Oamenii s-au retras din Maidan, deocamdată, şi se ocupă cu supravieţuirea în vremuri grele, însă oraşul rămîne “a doua capitală”: în tipică manieră est-europeană, cu cît mai negre sînt veştile despre ziua de mine, cu atît mai puternic e zvonul de petrecere. Cine nu înţelege cum e posibil asta şi de ce, mai are de învăţat despre istoria regională, de lungă durată, de cultivare şi invocare a forţelor rezistenţei.
În actuala redefinire a Ucrainei şi Europei de Est ca zonă de conflict în spaţiul internaţional, cu toată distrugerea profundă de vieţi şi resurse implicată de aceasta, există cei care vor pace şi există cei care mobilizează lumea pentru război.
Motivele ultimilor sînt diferite, însă toţi cei care vor militarizare “se apără împotriva unei ameninţări”, după cum a observat fotojurnalista Alice Martins, din experienţa curajoasă a documentării intime a taberelor opuse, ba chiar şi a celei kurde – un pliu al războiului în interiorul războiului, în conflictul generalizat din Siria. (Mai sînt multe de învăţat din coincidenţa istorică şi diferenţele între aceste evenimente).
În primul rînd, pînă în prezent, pe plan intern, aparatele statului ucrainean au redus, fără drept de apel, revendicările socio-politice ale Maidanului la deziderate cel mult secundare, alegînd să apere în primul rînd integritatea teritorială a statului ce şi-a afirmat independenţa în 1991 şi continuitatea relaţiei cu instituţiile occidentale ale industriei de dezvoltare. După cum a spus un activist al Maidanului: “războiul e folosit pentru a lupta contra acţiunii sociale”. Manifestările anti-război nu sînt foarte populare azi în Ucraina – şi din cîte se pare, pînă în prezent, nici în alte state din Europa de Est. Aparatele statului s-au angajat pe calea războiului, iar pentru aceasta au recurs la o vastă campanie de propagandă naţionalistă, de mobilizare patriotică a copiilor deveniţi bărbaţi în tranziţia post-sovietică. Aceştia au fost trimişi pe front, să lupte şi să moară într-un nou război “anti-terorist” care a luat o dimensiune de negîndit înainte de 1989: un conflict în care “ucrainienii se luptă contra ruşilor”. În acest scop, industria culturală a remobilizat cîteva figuri tradiţionale ale culturii războiului: femeia-erou, martira foarte bărbătoasă sau figura hipersexualizată care pledează pentru necesitatea luptei, respectiv soţia/mama care aşteaptă cu dîrzenie întoarcerea bărbaţilor de pe front. Am văzut şi actualizarea politică a unui cuplu clasic al tranziţiei postcomuniste: femei hipersexualizate demonstrînd cu pancarte pe care era scris “bărbaţii adevăraţi merg la război”. Dar există şi voci rezistente, alte figuri de femei, care întreabă: ce vor face bărbaţii cu această agresivitate deprinsă, după ce se termină războiul? Ce fel de societate e constituită acum prin aceste eforturi de mobilizare, în prezent? Cum pot fi readuse în prim-plan problemele sociale?
Precum în toate celelalte ţări est-europene în care au avut loc din 2011 încoace revolte populare împotriva neoliberalismului, aparatele statului ucrainean au dat dovadă de nihilism sau analfabetism social: nu ştiu/nu îi interesează să îşi citească poporul. Ar părea că nu le pasă, atîta vreme cît “interesele strategice” primează, fiindcă atunci cînd statul însuşi se află sub ameninţare, orice altceva trece pe plan secundar. După cum au subliniat mai mulţi analişti ucrainieni, rezultatul luptei pentru putere în care a fost convertit Maidanul nu a fost întărirea democraţiei: din contră, o nouă elită capitalistă a înlocuit vechea elită capitalistă [1]. Actualul conflict a luat forma unei dispute pentru putere între oligarhi sau o delimitare a enclavelor aflate sub puterea diferiţilor oligarhilor capitalişti, adică între capitaliştii cu inferenţă explicită în sfera politică; conflictul a fost internaţionalizat tot mai agresiv sub forma unei lupte pentru putere între forţe geopolitice – adică tot mai departe de interesele şi dorinţele omului comun. În ciuda propagandei încrucişate din toate părţile, modul de desfăşurare a conflictului nu are vreo legătură esenţială cu oamenii simpli, cu Maidanul ori Antimaidanul, ori cu mişcările autonome sau de federalizare. “Lanţul de evenimente al Maidanului a fost întrerupt”; societatea a făcut un pas înapoi, iar actorii geopolitici şi forţele statului au preluat iniţiativa, împingînd procesul în direcţii diferite.
Se poate susţine că această radicalizare a politicii statului continuă de fapt o tendinţă sistematică a tranziţiei, cu manifestări benigne pe timp de pace: de-a lungul tranziţiei, aparatele de stat şi industria culturală mainstream au avut în general o atitudine constantă, nihilistă, faţă de încercări de autonomizare sau “creativitate” culturală: astfel de girafe nu există. În prezent, nihilismul şi cinismul continuă să domine industriile culturale est-europene, reducînd la zero diferenţele paradigmatice, sau lăsînd loc doar pentru fetişisme ale autenticităţii, respectiv pentru absorbiri ale autonomiei în consum “pur cultural” – o chestie de bonton sau imagine pentru clasa mijlocie, sau o materie de hipstereală sau lifestyle pentru tinerii neclasaţi (încă). Faţă de încercări de autonomizare cultural-politică, atitudinea anti-autonomistă s-a concretizat mereu, foarte rapid, în măsuri de anihilare şi cenzură. Deşi transformarea social-politică a tranziţiei postcomuniste a fost paradigmatică, dezbaterea publică referitoare la ideea de comunitate şi autonomie, constituţia statului pe care îl vor cetăţenii şi a societăţii postsocialiste nu a avut de fapt loc. Direcţia tranziţiei a fost impusă de sus în jos. E drept că, în ceea ce-l priveşte, nici Maidanul nu a propus un concept pozitiv pentru reforma statului, oprindu-se la determinaţii prin negaţie: “noi sîntem puterea, nu statul”, sau “statul e întotdeauna coruptibil”.
Războiul e, însă, o culminaţie a politicilor distructive şi a ideologiilor dominante ale tranziţiei postcomuniste. În contextul şi cu pretextul războiului, actuala guvernare continuă să implementeze politici neoliberale. Războiul loveşte în primul rînd oamenii din Ucraina, nu “interesele”, însă influenţa sa e regională, şi se va întinde după momentul semnării acordurilor de pace. În particular, războiul e o actualizare a unui mod de gîndire şi comportament care poate fi regăsit în industriile culturale din Europa de Est în ultimii 4-5 ani. În România, putem reflecta la violenţa predominantă, autosuficientă [2], din showul “mogulilor” anti-Băsescu împotriva “intelectualilor şi coloneilor-jurnalişti ai lui Băsescu”. Limbajul şi gîndirea au fost violente de ambele părţi, şi nu au făcut decît să cristalizeze opţiunile ideologice ale viitorului apropiat. Dealtfel, în mai fiecare ţară din regiune, linia de fractură ideologică s-a stabilizat în moduri similare (cu unele diferenţe): de o parte, capitalişti (pro)occidentali şi aliaţii lor eurofanatici, de obicei un mix bizar între conservatori, “centrişti” liberali şi/sau social-democraţi (o nouă clasă mijlocie, dominată în mare parte de noile elite intelectuale şi experţi din clasa tehnocrată). De cealaltă parte, capitalişti locali şi aliaţii lor autohtonişti, de obicei pseudo-socialişti sau populişti care au preluat nodurile de putere ale regimului communist şi le-au convertit în capital financiar şi politic în timpul tranziţiei. Dintr-un anumit punct de vedere, toţi cei care s-au angajat în această luptă între forţele dominante, din interiorul sferei politice dar şi din cea mediatică, şi-au adus, în felul lor, cîte o contribuţie la distrugerile tranziţiei şi războiului. Sectorul social a început tranziţia din poziţii marginale, şi, în măsura în care a supravieţuit sau chiar a crescut, a reuşit arareori să transceandă autonomia cîştigată cu greu, în platforme publice comune, iar în prezent nu beneficiază deloc de reprezentare politică formală.
Mai există un aspect intern foarte important al conflictului din Ucraina, de la care ar avea de învăţat toţi vecinii. E un aspect care e ignorat de sursele occidentale, nu în ultimul rînd fiindcă presa mainstream occidentală trece peste faptul cu precedente istorice de rău-augur, că Occidentul “pro-democratic” s-a coalizat din nou în Europa de Est cu proto-fascişti. E vorba de generalizarea rasismului intern. Conform anumitor rapoarte, în acest moment există în Ucraina centrală şi de vest în jur de 260.000 de refugiaţi din est! Statul oferă susţinere, însă nu face faţă sau oferă susţinere superficială, susţin voluntari care lucrează cu persoanele dezrădăcinate. (Nu întîmplător, voluntarii sînt predominant femei, care refuză astfel încadrarea în rolul de victimă, cheerleader sau martir al războiului). În sfera publică are loc însă generalizarea stigmatizării oamenilor din Donbas. Iată cîteva refrene uşor de recunoscut şi la noi, menţionate de activişti din diferite regiuni din Ucraina: cei din Donbas sînt “inferiori” celor din vestul şi centrul Ucrainei; “omul din Luhansk nu e ucrainean”, “nu avem nevoie de ei”, “nu se poate vorbi cu ei”; “să plece din Ucraina de vest şi centrală”; “nu trebuie să aibă drept de vot”. Refugiaţii sînt acceptaţi de autorităţi, primesc un act de identitate provizorie, însă întîmpină dificultăţi majore cînd caută o chirie, cînd vor să îşi înscrie copiii la şcoală sau grădiniţă, sau atunci cînd caută o slujbă. Dacă li se oferă plasament, refugiaţii ocupă, indiferent de pregătire, locurile de jos ale piramidei muncii. Recunoaştem reţeta clasică a rasismului modern, care se bazează mereu pe instituirea social-economică a unor categorii locale, intime, de oameni inferiori.
Aici trebuie să adaug o notă: “rasismul social” al doamnei Alina Mungiu-Pippidi şi a altor liberali, despre care s-a semnalat cu promptitudine în CriticAtac – dar şi versiunile sale mai radicale, ale conservatorilor locali – nu e “flotant”, ci cît se poate de consistent şi constant în istoria tranziţiei: e rasismul tipic al eurocentrismului şi colonialităţii, care revine şi răsună precum clopotele bisericii, la diferite evenimente ale vieţii în care sistemele de ierarhizare a societăţii ies la iveală. Rasismul modern declară mereu diferenţe între “civilizaţi” şi “necivilizaţi”. O singură parte e flotantă în această ecuaţie. Că e vorba, de partea întunecată, de “magrebienii din Paris”, “arabi”, “subclasă”, “ţigani”, “moldoveni”, “prostime” sau “sărăntoci”, de partea luminată se află mereu civilizatul european (sau est-europeanul care şi-a tras mască occidentală). Iar de articularea concretă, pe plan şi în timp local, a rasismului modern, s-au ocupat în tranziţie, cu destoinicie, colonizatorii locali ai ideologiilor şi politicilor dominante ale tranziţiei, dar şi clasele sociale cît se poate de diferite, dar ale căror aspiraţii sociale s-au definit laolaltă în interiorul “civilizaţiei occidentale”. Bazele ideologice ale rasismului intern din Ucraina sînt prezente şi la noi; circumstanţele socio-politice sînt diferite, însă direcţia înspre care apasă unii actori e similară.
Pe plan extern, modalitatea de internaţionalizare a situaţiei din Ucraina nu a fost paşnică pînă în prezent. Federaţia Rusă nu a ales o opţiune paşnică. NATO/SUA nu acţionează pentru pace în zonă. Apariţia unor trupe în Polonia şi Estonia, crucişătoare în Constanţa şi anunţul făcut de Preşedintele Băsescu despre deschiderea unui sediu operaţional NATO pe teritoriul României nu fac decît să continue campania istorică de expansiune şi avansarea trupelor NATO după 1989, tot mai aproape de Rusia. Direcţia în care se internaţionalizează situaţia din Ucraina tinde către o poziţionare geopolitică a NATO/SUA împotriva Rusiei/Chinei. Unii stîngişti cu bărbuţă numesc această nouă-veche situaţie “inter-imperialistă”. În acest context, Europa de Est devine linia de front, în clasica tradiţie colonială a războaielor prin intermediari. Dacă e aşa, cu atît mai îngrijorătoare mi se par entuziasmele locale pro-NATO: care sînt limitele acestei mobilizări războinice? Războinicii locali, de la jurnaliştii care şi-au asumat statutul de model al omului alb, şi pînă la politrucii şi politicienii dependenţei (de la dreapta şi stînga sferei politice formale) fac parte din cei care au ales azi să mobilizeze lumea pentru război. În România, cei mai mulţi dintre ei habar nu aveau pînă mai ieri care e geografia Ucrainei, darmite istoria sa, însă ştiu că “acolo” nu poate fi decît întuneric. Astăzi, ei au răspunsul pregătit şi sînt gata să răspundă răspicat la noua interpelare geopolitică. Poate că e prea mult să aştepţi “viziune” de la elita care a creat şi/sau administrează dependenţa, însă lipsa de viziune ascunsă sub titulatura “pragmatismului” se poate converti, în situaţii de criză, fie în violenţă pură, fie în abandon.
De cealaltă parte geopolitică, discursul victoriei susţinut de liderul Rusiei după anexarea oficială a Crimeei a confirmat calea de dezoccidentalizare luată pentru viitor de Federaţia Rusă, care se opune căii de reoccidentalizare aleasă pentru viitor, în general, în Europa de Est. (Distincţia între decolonizare, reoccidentalizare şi dezoccidentalizare, ca opţiuni diferite în tranziţia actuală a sistemului-lume către o lume pluricentrică, a fost propusă încă din 2009-2010 de gînditori ai mişcării decoloniale, observînd noua cale luată de puteri regionale ca Indonezia, Turcia sau Brazilia, în contextul declinului puterii hegemonului global: prin dezoccidentalizare se înţelege desprinderea de autoritatea sau dictatele SUA, UE, FMI, BM, etc., dar nu şi de capitalism). Liderul rus a vorbit despre ieşirea şi chiar confruntarea politicii de “limitare” a Rusiei de către puterile occidentale de-a lungul secolelor XVIII-XX, proclamînd astfel începutul unei ere a apărării naţionaliste a statului, în numele “intereselor naţionale”. Nu e dificil de observat că în regiune a fost declanşată o campanie ideologică pro-rusă sau pro-Uniunea vamală; interpelarea geopolitică defineşte opţiunile concrete din contextul electoral al acestui an, care încep să ia forma unor dispute între două forme de naţionalism, pliate pe opţiunile geopolitice. La rîndul său, Preşedintele Obama a răspuns vorbind de prezenţa mai multor trupe NATO staţionate în Europa de Est, tocmai pentru a “limita” ambiţiile Rusiei. Ceea ce poate constata simplul cetăţean, e un limbaj comun al marilor puteri şi o densificare a prezenţei militare şi ideologice.
Aşadar, s-au profilat două moduri de internaţionalizare a situaţiei din Ucraina: pe un palier, reducerea la tăcere a revendicărilor sociale prin intrarea în forţă a primatului geopoliticii. Pe alt palier, internaţionalizarea are loc tocmai prin monopolizarea accesului local la spaţiul internaţional, fie prin politici separatiste sau întoarcerea naţionalismelor, fie prin mai clasica reducere a spectrului “alegerii” politice între reprezentanţi ai corporaţiilor occidentale şi reprezentanţi ai oligarhilor locali (corespunzînd situaţiei “pieţei libere” la sfîrşitul tranziţiei: un conflict între monopolurile internaţionale şi cele locale).
Ceea ce lipseşte cu desăvîrşire din ecuaţie e opţiunea instituţională a unei internaţionalizări regionale, capabilă să menţină în prim-plan problemele sociale apărute la nivel regional şi să articuleze un răspuns de sine-stătător, opus atît întoarcerii la naţionalisme regresive, cît şi obedienţei faţă de interpelarea geopolitică, dinspre vest sau est. Generaţia politică actuală nu are o voce proprie în acest sens. Cu cîteva excepţii minore, ea nu ştie decît să răspundă la interpelări. Mai mult, am văzut politicieni şi diplomaţi cu experienţă, prinşi cu totul în lupta inter-regională pentru favoruri, dispuşi deja să joace rolul de iepure trimis la înaintare, dînd voce poziţiilor mai belicoase, cele pe care hegemonul nu îşi permite să le pronunţe.
Poate că în spatele anumitor expresii de susţinere locală a expansiunii NATO se află o fantasmă violentă, mai mult sau mai puţin secretă, un fel de bucurie perversă în faţa sinistrului din Ucraina vecină: “dezastrul lor e cîştigul nostru”. Cu alte cuvinte: “integrarea” sau absorbţia finală a României ca parte a corpului alb occidental, care s-ar afla acum, în sfîrşit, în faţa frontierei dincolo de care se mai află doar Celălalt, cel în mod definitiv nonoccidental, neintegrabil, cel care a ratat sensul unic al tranziţiei – şi care se deschide astfel pentru o posibilă exploatare. În cursa de şoareci a periferiei est-europene, idealul cinic al unor actori se defineşte astfel: vecinul să fie cel care e prins în laţ. E un vis lucid despre violenţa reală a capitalismului şi colonialităţii, care ajunge să fie dorită, în loc să fie respinsă, fiind asimilată deja în logica “cursei în jos”, specifică regiunilor periferice.
Împotriva generalizării istorice a acestui cinism sînt necesare alternative. O alternativă necesară e punctul de vedere al unui internaţionalism regional – şi nu doar datorită experienţei comune a migraţiei în masă a est-europenilor după 1989. Tranziţia postcomunistă e un fenomen istoric regional, nu naţional, care s-a încheiat cu succes: Europa de Est s-a întors la politici ale dependenţei, la semi-periferia capitalismului global. E o istorie comună de care aparţinem şi în interiorul căreia se articulează diferenţe. Per ansamblu, cursa inter-regională în jos a fost declanşată, iar din Slovenia în România realitatea socială prezintă multiple dezastre; situaţia din Ucraina reflectă, în parte, acest lucru. Peste tot în regiune, “piaţa liberă” s-a materializat ca la carte (acea carte), după două decenii de privatizare şi capitalizare, în mai toate sectoarele economice: sub forma diviziunii între monopolurile sau cvasimonopolurile locale şi cele internaţionale, o diviziune care defineşte şi opţiunile electorale. Industria dezvoltării (societatea civilă formală, dar şi aparatele statului social) tinde să ignore sau să se plieze pe această realitate, în ciuda crizei generalizate de perspectivă din interiorul marilor agenţii internaţionale de dezvoltare, alegînd mereu calea optimizării includerilor în capitalism, în locul căilor de sine-stătătoare ale dezvoltării sociale. În prezent, are loc o separaţie tot mai mare a ritmurilor şi curentelor de dezvoltare ale societăţilor şi guvernărilor.
Un internaţionalism regional e necesar în prezent şi pentru susţinerea eforturilor imediate pentru pace, care nu par a fi o prioritate nici pentru marile puteri, nici pentru aparatele de stat locale. Istoria tranziţiei arată că Europa de Est are nevoie de mai multă putere de rezistenţă împotriva presiunilor exercitate atît dinspre est, cît şi dinspre vest. Or, pînă în prezent, doar grupuri locale ale stîngii independente au reuşit să exprime poziţii comune din Ucraina şi Rusia, respingînd ambele forţe ofensive, nu în ultimul rînd mulţumită existenţei platformei LeftEast [3]. Mai mult, grupuri foarte diferite ale stîngii independente din Ucraina au hotărît să pornească o iniţiativă politică comună, care e deschisă sugestiilor şi participării inter-regionale, pornind de la constatarea faptului că războiul e benefic doar pentru elitele locale şi internaţionale, care au dat drumul, în contextul războiului, unei noi serii de măsuri antisociale şi antidemocratice [4]. E necesară susţinerea reţelelor de solidaritate şi a dreptului la liber acces al cetăţenilor la spaţiul internaţional. După cum ştie mai orice imigrant, la periferie ai libertate doar dacă te mişti şi ai voce în spaţiul internaţional. În contextul istoric actual, nu exişti exclusiv într-un spaţiu naţional – decît fie prin privilegiu, fie prin limitare. Internaţionalismul regional ar avea responsabilitatea de a afirma şi defini cadrul autonom al vocilor est-europene în actualul context global şi de a se opune tendinţelor de continuare a politicilor neoliberale ale tranziţiei sub prescripţiile unei periferii sau zone de conflict. Atît în Ucraina, cît şi în ţările vecine, sînt necesare opţiuni alternative, contra dublei tendinţe de monopolizare a etnicităţii şi de occidentalizare neocolonială a guvernărilor.
Ziua de 27 septembrie a fost declarată zi de mobilizare internaţională împotriva războiului din Ucraina. E un proiect care aminteşte de consensul iniţial masiv al mişcării anti-război care a început în 2002-2003, cu demonstraţii simultane de milioane de participanţi, împotriva războiului din Iraq. Astfel a luat naştere cel de-al doilea val al mişcărilor internaţionale alterglobaliste, care au constituit ce-a de-a doua tentativă de reinternaţionalizare a luptelor pentru justiţie socială, în noii termeni de după destrămarea blocului socialist. Acestor eforturi le-a lipsit însă perspectiva est-europeană. Rolul acesteia ar putea fi azi cel de a califica eforturile pentru pace ca luptă pentru justiţie socială în condiţiile concrete ale sfîrşitului tranziţiei postcomuniste.
Acest articol e o reacţie liberă în urma participării la conferinţa “Războiul din Ucraina şi politicile stîngii”, 6-7 septembrie, Casa Ucrainei, Kiev.
[1] LeftEast, https://www.criticatac.ro/lefteast/ukraine-has-not-experienced-a-genuine-revolution-merely-a-change-of-elites/
[2] http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/fara-moguli-fara-televiziuni-in-sprijin-psd-avea-presedinte-de-5-ani-108077.html
[3] LeftEast, https://www.criticatac.ro/lefteast/russian-ukrainian-socialists-speak-out/
[4] LeftEast, https://www.criticatac.ro/lefteast/left-activists-ukraine-new-party/