Morţii Maidanului din Kiev nu sînt doar morţii Ucrainei, ei sînt morţii Europei de Est “postcomuniste”. Doare peste tot, chiar dacă în mod diferit. Şi chiar dacă o rană deschisă nu poate fi închisă cu cuvinte, se poate striga, în solidaritate, că acesta e celălalt sfîrşit al tranziţiei postcomuniste, aşa-numita variantă rea a integrării “de succes” în UE. De fapt, la ambele capete, tranziţia însăşi a fost un dezastru istoric, care a ruinat demnitatea, traiul, vieţile şi viitorul a milioane de oameni. Situaţia grea în care se află Ucraina poate face acest dezastru vizibil pentru toţi cei care au încercat din răsputeri să se uite altundeva, sau care l-au legitimat cu retoricile pieţei, dezvoltării, statului naţional şi civilizaţiei. Sau cu “istorii de succes” abandonate imediat ce au devenit poveşti nefericite.
Dar de fapt tranziţia e un succes: Europa de Est s-a reîntors, ca regiune în spaţiul transnaţional, la periferia sau semi-periferia capitalismului global. E o întoarcere la dependenţă şi cursa în jos, a celor care pierd mai puţin. În regiune, cineva va da mereu cu fundul de pămînt, şi nu va fi tot timpul Ucraina. Iar în afara fostului bloc socialist lucrurile nu stau mai bine: la 25 ani după “căderea totalitarismului comunist”, după proclamarea “triumfului final al democraţiei liberale occidentale”, starea globală a democraţiei s-a înrăutăţit radical; inegalităţile structurale, acapararea de pămînturi şi războaiele pentru resurse s-au multiplicat, iar supravieţuirea planetei înseşi e o chestiune deschisă.
În regiune, distrugerea oribilă produsă de reformele anticomuniste şi procapitaliste ale tranziţiei, indiferent de partidele de “stînga” sau “dreapta” aflate la putere, a produs fără greş, în fiecare stat est-european, subdezvoltarea sănătăţii şi a educaţiei, sărăcie în masă, imigraţie în masă; cîţiva oligarhi şi o mică clasă mijlocie; şi aparate politice, intelectuale şi
media alienate în general de populaţie şi orientate către puterea, canoanele şi modele zilei. A mai produs aparate militare şi de securitate foarte puternice, atît în vest cît şi în est. Iar acum bula a pleznit, nu întîmplător în cea mai mare ţară de la graniţele UE – nu suficient de mare însă pentru a evita turtirea sa între marile puteri.
Poate că schismele specifice ale Ucrainei duc ţara în colaps intern, însă multe din problemele Ucrainei sînt internaţionale. E logic că răspunsul va cuprinde şi o apărare a statului, deşi victimele nu pot fi reduse la aparatele de stat, şi se poate susţine că nu au fost de fapt reprezentate de ceva vreme de către stat sau sfera politică formală. Ascensiunea naţionaliştilor de extremă-dreaptă, pe fondul dominaţiei oportuniştilor cinici şi a oligarhilor locali, e un echivalent corespunzător visului vîndut în mod agresiv de Occident la pachet cu contra-oferta Estului rusesc. Acel vis, care a capturat în ultimele decenii cele mai multe energii locale de îmbunătăţire, a expirat treptat în toată regiunea, după explozia crizei chiar în centrii capitalismului global. În ultimii trei ani, de-a lungul întregii Europe de Est au explodat mişcări populare, şi toate au exprimat nemulţumiri antisistemice. Cu toate acestea, în afara efectelor probabile, pe termen lung, de reformare a comunităţii, nici o mişcare nu a produs un moment constitutiv comun – cel mai probabil, datorită anihilării istorice a stîngii după 1989. Multe asemenea mişcări, indiferent dacă din Ucraina sau România, au ajuns să fie dominate sau marcate de naţionalişti şi de extrema-dreaptă. Ca rezultat, grupurile autonome au continuat să lucreze în relativă izolare. Nu a apărut nici un front popular.
Simţind valul schimbării, liberalii eurocentrici locali s-au întors în masă către stînga, mergînd însă doar în direcţia negării rolului precedent pe care l-au avut, pentru a sprijini teme alese de anticorupţie şi drepturi ale omului, vorbind despre o modernizare mai “curată” şi poate keynesianism. Liberalii locali care au făcut carieră din vinderea iluziilor europene sînt însă la fel de responsabili ca şi conservatorii şi susţinătorii baronilor locali pentru deziluzionarea oamenilor, dar şi pentru ascensiunea extremei drepte şi a aparatului represiv al statului, care au dat împreună formula violenţelor recente, în dauna mişcărilor populare, de care nu le-a păsat niciodată. Răspunsul din partea sistemelor politice locale a fost invariabil negarea, represiunea, false alegeri ale “răului mai mic”, încă şi mai multă dezvoltare, reîntărirea structurilor verticale, uneori sprijin acordat capitaliştilor locali, privatizări încă şi mai secretive şi rapide, şi folosirea neobrăzată a mişcărilor pentru a cîştiga avantaje asupra adversarilor din sfera politică formală. Răspunsul puterilor externe a fost invariabil asprirea condiţiilor puse guvernărilor locale şi radicalizarea presiunilor făcute pentru susţinerea “oamenilor noştri” în defavoarea “oamenilor lor”.
În momentele intense ale tranziţiei globale, revoltele sociale pot mişca lucrurile foarte rapid, către mai bine sau mai rău. În timp de conflict, e mare nevoie de a forma puteri comunicative. Spre deosebire de America Latină, în Europa de Est, mediatoarele tradiţionale ale consensului (la bine şi la rău), religia şi naţionalismul, au fost revendicate de obicei de forţele de extremă dreaptă, reprezentînd astfel opusul liberării. Aceleaşi forţe au folosit recent şi vocabularele luptelor anticoloniale şi ale autonomismului pentru a reîntări imaginarul politic obedient al unei fortăreţe etnico-naţionale sub asediu, în locul imaginării unei suveranităţi populare constituită din intimizarea diferenţelor umane. De asemenea, întreaga Europă de Est a fost folosită în mod tradiţional de marile puteri ca zonă de frontieră, interiorizînd, ca urmare, diferenţele imperiale dintre acestea. Interpelarea actuală a “alegerii” între Occident şi Rusia îi forţează pe oameni să interiorizeze cele mai noi diferenţe imperiale, cu toate consecinţele violente ale adoptării acestor ciocniri la scară mare, reale sau nu, în intimitatea propriului for.
Dacă lumea se află într-adevăr în tranziţie către un alt sistem global, asemenea semne, văzute din regiunea noastră, nu sînt foarte încurajatoare. Războiul, represiunea şi sancţiunile sînt soluţii doar pentru actualele structuri verticale, corpuri politice şi pentru extrema dreaptă înarmată: şi toate vor continua să rănească oamenii. Toate aceste soluţii corespund concepţiei generale a puterii în modernitate: puterea ca dominaţie, opusă puterii cu sensul de slujire a poporului. Pentru aceasta din urmă, refacerea puterilor comunicative e indispensabilă, pentru a reconstitui sistemic puterea politică, ca o politică ce se supune consensului popular exprimat. Nemulţumirile populaţiilor sînt sistemice, şi vor continua să respingă dominaţia. În luptele actuale, membrii de partid şi din forţele de securitate părăsesc aceste structuri cînd ele continuă să lucreze împotriva oamenilor. UE ar face bine să reflecteze la efectele devastatoare ale embargoului şi sancţiunilor ONU împotriva Yugoslaviei (Serbia şi Muntenegru), începute în 1991-1992 şi la istoria alianţelor tradiţionale ale Occidentului cu forţe ale extremei drepte în Europa de Est, iar Rusia la consecinţele pe termen mediu pe care le-a avut ultima mare intervenţie militară ordonată de Moscova în Europa de Est.
În Europa de Est, naţionalismul e o resursă gata pregătită pentru articularea mîndriei locale şi a demnităţii distruse de tranziţia postcomunistă, cu un repertoriu strict legat şi controlat de aparatele de stat, şi cu linii de fugă ce se îndreaptă mereu către trecuturi mitice de aur. Acest tip de naţionalism alienează oamenii de propria cultură şi istorie contemporană. Imediat ce apar într-o mulţime protestatară, simbolurile sale au efectul negreşit de a stopa procesul de comunicare şi edificare de jos în sus. În loc să deschidă calea unei comunităţi de aspiraţii, ele produc un careu de pretendenţi masculinişti. Mai mult, referinţa invizibilă a mîndriei naţionaliste locale rămîne Occidentul, respectiv proiectul său modern al Statului-Naţional, adică o proiecţie internă a imperiului, nu întîmplător condimentată cu conotaţii teologice. Cîtă vreme această referinţă rămîne pe rol, tipurile de naţionalism ce se afirmă vor continua să fie o oglindă a rasismului occidental contemporan. Ele vor continua să diminueze puterea comunităţii.
Un sens relaţional al localului, un sens al solidarităţii regionale care se opune atît presiunilor dinspre Vest, cît şi celor dinspre Est, o familiaritate cu luptele altor periferii vor oferi nu doar mult mai multă demnitate, ci şi putere comunicativă şi alternative concrete. Să sperăm, dintîi, că răspunsul oamenilor va merge în direcţia reconstrucţiei comunale a puterii, mai degrabă decît în cea a retragerii în fortăreţe. Apoi, să sperăm că răspunsul oamenilor va influenţa sensul răspunsului dat de aparatele de stat şi de puterile din spaţiul transnaţional, fiindcă alternativa nu poate fi decît una violentă.