Simulacre şi simulare

Jean Baudrillard s-a născut în 1929. Este filosof, eseist, sociolog. A predat la Universitatea Paris-X Nanterre între 1966 şi 1986 şi la mai multe universi­tăţi americane. Între 1986 şi 1990 a lucrat la Institutul de Cercetare şi de Informare Socio-Economică de la Universitatea Paris-IX Dauphine. Germanist de formaţie, marxist prin convingere (în anii ’60 a făcut parte din grupul “Socialism sau barbarie?”), a propus o semiologie a valorii (Pour une économie politique du signe, 1972; L’Echange symbo­lique et la mort, 1976), pre­cum şi o critică radicală a lu­mii postmoderne (De la séduction, 1979; Simulacres et simulation, 1981; L’autre par lui-même, 1987; La pensée radicale, 1994; L’échange impossible, 1999 etc.).

Volum apărut la Idea Design & Print Editură, Cluj, Colecţia Panopticon, Traducere: Sebastian Big. Fragmentul apare cu permisiunea editurii.

Hipermarket şi hipermarfă

La treizeci de kilometri, în sensul giratoriu, indicatoarele vă arată calea spre aceste mari centre de triaj care sînt hipermarketurile, spre acest hiperspa­ţiu al mărfii, în care se elaborează din multe puncte de vedere o nouă sociali­tate. Trebuie văzut felul în care el centralizează şi redistribuie o întreagă regiune şi o populaţie, cum concentrează şi raţionalizează orarele, parcursurile, prac­ti­cile – creînd o imensă mişcare de du-te-vino, asemănătoare cu a commu­ter-i­lor din subur­bii, absorbiţi şi rejectaţi la ore fixe de locul lor de muncă.

În profunzime, aici e vorba de un alt soi de muncă, de o muncă de aculturaţie, de confruntare, de examinare, de cod şi de verdict social: oamenii vin să găsească aici şi să selecţioneze obiecte-răspuns la toate întrebările pe care pot să şi le pună; sau, mai degrabă, vin ei înşişi ca răspuns la întrebarea func­ţională şi dirijată pe care o constituie obiectele. Obiectele nu mai sînt măr­furi; ele nu mai sînt nici măcar semnele al căror sens şi mesaj îl descifrăm şi pe care ni-l apropriem, sînt teste, chiar ele ne interoghează şi noi sîntem so­maţi să le răspundem, iar răspunsul e inclus în întrebare. La fel funcţionează toate mesajele media: nici informaţie, nici comunicare, ci referendum, test per­petuu, răspuns circular, verificare a codului.

Niciun relief, nicio perspectivă sau o linie de fugă în care privirea ar risca să se piardă, ci un ecran total pe care panourile publicitare şi produsele însele, în expunerea lor neîntreruptă, funcţionează ca semne echivalente şi succe­sive. Există angajaţi care se ocupă doar cu refacerea avanscenei, cu aranjarea la suprafaţă a rafturilor, acolo unde prelevarea consumatorilor a creat o gaură. Autoservirea sporeşte această absenţă de profunzime: un acelaşi spaţiu omo­gen, fără mediere, reuneşte oamenii şi lucrurile, un spaţiu al manipulării directe. Dar cine pe cine manipulează?

Chiar şi represiunea se integrează ca semn în acest univers al simulării. Represiunea devenită disuasiune nu e decît un semn în plus în universul persua­siunii. Circuitele de televiziune antifurt fac şi ele parte din decorul simulacrelor. O supraveghere perfectă a tuturor punctelor ar necesita un dispozitiv de control mai greoi şi mai sofisticat decît însuşi magazinul. Nu ar fi rentabil. Ceea ce e pus în practică este, aşadar, o aluzie la represiune, un “tras cu ochiul” de acest ordin; acest semn poate atunci coexista cu toate celelalte şi chiar cu imperativul invers, de exemplu cu acela pe care îl exprimă imensele pa­nouri care vă invită să vă destindeţi şi să alegeţi liniştiţi. De fapt, aceste panouri vă pîndesc şi vă supraveghează la fel de bine, sau la fel de puţin, ca televiziu­nea “poliţienească”. Aceasta vă priveşte, voi vă priviţi în ea, amestecaţi cu cei­lalţi, e oglinda fără spate a activităţii de consum, joc de dedublare şi de redublare, care închide această lume asupra ei înseşi.

Hipermarketul e inseparabil de autostrăzile care asigură accesul la el şi care îl alimentează, de parcările cu marea lor de automobile, de terminalul calculatorului – şi mai încolo, în cercuri concentrice, de întregul oraş, ca ecran funcţional total al activităţilor. Hipermarketul seamănă cu o mare uzină de montaj, cu diferenţa că, în loc să fie legaţi de fluxul de producţie printr-o constrîngere raţională continuă, agenţii (sau pacienţii), mobili şi descentraţi, dau impresia că trec de la un punct la altul al lanţului după circuite aleatorii. Orare­le, selecţia, cumpărarea sînt aleatorii şi ele, spre deosebire de practicile de muncă. Dar este totuşi vorba de un lanţ, de o disciplină programatică, ale că­rei interdicţii s-au şters în spatele unui glacis de toleranţă, de uşurinţă şi de hiperrealitate. Hipermarketul e deja, dincolo de uzină şi de instituţiile tradi­ţio­nale ale capitalului, modelul oricărei forme viitoare de socializare controla­tă: retotalizare într-un spaţiu-timp omogen a tuturor funcţiilor dispersate ale corpului şi ale vieţii sociale (muncă, loisir, hrană, igienă, transporturi, media, cul­tură); retranscriere a tuturor fluxurilor contradictorii în termeni de circuite integrate; spaţiu-timp al unei întregi simulări operaţionale a vieţii so­ciale, a unei întregi structuri de habitat şi de trafic.

Model de anticipaţie dirijat, hipermarketul (mai ales în Statele Unite) preexistă aglomerării; el face posibilă aglomerarea, în timp ce piaţa tradiţiona­lă era în inima cetăţii, loc în care se întretăiau satul şi oraşul. Hipermarketul e expresia unui întreg mod de viaţă din care a dispărut nu numai satul, ci şi ora­şul, pentru a face loc “aglomerării” – zoning urban funcţional, semnali­zat în întregime, al cărui echivalent este, ca micromodel pe planul consumu­lui. Dar rolul lui depăşeşte de departe “consumul”, iar obiectele nu mai au în el o realitate specifică: ceea ce primează este articularea lor serială, circula­ră, spectaculară, viitor model al raporturilor sociale.

“Forma” hipermarket ne poate ajuta să înţelegem despre ce e vorba în sfîr­şitul modernităţii. Marile oraşe au văzut născîndu-se, în aproximativ un secol (1850–1950), o generaţie de mari magazine “moderne” (multe purtau acest nume, într-un fel sau în altul), dar această modernizare fundamentală, legată de cea a transporturilor, nu a bulversat structura urbană. Oraşele au rămas oraşe, în timp ce noile oraşe sînt satelizate de hipermarket sau de shopping center, deservite de o reţea programată de tranzit, încetînd să mai fie oraşe, pentru a deveni aglomeraţii. O nouă morfologie a apărut, care ţine de tipul cibernetic (adică reproducînd, la nivelul teritoriului, al habitatului, al tranzitu­lui, scenariile de comandă moleculară ale codului genetic) şi a cărei formă e nucleară şi satelitică. Hipermarketul ca nucleu. Oraşul, chiar modern, nu-l mai absoarbe. Hipermarketul e cel care stabileşte o orbită pe care se mişcă aglomeraţia. El serveşte de implant noilor agregate, aşa cum o face uneori univer­sitatea sau uzina – nu uzina secolului al XIX-lea, nici uzina descentralizată care, fără să spargă orbita oraşului, se instalează la periferie, ci uzina de montaj, automatizată, cu comandă electronică, adică cea care corespunde unei func­ţii şi unui proces de muncă complet deteritorializate. În cazul acestei uzine, ca în cazul hipermarketului sau al noii universităţi, nu mai avem de-a face cu funcţii (comerţ, muncă, cunoaştere, loisir) care se autonomizează şi se de­plasează (ceea ce caracterizează încă desfăşurarea “modernă” a ora­şu­lui), ci cu un model de dezintegrare a funcţiilor, de indeterminare a funcţiilor şi de dezin­tegrare a oraşului însuşi, care e transportat în afara oraşului şi tratat ca un model hiperreal, ca nucleu al unei aglomerări de sinteză care nu mai are nimic de-a face cu un oraş. Sateliţi negativi ai oraşului, care traduc sfîr­şi­tul oraşului, chiar al oraşului modern, ca spaţiu determinat, calitativ, ca sin­teză ori­ginală a unei societăţi.

Am putea crede că această implantare corespunde unei raţionalizări a di­ver­selor funcţii. Dar, de fapt, pornind de la momentul în care o funcţie s-a hi­perspecializat pînă în punctul în care a putut fi proiectată în întregime pe teren, “la cheie”, ea îşi pierde finalitatea proprie şi devine cu totul altceva: nu­cleu polifuncţional, ansamblu de “cutii negre” cu input-output multiplu, focar de convecţie şi de destructurare. Aceste uzine şi aceste universităţi nu mai sînt nici uzine, nici universităţi, iar hipermarketurile nu mai au nimic din­tr-o pia­ţă. Stranii obiecte noi, al căror model absolut e centrala nucleară şi de un­de iradiază un soi de neutralizare a teritoriului, o putere de disuasiune care, în spatele funcţiei aparente a acestor obiecte, constituie, fără îndoială, funcţia lor profundă: hiperrealitate a nucleelor funcţionale, care nu mai sînt deloc funcţionale. Aceste noi obiecte sînt polii de simulare în jurul cărora se elaborează, spre deosebire de vechile gări, uzine sau reţele de transport tradiţionale, altceva decît o “modernitate”: o hiperrealitate, o simultaneitate a tuturor funcţiilor, fără sfîrşit, fără viitor, o operaţionalitate în toate direcţiile. Dar, fără îndoială, şi crize şi chiar catastrofe noi: Mai ’68 a început la Nanterre, nu la Sorbona, adică într-un loc în care, pentru prima dată în Franţa, hiperfuncţionalizarea “extra muros” a unui loc al cunoaşterii echivalează cu o deteritorializare, cu o dezafectare, cu o pierdere a funcţiei şi a finalităţii acestei cunoaşteri, într-un ansamblu neofuncţional programat. Aici, o violenţă nouă, originală, a luat naştere ca răspuns la satelizarea orbitală a unui mo­del (cunoaşterea, cultura) al cărui referenţial e pierdut.

Implozia sensului în media

Ne aflăm într-un univers în care există din ce în ce mai multă informaţie şi din ce în ce mai puţin sens.

Trei ipoteze:

– Fie informaţia produce sens (factor negentropic), dar nu reuşeşte să compenseze diminuarea brutală a semnificaţiei în toate domeniile. Ori­cît s-a încercat să se reinjecteze, prin media, mesaje şi conţinuturi, diminua­rea şi absorbirea sensului merg mai repede decît reinjectarea lui. În acest caz, trebuie să facem apel la o productivitate a bazei, pentru a înlocui mediile care nu mai funcţionează. Asta e toată ideologia cuvîntului liber, a mediilor demultiplicate în nenumărate celule indivi­duale de emisie, chiar a “antimediilor” (radiourile-pirat etc.).

– Fie informaţia nu are nimic de-a face cu semnificaţia. E altceva, un model operaţional de alt ordin, exterior sensului şi circulaţiei sensului propriu-zis. E ipoteza lui Shannon: o sferă a informaţiei pur instrumentale, mediu teh­nic care nu implică nicio finalitate de sens, şi care, aşadar, nu poa­te fi implicată, nici ea, într-o judecată de valoare. Un soi de cod, ase­mănător poate cu codul genetic: este ceea ce este, funcţionează aşa, sensul e altceva, care vine cumva după, ca la Monod, în Hazard şi necesi­tate. În acest caz, nu ar exista pur şi simplu relaţie semnificativă între in­flaţia informaţiei şi deflaţia sensului.

– Fie, dimpotrivă, există o corelaţie riguroasă şi necesară între cele două, în măsura în care informaţia e direct distrugătoare sau neutralizatoa­re a sensului şi a semnificaţiei. Diminuarea sensului este direct legată de acţiunea dizolvantă, disuasivă a informaţiei, a mediilor şi a mass-me­diei.

Ultima e ipoteza cea mai interesantă, dar ea vine în contradicţie cu orice idee deja acceptată. Pretutindeni, socializarea se măsoară prin expunerea la mesajele mediatice. E desocializat, sau virtual asocial, cel care e subexpus la media. Peste tot, informaţia trebuie să producă o circulaţie accelerată a sen­sului, o plusvaloare de sens omoloagă cu aceea, economică, ce provine din rotaţia accelerată a capitalului. Informaţia e dată drept creatoare de comunicare şi chiar dacă risipa e enormă, un consens general doreşte să existe totuşi, în cele din urmă, un excedent de sens, care să se redistribuie în toate intersti­ţiile socialului – aşa cum un alt consens vrea ca producţia materială, în ciu­da disfuncţionalităţilor şi iraţionalităţilor ei, să conducă totuşi la un plus de bo­găţie şi de finalitate socială. Sîntem cu toţii complici ai acestui mit. E alfa şi omega modernităţii noastre, fără de care credibilitatea organizării noastre sociale s-ar prăbuşi. Or, fapt e că ea se prăbuşeşte şi asta se întîmplă tocmai din acest motiv. Căci acolo unde credem că informaţia produce sens, se întîmplă exact invers.

Informaţia îşi devorează propriile conţinuturi. Ea devorează comunica­rea şi socialul. Şi asta din două motive.

1. În loc să facă să se comunice, ea se epuizează în punerea în scenă a comuni­cării. În loc să producă sens, ea se epuizează în punerea în scenă a sensului. Gigantic proces de simulare pe care-l cunoaştem prea bine. Interviul nondirec­tiv, cuvîntul, telefoanele ascultătorilor, participare peste tot, şantajul cuvîntului: “Despre voi e vorba, voi sînteţi evenimentul etc.”. Din ce în ce mai multă informaţie e invadată de acest soi de conţinut-fantomă, de grefă homeopati­că, de reverie a comunicării. Organizare circulară în care se pune în scenă do­rin­ţa sălii, antiteatru al comunicării, care, după cum ştim, nu e niciodată decît reciclarea în negativ a instituţiei tradiţionale, circuitul integrat al negati­vu­lui. Imense energii cheltuite pentru a ţine în mînă acest simulacru, pentru a evita desimularea brutală care ne-ar confrunta cu realitatea evidentă a unei pierderi radicale de sens.

Inutil să ne mai întrebăm dacă pierderea comunicării este cea care antrenează această supralicitare a simulacrului sau dacă simulacrul apare primul, cu scopuri disuasive, pentru a scurtcircuita dinainte orice posibilitate de comunicare (precedenţă a modelului care pune capăt realului). Inutil să ne mai în­trebăm care e termenul prim, nu există unul, e un proces circular – acela al simulării, acela al hiperrealului. Hiperrealitate a comunicării şi a sensului. Mai real decît realul, astfel se aboleşte realul.

Astfel, atît comunicarea, cît şi socialul funcţionează în circuit închis, ca o momeală – la care se ataşează forţa unui mit. Credinţa, încrederea în infor­ma­ţie se însoţeşte de această dovadă tautologică pe care o dă sistemul din el însuşi, redublînd în semne o realitate de negăsit.

Dar ne putem gîndi că această credinţă e la fel de ambiguă ca aceea specifi­că miturilor în societăţile antice. Credem şi nu credem în ea. Nu ne punem proble­ma. “Ştiu, dar totuşi…” Un soi de simulare inversă răspunde în mase, în fie­care din noi, acestei simulări de sens şi de comunicare în care ne ţine prizo­nieri acest sistem. Tautologiei sistemului i se răspunde prin ambivalenţă, disua­siu­nii i se răspunde prin dezafectare sau printr-o credinţă mereu enigmatică. Mitul există, dar trebuie să ne ferim să credem că oamenii cred în el: aceasta e capca­na gîndirii critice, care nu se poate exercita pornind de la o presu­poziţie de naivitate şi de stupiditate a maselor.

2. În spatele acestei puneri în scenă exacerbate a comunicării, mass-media şi forcingul informării continuă o irezistibilă destructurare a socialului.

Astfel, informaţia dizolvă sensul şi dizolvă socialul, într-un soi de nebuloa­să sortită nu unei creşteri a inovaţiei, ci, dimpotrivă, entropiei totale.1

Tot astfel, mediile sînt efectori nu ai socializării, ci tocmai invers, ai im­plo­ziei socialului în mase. Şi asta nu e decît extensia macroscopică a imploziei sensului de la nivelul microscopic al semnului. Aceasta trebuie analizată por­nind de la formula lui MacLuhan: medium is message, ale cărei consecinţe sîntem departe de a le fi epuizat.

Sensul ei constă în aceea că toate conţinuturile de sens sînt absorbite doar în forma dominantă a mediului. Mediul singur face evenimentul – şi asta oricare ar fi conţinuturile, conforme sau subversive. Redutabilă problemă pentru orice contrainformaţie, radio-pirat, antimedia etc. Dar sînt şi lucruri mai grave, pe care MacLuhan nu le-a degajat. Căci, dincolo de această neu­tra­lizare a tuturor conţinuturilor, am putea spera să folosim mediul în forma lui şi să transformăm realul utilizînd impactul me­diu­lui ca formă. Toate conţi­nuturile fiind anulate, poate că mai există încă o valoare de întrebuinţare revo­luţionară, subversivă, a mediului ca atare. Or – şi aici ajunge la limita sa extremă formula lui MacLuhan –, nu există doar implozie a mesajului în mediu, ci mai există, în aceeaşi mişcare, implozia me­diului în real, implozie a mediului şi a realului, într-un soi de nebuloasă hiperrea­lă în care chiar definiţia şi acţiunea distinctă a mediului nu mai sînt reperabile.

Nu doar statutul “tradiţional” al mediilor caracteristice ale modernităţii e repus în cauză. Formula lui MacLuhan, Medium is message, care e formula-cheie a erei simulării (mediul e mesajul – emiţătorul e receptorul – circularita­te a tuturor polilor – sfîrşit al spaţiului panoptic şi perspectival – acestea sînt alfa şi omega ale modernităţii noastre), trebuie văzută la limita la care, după ce toate conţinuturile şi mesajele se vor fi volatilizat în mediu, mediul însuşi se volatilizează ca mediu. În fond, tot mesajul îi dă mediului credenţialele, el e cel care îi dă mediului statutul distinct, determinat, de intermediar al co­mu­nicării. Fără mesaj, mediul cade şi el în indefinitul caracteristic al tutu­ror marilor noastre sisteme de judecată şi de valoare. Un singur model, a cărui eficacitate e imediată, generează atît mesajul şi mediul, cît şi “realul”.

Pentru a duce pînă la capăt povestea, Medium is message nu înseamnă doar sfîrşitul mesajului, ci şi sfîrşitul mediului. Nu mai există media în sensul lite­ral al termenului (vorbesc mai ales de mediile electronice de masă) – adică in­stanţă mediatoare a unei realităţi cu alta, a unei stări de real cu alta. Nici în conţinuturi, nici în formă. Ceea ce înseamnă, în mod riguros, implozie. Ab­sorb­ţie a polilor unul într-altul, scurtcircuit între polii oricărui sistem diferenţial de sens, zdrobire a termenilor şi a opoziţiilor distincte, printre care şi aceea dintre mediu şi real – deci imposibilitate a oricărei medieri, a oricărei intervenţii dialectice între cele două sau a unuia asupra celuilalt. Circularita­te a tutu­ror efectelor mediei. Imposibilitate a unui sens, în înţelesul literal al unui vector unilateral care duce de la un pol la celălalt. Trebuie să vedem pînă la capăt această situaţie critică, dar originală: e singura care ne mai este lăsată. Inu­til să mai visăm la o revoluţie prin conţinuturi, inutil să visăm la o revoluţie prin formă, deoarece mediul şi realul sînt de-acum o singură nebuloasă in­des­cifrabilă în adevărul ei.

Această constatare a imploziei conţinuturilor, a absorbţiei sensului, a es­tompării mediului însuşi, a resorbţiei oricărei dialectici a comunicării într-o circularitate totală a modelului, a imploziei socialului în mase, poate părea catastrofală sau disperată. Dar nu e aşa decît din punctul de vedere al idea­lismului care domină întreaga noastră viziune asupra informaţiei. Trăim cu to­ţii într-un idealism furibund al sensului şi al comunicării, un idealism al co­mu­nicării prin sens, iar din această perspectivă, ceea ce ne pîndeşte e catas­tro­fa sensului.

Dar trebuie să fim atenţi la faptul că termenul “catastrofă” nu are acest sens “catastrofic” de sfîrşit şi aneantizare decît într-o viziune liniară a acumu­lării, a finalităţii productive pe care ne-o impune sistemul. Etimologic, terme­nul nu înseamnă decît curbura, rularea în jos a unui ciclu care duce la ceea ce am putea numi un “orizont al evenimentului”, la un orizont de sens de ne­depăşit: dincolo, nu mai are loc nimic care să mai aibă sens pentru noi – dar ajun­ge să ieşim din acest ultimatum al sensului şi catastrofa nu mai apare ca scadenţă ultimă şi nihilistă, aşa cum funcţionează ea în imaginarul nostru actual.

Dincolo de sens există fascinaţia ce rezultă din neutralizarea şi implozia sensului. Dincolo de orizontul social există masele ce rezultă din neutralizarea şi implozia socialului.

Esenţială azi este evaluarea acestei duble provocări – provocare a sensului de către mase şi liniştea lor (care nu e deloc o rezistenţă pasivă) – provoca­re a sensului venind din media şi din fascinaţia ei. Toate tentativele marginale, alternative, de resuscitare a sensului sînt secundare faţă de asta.

Evident, există un paradox în această inextricabilă conjuncţie a maselor şi a mediilor: mediile sînt oare cele care neutralizează sensul şi care produc ma­sa “informă” (ori informată) sau masa e cea care rezistă victorios în faţa me­diilor, deturnînd sau absorbind, fără să le răspundă, toate mesajele pe ca­re media le produce? Mai demult, în “Requiem pour les Media”, am ana­li­zat (şi condamnat) media ca instituţie a unui model ireversibil de comuni­care fără răspuns. Ce se întîmplă azi? Această lipsă a răspunsului poate fi în­ţeleasă nu ca o strategie a puterii, ci ca o contrastrategie, a maselor însele împotriva faţa puterii. Şi atunci?

Mass-media e de partea puterii în manipularea maselor sau e de partea maselor în lichidarea sensului, în violenţa faţă de sens şi în fascinaţie? Media e cea care induce fascinaţia maselor sau masele deturnează media în specta­cular? Mogadiscio-Stammheim: media se face vehiculul condamnării morale a terorismului şi a exploatării fricii în scopuri politice, dar, în acelaşi timp, într-o ambiguitate totală, ea difuzează fascinaţia brută a actului terorist, este ea însăşi teroristă, în măsura în care se îndreaptă ea însăşi spre fascinaţie (eter­nă dilemă morală, cf. Umberto Eco: cum să nu vorbeşti de terorism, cum să găseşti o bună întrebuinţare pentru media – nu există una). Media abuzează de sens şi de contrasens, manipulează în toate sensurile în acelaşi timp şi nimeni nu poate controla acest proces; media vehiculează simularea internă a sistemului şi simularea distructivă a sistemului, după o logică absolut moe­biană şi circulară – şi aşa trebuie să stea lucrurile. Nu există variantă alternativă la asta, nici rezolvare logică. Doar o exacerbare logică şi o rezolvare catastrofică.

Cu o corecţie. Ne aflăm faţă de acest sistem, într-o situaţie dublă şi de nerezolvat “double bind” – exact ca şi copiii faţă de exigenţele universului adult. Ei sînt simultan somaţi să se constituie ca subiecţi autonomi, responsabili, liberi şi conştienţi şi să se constituie ca obiecte umile, inerte, supuse, confor­me. Copilul rezistă pe toate planurile şi unei exigenţe contradictorii îi răs­punde cu o strategie dublă. Exigenţei de a fi obiect îi opune toate practicile de nesupunere, de revoltă, de emancipare, pe scurt o întreagă revendicare a su­biectului. Exigenţei de a fi subiect, el îi opune la fel de îndărătnic şi eficace o rezistenţă de obiect, adică exact invers: infantilism, hiperconformism, de­pen­denţă totală, pasivitate, idioţenie. Niciuna din cele două strategii nu are o valoare obiectivă mai mare decît cealaltă. Rezistenţa-subiect e astăzi unila­teral valorizată şi statuată ca pozitivă – la fel cum în sfera politică doar practici­le de eliberare, de emancipare, de expresie, de constituire ca subiect politic sînt statuate ca valabile şi subversive. Ceea ce îngropăm sub termenul dispre­ţuitor de alienare şi de pasivitate este tocmai ignorarea impactului egal şi fără îndoială superior al tuturor practicilor-obiect, renunţarea la poziţia de su­biect şi de sens – adică practicile de masă. Practicile eliberatoare răspund doar unuia dintre versanţii sistemului, ultimatumului constant de a ne constitui în pur obiect, dar ele nu răspund deloc celeilalte exigenţe, aceea de a ne consti­tui ca subiecţi, de a ne elibera, de a ne exprima cu orice preţ, de a vota, de a produce, de a decide, de a vorbi, de a participa, de a juca jocul – şantaj şi ultimatum la fel de grav ca şi celălalt, mai grav fără îndoială în zilele noastre. În faţa unui sistem al cărui argument e unul de opresiune şi de represiune, rezistenţa strategică e una de revendicare eliberatoare a subiectului. Dar asta reflectă mai degrabă faza anterioară a sistemului şi chiar dacă ne mai confruntăm cu ea, nu mai e terenul strategic: argumentul actual al sistemului e maximizarea cuvîntului, producţia maximală de sens. Deci rezistenţa strategi­că e aceea a refuzului de sens şi a refuzului cuvîntului – sau a simulării hiperconformiste a mecanismelor sistemului, care e o formă de refuz. Este aceea a maselor: ea echivalează cu a-i retrimite sistemului propria logică, redu­blîn­d-o, de a-i retrimite, ca o oglindă, sensul, fără a-l absorbi. Această stra­te­gie (dacă mai putem încă vorbi de strategie) predomină azi, pentru că această fază a sistemului a adus-o cu sine.

A se înşela asupra strategiei e grav. Toate mişcările care mizează numai pe eliberare, pe emancipare, pe resurecţia unui subiect al istoriei, a grupului, a cuvîntului printr-o conştientizare, a se citi o “inconştientizare” a subiec­ţilor şi a maselor, nu văd că merg în acelaşi sens cu sistemul, al cărui imperativ este azi tocmai unul de supraproducţie şi de regenerare a sensului şi a cuvîntului.

1. ‑N-am vorbit aici despre informaţie decît în registrul social al comunicării. Dar ar fi pasio­nant să transferăm ipoteza în domeniul teoriei cibernetice a informaţiei. Şi aici, teza fundamentală spune că aceasta e sinonimă cu negentropia, cu rezistenţa la entropie, cu surplusul de sens şi de organizare. Dar am putea să lansăm şi ipoteza inversă: INFORMAŢIE = ENTROPIE.

De exemplu: informaţia sau cunoaşterea pe care o putem obţine despre un sistem sau eveniment este deja o formă de neutralizare şi de entropie a acestui sistem (ipoteză ce poate fi extinsă la ştiinţe în ge­neral, la ştiinţele umane şi sociale în particular). Informaţia în care se reflectă sau prin care se difuzează un eveniment este deja o formă degradată a acestui eveniment. Să nu ezităm să anali­zăm în acest sens intervenţia mediei în Mai ’68. Extinderea acţiunii studenţeşti a permis greva ge­nerală, dar aceasta a fost tocmai o cutie neagră de neutralizare a virulenţei originare a miş­cării. Amplificarea însăşi a fost o piedică mortală, şi nu o extindere pozitivă. Să nu ne în­credem în universalizarea luptelor prin informaţie. Să nu ne încredem în campa­niile de solidari­tate în toate direcţiile, în această solidaritate electronică şi mundană în acelaşi timp. Orice strategie de universalizare a diferenţelor este o strategie entropică a siste­­mului.