o economie a abundenţei.
Soarta cărţii e mai importantă decât soarta editurilor. Lectura şi scrisul sunt mai importante decât interesele comerciale de moment şi decât strategiile, mai mult sau mai puţin reuşite, ale firmelor ce înţeleg să obţină profit de pe urma creaţiei culturale. E limpede că evoluţia tehnologică este pentru acestea din urmă o chestiune de viaţă şi de moarte. E în joc supravieţuirea lor. Iar atunci când observi că actorii culturali preferă să lupte împotriva tehnologiei şi nu să o înţeleagă pentru a se folosi de ea, nu ai nici un motiv să dai un prognostic optimist. La un moment dat, potrivit regulilor inexorabile ale competiţiei, vor prevala iniţiativele ce dau câştig de cauză cititorilor şi autorilor. Astăzi, tocmai datorită evoluţiei tehnice, autorii pot publica în mod eficient fără un efort financiar uriaş. Se pot face cunoscuţi datorită ideilor, talentului şi implicării în dezbaterea publică, nu pentru că dispun de un marketing costisitor. Iniţiativele publicistice ale autorilor, individuale sau organizate colectiv, sunt mai relevante în contextul abundenţei informaţionale decât capacitatea de selecţie şi de promovare pe care o deţin marile edituri. Iar “selecţia” editorială poate fi foarte neinspirată, foarte defavorabilă creaţiei de valoare. Acum autorii au realmente posibilitatea de a-şi croi singuri, nemijlocit, propriul drum către public.
Pe de altă parte, publicul poate fi constrâns din ce în ce mai puţin să-şi lase evaluarea propriilor gusturi pe mâna altora. Atunci când reuşeşti să compari rapid oferte din ce în ce mai numeroase, este de aşteptat să nu accepţi preţuri nefireşti pentru bunurile culturale de care te bucuri, să plăteşti pentru ceva ce nu consideri că îţi foloseşte în vreun fel, sau să plăteşti mult mai mult decât eşti dispus. Presiunile acestea nu pot să fie decât defavorabile modelelor clasice de valorificare a bunurilor culturale. Firmele sunt obligate acum să nu mai considere că publicul ar fi o masă de consumatori lipsită de identitate. Publicul devine mai mult decât un cumpărător, el este un partener de conversaţie culturală, ale cărui interese nemijlocite trebuie să fie luate în considerare. Şi, mai mult decât atât, el trebuie să fie privit nu ca un consumator ce poate fi constrâns, ci ca o persoană morală ce are vocaţia de a înţelege cu adevărat creaţia culturală şi de a o încuraja prin sprijin material (subscripţia, donaţiile, plata unor abonamente sau plata unui preţ pentru diverse obiecte fizice ori servicii, toate acestea sunt metode funcţionale de finanţare).
Soarta educaţiei mai mult decât soarta cărţii
Există totuşi motive de îngrijorare foarte serioase legate tocmai de abundenţa informaţională. Conţinutul este supra-abundent, dar se poate spune acelaşi lucru despre public, mai ales când te referi la un public cu responsabilitate morală, căruia nu îi e indiferent destinul culturii? Nu cred. Nimeni nu ar trebui să fie preocupat de pericolul ca oamenii să citească din ce în ce mai mult, pe gratis. Ar trebui să ne temem însă că se va citi din ce în ce mai puţin.
Editurile nu vor avea pierderi din pricina creşterii numărului de cititori, fie ei şi “clandestini”, ci pentru că se va citi din ce în ce mai puţin, iar cărţile, mai ales “cărţile serioase” vor fi căutate din ce mai rar. Există semne evidente că instituţiile de învăţământ sunt foarte puţin pregătite pentru a oferi îndrumări referitoare la buna întrebuinţare a informaţiilor disponibile din abundenţă, în format digital sau nu. În aceste condiţii, cultura cărţii (recte cultivarea lecturii) va fi în curând abandonată, va deveni marginală, sau ne vom trezi la un moment dat că avem minţile atât de rău hrănite încât vor regurgita orice idee cu adevărat importantă. Acesta este pericolul cel mai mare ce ameninţă cartea. Incapacitatea instituţiilor de a abandona strategii osificate, bazate pe exploatarea „produselor culturale” şi nu pe generarea de „resurse culturale”, strategii care nu le mai permit să se adapteze şi care, odată ce eşuează, provoacă un deserviciu devastator întregii societăţi.
Cine va analiza cu atenţie aceste constatări va ajunge la concluzia că editurile au doar de pierdut dacă se străduiesc să-i îndepărteze de carte pe potenţialii cititori, interzicându-le astfel lectura. În schimb ar avea doar de câştigat dacă ar înfiinţa centre de multiplicare proprii sau ar tipări reproduceri ieftine. Ar avea de câştigat dacă ar oferi bibliotecilor publice mai multe exemplare din cele pe care le tipăresc, dacă ar pune la dispoziţie publicului , în mod gratuit, cărţi electronice sau capitole din ele, dacă ar colabora cu instituţiile de învăţământ şi ar susţine orice iniţiativă ce conduce la creşterea numărului de cititori pasionaţi. Altfel spus, în condiţiile abundenţei informaţionale, succesul economic este descris de îndemnul “interzice mai puţin, oferă mai mult!”. Cine apreciază lectura nu se va mulţumi niciodată cu o copie xerox. Iar imboldul de a citi nu va creşte dacă le interzici oamenilor să citească, mai ales acum când există multe alte lucruri care le pot ocupa minţile, cu mare uşurinţă şi fără nici un rost.
Revenind la textul lui Vasile Ernu, nu m-a surprins deloc dorinţa autorului de a nu fi catalogat drept comunist atunci când scrie despre distribuirea gratuită, pe scară largă, a cărţilor electronice. Acuzaţiile de “comunism” sunt reprezentative azi pentru cel mai plictisitor şi mai făţarnic dogmatism al politicii româneşti post-revoluţionare. Din fericire, cuvintele uzate şi abuzate frecvent îşi mai găsesc uneori câte un refugiu care le permite să supravieţuiască. Cuvântul “comunism” nu poate avea nici o conotaţie negativă atunci când se referă la cărţi. Bibliotecarii nu pot fi acuzaţi de comunism, şi nici de crimele lui. Cărţile trăiesc în comun pe rafturile bibliotecii şi în mintea noastră. Iar cineva care, citind un volum oarecare, nu simte nevoia să-l facă cunoscut altora, nu va fi niciodată capabil întrebuinţeze ceea ce citeşte, nu trebuie să fie socotit printre cititori. În lumea culturii digitale – mai precis a culturii produse, distribuite sau consumate prin mijloace digitale – comunitatea şi dorinţa de a pune în comun idei, texte ori creaţii de orice fel, este o nevoie autentică. Ea nu constituie o deviaţie, o inovaţie incompatibilă cu spiritul culturii de tip clasic. Modelele antreprenoriale trebuie să se schimbe în consecinţă, revenind, în fond, la valorile fundamentale pe care capitalismul cultural aproape că ne-a făcut să le uităm de tot.