Simbolistica politică românească: între populism și cinism

Clarificarea vocabularului conceptual

În prezent, politica românească pare a se afla într-un prelungit marasm. Partizanate ideologice relativ insolite, dispute politice între președinție și guvern cu potențial disruptiv, migrație politică pe o scară largă (deși oarecum comprehensibilă în lumina precedentului an electoral) și, mai presus de toate, o pronunțată mefiență a electoratului față de partide – iată câteva dintre dovezile enunțului de mai sus. Problema deficitului de încredere în partidele politice poate fi înțeleasă, în termeni politologici clasici, drept o consecință a contextului economic nefavorabil care impulsionează manifestările populiste[1]. Însă într-o accepțiune sociologică și economică, reticența populației față de partide devine inteligibilă prin creșterea asimetriei distributive a resurselor, fie ele materiale sau de altă natură[2], dar și datorită unei progresive distonanțe între simbolurile și cultura elitelor, respectiv cea a societății în ansamblu[3]. Asupra acestui aspect mă voi concentra în eseul de față.

O comunitate politică, în sensul atribuit de John Rawls sintagmei, este tot mai greu de identificat în România contemporană. Nu prea mai există scopuri comune care să îi unească pe guvernanți, care insistă din ce în ce mai mult asupra procesului de privatizare a resurselor naturale și a prelungirii acordului cu Fondul Monetar Internațional (FMI), respectiv guvernați, deposedați de minimul de securitate socială de care dispuneau până înainte de emergența crizei economice globale. Sub retorica eficienței economice care nu ar putea fi atinsă decât prin dereglementare, statul se degrevează progresiv de responsabilitate în sectoare de importanță publică majoră: sănătate, asigurări sociale, educație etc. În ce măsură mai este truvabil „consensul suprapus” (overlapping consensus) între diferitele aspirații, mentalități și moralități ale cetățenilor, garantul stabilității și dezvoltării unei societăți „sănătoase”[4], dacă îi putem spune așa – în România anului 2013?

O anumită parte din răspuns poate fi oferită de simbolistica politică. Elementele care alcătuiesc procesul politic sunt accesibile nu neapărat sub forma unor realități materiale brute, ci mai degrabă ca simboluri. Descrisă drept „un tot indisociabil de imagini și acțiuni”, simbolistica politică nu poate fi cuantificată adecvat prin încercarea de a departaja imaginile de practică. Nu putem afla cu certitudine unde se termină primele și încep ultimele, sau invers. Nici nu este nevoie. Important de reținut este faptul că intrăm în contact cu toate elementele circumscrise sferei politice – pe filieră afectivă în primul rând, abia ulterior raționalizându-le[5]. De asemenea, suntem tentați să schematizăm informațiile cu care intrăm în contact, pentru a le putea procesa mai bine. Pe cale de consecință, „avem tendința de a ignora informația care contrazice schema, la fel cum avem tendința de a acapara orice informație care pare să confirme schema”.[6] Asta nu înseamnă că trebuie să cădem în capcana relativismului cu iz populist și să afirmăm preeminența emoțiilor asupra rațiunii politice. În niciun caz. Este vorba mai degrabă de inerenta subiectivitate umană sau, în termeni filosofici, pentru a forța puțin argumentul, de fenomenologia husserliană care deconspiră orice propensiune științifică în termenii unei pasiuni precognitive, de obicei împărtășită, care o face posibilă[7].

Rațiunea trebuie să prevaleze, deci, în politică. Dar și aici se impune o mică divagație: vorbim despre rațiunea politică franceză, abstractă, unde raționalitatea individuală tinde să se confunde cu raționalitatea socială, urmărind să o subordoneze, sau de rațiunea politică engleză, empirică, unde se pornește de la premisa inevitabilei discrepanțe dintre raționalitatea individului și cea a colectivității, și unde se constată practic limitele rațiunii astfel încât unele tare sociale apar ca insurmontabile, excedând capacitatea rațională de a le corija[8]? Pusă în acest fel, problema prezintă ca inerente anumite fenomene sociale care pot fi, măcar parțial, ameliorate. Sigur că ceea ce este rațional pentru un singur cetățean (triplarea salariului, de exemplu) poate avea consecințe iraționale la nivelul întregii societăți (inflație galopantă, șomaj etc.), dar aici discutăm atât de o absență a informării verosimile, cât și de predispoziția elitelor economice și politice de a-și securiza și multiplica privilegiile impunând un tip de discurs (neoliberal) ca adevăr universal, inatacabil, mai presus de orice dispute. Astfel, raționalitatea și universalitatea se pot transforma, așa cum a teoretizat Herbert Marcuse, în instrumente de control hegemonic ale unei minorități în raport cu majoritatea[9]. Când rațiunea se transformă în ideologie, un proces care a atins astăzi cote îngrijorătoare, manipularea trebuie expusă în vederea renegocierii raporturilor dintre elită și societate. În caz contrar, distanța între cele două părți se adâncește în favoarea primeia, fapt care se traduce prin explodarea inegalităților, instabilitate socială, ascensiune a populismului și precarizare a democrației. Iar în politică, aș risca să afirm, raționalitatea echivalează cu atenuarea inegalităților – eliminarea lor integrală fiind, desigur, nu numai imposibilă, ci chiar nocivă, așa cum a demonstrat-o, printre altele experimentul comunist din Cambodgia – a căror acțiune corozivă tinde să distrugă până și fibrele intime ale societății, cum ar fi familiile și micile colectivități, nemaivorbind de sentimentul general de comunitate, mai sus invocat.

Revenind la simbolistica politică, excelenta lucrare a lui Murray Edelman, Politica și utilizarea simbolurilor distinge două tipuri de simboluri truvabile în viața de zi cu zi: „simbolurile referențiale”, care se referă la elementele obiective și cuantificabile din experiența noastră cotidiană, cum ar fi statisticile sau cifrele oficiale, respectiv „simbolurile de condensare”, având rolul de a „evoc[a] emoțiile asociate unei anumite situații. Ele condensează într-o situație, semn sau act patriotic, simbol, mândrie patriotică, angoasă, amintirile unei glorii trecute sau ale unei umilințe, promisiunile unei măreții viitoare: unele dintre acestea sau pe toate laolaltă”[10]. Cu timpul, politologul american și-a revizuit poziția inițială, ajungând să susțină doar existența simbolurilor de condensare; cele referențiale, oricât de obiective ar părea la prima vedere, traduc de fapt anumite afecte care stau la baza construirii sensurilor datelor exacte, acestea din urmă supuse fluctuațiilor semantice rezultate în urma conjuncturilor politice și/sau economice[11]. Cu toate rezervele lui Edelman, prezentul studiu va apela nu numai la simbolurile de condensare, ci și la cele referențiale.

Pentru Edelman, societatea este alcătuită din grupuri de diferite dimensiuni, mai mult sau mai puțin omogene. Ceea ce le distinge în primul rând este accesul la informație: astfel, unele grupuri mici și bine structurate își însușesc o parte disproporționat de mare din avutul obștesc în raport cu restul societății, înțeleasă ca un imens grup eterogen privat de o informare rapidă și consistentă și pus în imposibilitatea de a-și articula adecvat interesele. Prin opacitatea și partizanatul de care se fac responsabile, la un nivel nu neapărat foarte vizibil, limbajul juridic și cel administrativ ar acționa, conform lui Edelman, pentru a obstrucționa în continuare interesele majorității în beneficiul minorității privilegiate. Autorul mai observă că limbajul politic al contemporaneității este impregnat de elemente „hortative”, prin limbaj hortativ înțelegându-se eforturile elitei politice de a convinge „marele public” de judiciozitatea politicilor adoptate, la care nu ar fi existat o alternativă preferabilă[12]. Nu în ultimul rând, stereotipiile conținute în limbajul politic curent atenuează capacitățile critice ale auditoriului, în ciuda pretențiilor de activare a acestora[13]. Să fie vorba aici de o manipulare reală sau pur și simplu de „o antipatie latentă”, de acel „deficit de încredere de care suferă aproape întotdeauna politica și slujitorii ei”, de „atitudinea de superioritate reproșată înainte de orice analiză tuturor celor care dețin puterea, inclusiv în virtutea procedurilor democratice cele mai bine primite” – așa cum opinează Guy Hermet[14]? Probabil că, în bună tradiție aristoteliană, adevărul se află undeva la mijloc, deși, cu siguranță, mijlocul respectiv este mai apropiat de populație decât de elite, mai bine informate și poziționate în vederea unui acces deseori discreționar la resurse.

După ce am trecut în revistă unul dintre principalele concepte încorporate în textura teoretică a prezentului eseu, simbolistica politică, să trecem acum la un altul, populismul. Literatura de specialitate în domeniu s-a îmbogățit recent cu două titluri memorabile pe această temă[15], nemaiținând cont de faptul că în presă conceptul de populism este utilizat deseori cu o totală lipsă de discernământ semantic. Studiul de față este centrat însă pe corelarea simbolisticii politice cu populismul, având la bază ipoteză că distanța în creștere între imaginile, să le spunem așa, populare asupra politicii, respectiv imaginile și reprezentările clasei politice înseși explică, în neliniștitorul context socio-economic actual, surplusul de populism căruia trebuie să îi facem față. Voi utiliza ca punct de plecare interpretarea oferită populismului de către Guy Hermet, pentru care populismul reprezintă o supralicitate a factorului emoțional în politică, nu dispune de o ideologie sau un program doctrinar consecvent, inflamează deseori pasiunile naționaliste și se organizează în jurul unui lider charismatic. Se mai poate menționa aici susceptibilitatea populistă relativ la politică în general și la partidele politice în particular, percepute într-o cheie oportunistă și politicianistă și care s-ar interpune între popor și aspirațiile sale de a-și îmbunătăți condiția, deturnând astfel autenticul sens al democrației[16]. Toate aceste aspecte reprezintă variabile dependente ale discursului populist. Unica variabilă independentă a populismului este relația specială pe care susține că o are cu timpul, „temporalitatea apolitică a răspunsului său pretins instantaneu în fața problemelor sau aspirațiilor pe care nicio acțiune guvernamentală nu are în realitate capacitatea de a le rezolva sau de a le satisface în mod subit”. Cu alte cuvinte, populismul nu își propune să ia în calcul „incertitudinea rezultatelor pe care guvernanții obișnuiți o cunosc bine și pe care nu o dezvăluie poporului de-abia în clipa în care nu mai pot ascunde acest lucru”[17]. Democrația înseamnă deci tocmai nesiguranța și riscurile[18] pe care populismul perorează că urmează să le suprime. Riscuri ale căror costuri sunt de cele mai multe ori, din păcate, transferate pe umerii populației.

Populismul nu înseamnă deci numai xenofobie și atitudini politice similare fascismului, de care totuși se disociază prin omiterea referințelor la perioada interbelică[19], ci în primul rând pretenția (nefondată) de a soluționa hic et nunc problemele sociale majore, cuplată cu permanentele tentative de eludare a raționalității prin apelul la diferite tipuri de simboluri. Iar în perioadele de criză, când sentimentul de comunitate se estompează și diferențele între simbolurile și discursurile guvernaților, respectiv ale guvernanților, cresc, populismul ia amploare. În sfârșit, prin cinism înțeleg continuitatea simbolică și practică existentă în discursul elitei politice românești înainte și după alegerile din 2012, în ciuda fermei poziții anti-austeritate pe care s-a plasat fosta opoziție. Pentru a utiliza încă o dată vocabularul propus de Edelman, cinismul ar însemna aici faptul că actuala opoziție instrumenta, în perioada în care s-a aflat la putere, simboluri referențiale, încercând să argumenteze și să disemineze raționalitatea privatizărilor și a măsurilor de austeritate, în timp ce fosta opoziție nu pregeta să facă apel masiv la simboluri de condensare, anticipând reacții afective din partea auditoriului, pe de-o parte apatic, pe de altă parte radicalizat. Astăzi, rolurile s-au inversat: actuala putere recurge din plin la simbolurile referențiale pe care ieri le stigmatiza pe filieră „condensatoare”, în timp ce partidele care au alcătuit fosta guvernare exploatează retorica simbolurilor de condensare, după ce au abandonat subit și abrupt, deși nu integral, simbolistica referențială. Să vedem în continuare o parte dintre simbolurile existente în politica românească actuală.

Trei simboluri ale politicii românești

În această secțiune voi analiza pe rând trei simboluri majore ale politicii românești, căutând să identific aspecte de condensare, respectiv referențiale, așa cum apar ele în discursul puterii, respectiv al opoziției. Am menționat deja faptul că orice eveniment sau problemă politică are o componentă simbolică, numai că această simbolistică variază conjunctural, în funcție de mizele, pozițiile și interesele elitei politice. Însă nu numai politicienii, ci și populația investește un capital simbolic în procesul politic, capital mai mult sau mai puțin similar cu cel al primilor. Cu cât distanța dintre cele două tipuri de simbolistică politică este mai mare, cu atât mai mult se erodează „consensul suprapus” rawls-ian, apar derapaje democratice și intră în atenția publică populismul.

Privatizarea este o temă centrală în România contemporană. Populația o asociază de obicei, pe bună dreptate, cu disponibilizări, șomaj, nesiguranță a locului de muncă. Elita politică o asociază în schimb cu reducerea pierderilor la bugetul de stat și impulsionarea investițiilor care ar atrage după sine crearea de noi locuri de muncă. În primul caz avem de-a face cu un simbol de condensare, în cel de-al doilea, cu unul referențial. Dar aici se impune o nuanțare: opoziția tinde să se ralieze, de obicei, la poziția populației, pentru ca ulterior, odată ajunsă la guvernare, să renunțe la logica simbolică pe care o utilizase până atunci. „Menţinerea politicilor de austeritate nu reprezintă alegerea cea mai bună pentru a evita recesiunea, iar emiterea de obligaţiuni ar trebui să fie o parte a strategiei fiscale. Joseph Stiglitz, cu care am avut onoarea să stau de vorbă anul trecut în Grecia, arată foarte clar şi lucid ceea ce şi noi spunem de multă vreme în ţară”[20], afirma actualul premier Victor Ponta în toamna anului 2011. În același an, Ponta considera tentativele de privatizare, cel puțin din sectorul energetic, „un adevărat act de trădare națională”[21]. Or, este binecunoscut faptul că FMI, partener economic principal și pentru actuala guvernare, își bazează programele de redresare economică pe privatizări consistente. La fel, când fosta coaliție guvernamentală formată în jurul Partidului Democrat Liberal (PDL) a propus, în urma consultărilor cu FMI, introducerea sistemului coplatei în sistemul de sănătate publică, cronic subfinanțat, Ponta a numit această inițiativă drept „genocid social”[22].

Astăzi, în schimb, procesul de privatizare nu numai că a fost continuat de către actuala putere, ci a fost chiar amplificat, așa cum reiese clar din programul de guvernare al Uniunii Social Liberale (USL) din vara anului 2012. Dacă, în urmă cu un an, privatizările în sectorul energetic reprezentau o adevărată „trădare națională”, conducând la moțiunea de cenzură soldată cu demiterea guvernului condus de Mihai Răzvan Ungureanu, acum, „liberalizarea treptată a piețelor energetice” devine un obiectiv prioritar al primului cabinet Ponta[23]. Mai mult, sistemul coplatei, „genocidul social” discutat în 2011, devine realitate doi ani mai târziu, chiar dacă actualul ministru al Sănătății susține că a reușit să obțină de la FMI exceptarea anumitor categorii de bolnavi suferind de afecțiuni grave sau a copiilor[24]. Astăzi, în schimb, PDL nu ezită să critice taxele și impozitele în creștere impuse de către USL, susținând că acestea s-ar datora unei viziuni eronate asupra „modernizării statului”, neconformă cu cea a fostei guvernări[25], necatalogându-le drept o consecință a măsurilor de austeritate rezultate în urma procesului de privatizare și a externalizării unor tipuri de servicii oferite până acum de către statul român – ceea ce de fapt și sunt. Deși a contribuit din plin la acest deznodământ, principalul partid de opoziție insistă asupra raționalității măsurilor de privatizare pe care a fost nevoit să le pună în practică și asupra factorilor externi care au antrenat deteriorarea economiei române[26].

Un alt simbol major al politicii românești, strâns legat de privatizare, este șomajul. Sau, mai pe larg, precara siguranță a locurilor de muncă. Contextul economic dificil a ridicat această problemă la cote îngrijorătoare. Mai alarmant este însă faptul că o parte a elitei politice, mă refer în principal la actuala opoziție, a abordat subiectul în cadrul unui discurs neoliberal bazat pe eficientizare, optimizare, dereglementare, invers proporțional cu așteptările populației referitor la plasele de siguranță socială, atât de necesare în acest context.

„În momentul de faţă în economia reală lucrează maximum trei milioane de oameni. Economia reală este cea care s-a restructurat puternic în anul 2009 şi primele luni ale anului 2010. Ea a reacţionat corect la criză. Cel care nu a reacţionat corect la criză este statul, care nu şi-a diminuat consistent cheltuielile. Şi, ca să fiu plastic – este o imagine care îmi vine în minte acum: statul arată aşa, ca un om foarte gras care s-a căţărat în spatele unuia foarte slab şi subţirel, care este economia românească.”[27] Este adevărat că o economie gestionată preponderent de către stat s-ar putea să nu fie la fel de profitabilă și de atractivă pentru investitori ca o economie alimentată în primul rând de capital privat, din acest punct de vedere președintele Traian Băsescu avea dreptate. Numai că gradul de profitabilitate al unei economii nu poate și nu trebuie să fie calculat (numai) în termeni de randament, productivitate și câștiguri, de care beneficiază oricum numai o categorie socială foarte redusă numeric, antreprenoriatul – ci, mai ales, în termeni de stabilitate și prosperitate socială. Economia nu se face, sau nu ar trebuie să se facă pentru bani, ci pentru oameni.

La fel, fostul ministru de Externe Teodor Baconschi afirma, confruntat cu protestele românilor de la începutul anului 2012, că aceștia ar fi „un popor de leneși și cerșetori”[28]. Mai mult, vitupera Baconschi împotriva celor ieșiți în stradă, „Opţiunea e simplă: reformă, responsabilitate, siguranţă sau regres, populism, domnia bâtei. Alegerea o va face însă România vrednică, România care munceşte, România însetată de viitor, nu mahalaua violentă şi ineptă încolonată, ca minerii odinioară, în spatele moştenitorilor Securităţii”[29]. Ca urmare a nemulțumirilor exprimate public, Baconschi a fost mai apoi demis, ulterior întreg cabinetul Boc depunând mandatul[30]. La rândul său, Vladimir Tismăneanu i-a calificat pe protestatari drept „pegră”, afirmând că „antreprenorii urii si resentimentului social, demagogii de serviciu si negustorii de slogane” se află în subsidiarul manifestațiilor, iar alegerea ultimă se operează între „prietenii civilizației”, respectiv „susținătorii barbariei”[31]. Dar cel care a înfierat cu cea mai mare vehemență protestele a fost cu siguranță Mihail Neamțu. Deplângând imaginare atacuri la adresa „proprietății private” și „regresia” protestatarilor, mânați de „agresivitate oarbă”, „spre nivelul primatelor”, Neamțu scrie: „Violenţa gratuită, lipsită de orice raţiune statală, se asociază unor alte fenomene precum jaful, hărţuirea sau violul. Instinctul de turmă atrage ca un aspirator toate elementele patologice ale unei societăţi în derivă. E contestată ideea de autoritate, dar şi respectul pentru muncă, suveranitatea legii sau instituţiile politice tradiţionale. Jefuitorii caută orice pretext să prelungească panica şi incertitudinea”[32].

Citatele de mai sus reflectă o tentativă de fragmentare a câmpului social prin utilizarea unui discurs dihotomic: „muncitori” versus „leneși”, „hoți”, „jefuitori” și „pomanagii”[33], „România care muncește” versus „mahalaua violentă și ineptă”, „prietenii civilizației” versus „susținătorii barbariei” și „antreprenorii urii”. Încercarea de a postula un „noi”, civilizat, muncitor, cult, sobru, și un „ei”, alcătuit din hoți, leneși, incapabili, resentimentari și chiar primate, cum considera Neamțu – nu face decât să eludeze problemele curente ale României, stigmatizând inutil și periculos categoriile defavorizate social. Discursul poate fi considerat unul de genul „divide et impera”, centrat pe crearea de polarizări, suspiciune și neîncredere[34], în vederea camuflării inaptitudinii statului român de a gestiona adecvat consecințele crizei economice[35]. Iar supralicitarea emoțiilor, a simbolurilor de condensare asociate cu acest discurs – munca, cinstea și anduranța, care vor prevala în final împotriva tarelor multiseculare ale românilor, condiția fiind aceea de a avea răbdare și a înțelege sacrificiile pe care toți trebuie să ni le asumăm – denotă populism. Sigur, nu un populism cras, bazat pe pretinsa eliminare a factorului timp din rezolvarea problemelor politice, economice și sociale ale României – precum populismul profesat de către Dan Diaconescu, liderul Partidului Poporului (acel Dan Diaconescu care în timpul privatizării eșuate a companiei de stat Oltchim s-a prezentat în fața camerelor de luat vederi cu saci de bani care ar fi conținut salariile restante ale angajaților Oltchim, acesta nedispunând însă de suma necesară achiziționării combinatului[36]), sau precum tema eradicării corupției, populist și vindicativ prezentată de către liderul Partidului România Mare (PRM), Corneliu Vadim Tudor prin prisma stadioanelor pe care ar fi urmat să aibă loc execuția tuturor celor găsiți vinovați de delapidări de fonduri, trafic de influență și alte tipuri de infracțiuni, aflate la judecata discreționară a fostului și actualului adulator al lui Nicolae Ceaușescu[37]; dar, totuși, fie și numai datorită mistificării pe coordonate afective, populism. De remarcat aici faptul că actuala guvernare, reprezentând în acel moment opoziția, a glosat în baza raționalității protestelor, atribuindu-le deci o simbolistică referențială, diferită de cea a fostei guvernări și a președinției – chiar dacă unii protestatari și-au exprimat nemulțumirea la adresa tuturor partidelor și alianțelor politice, inclusiv USL[38]. Revenind la șomaj, fosta guvernare, secondată de către președinte, a încercat să îl prezinte preferențial drept un rău necesar, dar surmontabil, în procesul de modernizare a statului[39], în timp ce principalul partid din actuala guvernare, Partidul Social Democrat (PSD), aflat pe atunci în opoziție, pentru a rezona în consens cu percepția populară, se raporta la șomaj, reducerea veniturilor și a nivelului de trai în general pe filieră emotivă, descriindu-le drept consecințe ale politicilor economice neinspirate ale puterii[40].

Memoria comunismului reprezintă un alt simbol al politicii românești, chiar dacă, aparent, mai puțin actual. „Un lucru devine din ce în ce mai clar pentru toţi românii de bine. A început încleştarea pe viaţă şi pe moarte între forţele trecutului şi proiectul unei noi Românii. Opoziţia şi-a activat în sfârşit întreg arsenalul moştenit de la Ana Pauker, Teo, Luca şi Dej: derbedei înarmaţi, dezinformare, propaganda urii”, declama Baconschi împotriva manifestațiilor din iarna anului trecut[41]. Vinovați pentru erorile și lipsurile României ar fi în proporție covârșitoare foștii comuniști și perpetuarea mentalității acestora, nu incapacitatea, corupția și măsurile economice ineficiente prin care s-a urmărit contracararea efectelor crizei economice. Pentru că despre criză vorbim, și despre același procedeu de identificare a unor țapi ispășitori care să abată atenția de la problemele curente în sfera nepătatei moralități conservatoare, a indignării afectate în raport cu „masele”, cu gregaritatea „leneșilor” care nu sunt animați de etica muncii și a meritocrației, ci de o mentalitate de tip asistențial, moștenită din perioada comunistă. „Statul nu dă, doar creează oportunități”, avertiza președintele în primăvara anului 2011, precizând și faptul că „poporul este neperformant”[42]. În acest caz, pentru a utiliza celebra butadă a lui Bertolt Brecht, „N-ar fi mai simplu pentru guvern să dizolve poporul și să aleagă un altul”?

Cert este că marota anti- și neocomunistă unei părți a intelectualității autoproclamată de dreapta (stipendiată în același timp generos de la bugetul de stat) și care a susținut fosta guvernare poate fi desublimată pe trei coordonate majore: „fie ca armă politică de atac, fie ca justificare a eșecurilor guvernării, fie ca instrument al unor generații tinere în efortul lor de a disloca vechile generații aflate în poziții de putere”, scrie Adrian Paul Iliescu[43]. Și are dreptate, dacă luăm în considerare numai simplul fapt că USL a fost încă de la început numită alianță „socialistă” de către adversarii politici, care încercau astfel să reactiveze un imaginar anticomunist aflat, pasămite, în opoziție cu valorile europene în ai căror apărători se erijau. „PDL are două obligații majore”, afirma fostul premier Emil Boc în primăvara anului 2011. „În primul rând, împreună cu Guvernul, să asigure creşterea economică a României în 2011 şi 2012 şi, în al doilea rând, are obligaţia să apere România de pacostea socialistă, să apere România de alianţa socialist-populistă formată din PNL şi PSD”. În eventualitatea ajungerii la guvernare, aceasta „ar face praf toată creşterea economică, ar confisca toate progresele pe care ţara le-a făcut şi ar arunca din nou România în populism şi subdezvoltare”[44].

Vehemența fostei alianțe de guvernare în privința „socialismului” și comunismului devine comprehensibilă și din perspectiva valorizării de către o parte a populației a securității sociale existente înainte de 1989, în contrast cu prezenta situație. Memoria este, ca întotdeauna, selectivă. Poziția USL în această privință a fost una consecventă, păstrată și în perioada ulterioară accederii la guvernare: campaniile anticomuniste nu ar fi altceva decât creații ale „nomenclaturiștilor cu sinecuri de la Băsescu”[45]. În contrapartidă, viitorul premier Victor Ponta a considerat reprehensibilă candidatura lui Adrian Papahagi la alegerile parlamentare, pe care l-a calificat, exagerând – orientarea ideologică a acestuia este mai degrabă ultraconservatoare –, drept „neofascist”[46].

Ambele tabere s-au acuzat reciproc de populism și, paradoxal sau nu, ambele au avut, parțial, dreptate, în măsura în care au căutat să trezească reacții emotive din partea populației în beneficiul propriilor poziții. Privatizare, șomaj, comunism, cele trei simboluri ale politicii, sau mai bine zis ale economiei politice românești analizate în această secțiune a eseului au fost abordate fie în cheie condensatoare, fie referențială, în funcție de obiectivele politice conjuncturale. Astfel, privatizarea a fost abordată referențial de către fosta coaliție de guvernare și „condensator” de către actuala putere, pentru ca ulterior, după ce rolurile s-au inversat, USL să o prezinte referențial iar opoziția, deși păstrând discursul modernizării statului, să facă uz de anumite tușe afective. Șomajul și austeritatea, elemente subiacente privatizării în imaginarul popular, au cunoscut în mare măsură același proces de substituție simbolică. Memoria comunismului, în schimb, a beneficiat de consecvență simbolică: atât în perioada de guvernare, cât și atunci când s-au aflat sau încă se află în opoziție, ambele construcții politice s-au raportat la ea fie afectiv (PDL și susținătorii săi), fie, în rarele momente în care USL s-a pronunțat în această privință, referențial, căutând să deconstruiască strategia denigratoare a opozanților, centrată pe escamotarea unor probleme de interes public imediat.

Concluzii: discrepanțe simbolice, populism și democrație

Protestele de la începutul anului trecut au scos la iveală o creștere a ponderii orientării politice antisistemice în mai toate orașele mari ale României[47]. Radicalizarea se datorează, în cheie simbolică, distanței tot mai mari dintre percepțiile populației afectate de criză asupra privatizărilor și șomajului, poate mai puțin asupra comunismului. Dacă imaginea populației asupra acestor simboluri a fost majoritar emotivă, fiind asociată cu incertitudinea zilei de mâine și cu diminuarea calității vieții, imaginea elitei politice asupra simbolurilor mai sus analizate a fost, alternativ, în funcție de binomul opoziție-guvernare și de interesele politice ale momentului, când referențială, când „condensatoare” – de aici cinismul menționat în titlu, truvabil mai ales în cazul discontinuității simbolice de care a dat dovadă actuala coaliție de guvernare. În general, simbolistica politică a elitei a rămas una referențială, în contrast cu cea de condensare întâlnită la nivelul populației, aspect ce explică pe filieră imagistică îndepărtarea progresivă dintre cele două părți. Cu alte cuvinte, ceea ce elita politică (aflată la guvernare, uneori chiar și opoziția) a încercat să prezinte drept măsuri raționale de redresare economică, populația a perceput drept o continuare și chiar o potențare a precarizării sociale. Excepție de la această alternanță simbolică a făcut, din nou, memoria comunismului. Nu din cauză că nu ar fi importantă, ci datorită faptului că, în ciuda manipulărilor și distorsionărilor la care a fost supusă, a rămas firesc într-un con de umbră în raport cu subiectele principale ale momentului, privatizarea, șomajul și austeritatea în general.

În contextul crizei economice, privatizarea și șomajul s-au impus practic de la sine ca simboluri politice – evident, și economice, deși distincția dintre cele două părți este deseori arbitrar și partizan articulată – aflate pe agenda zilei. Tendențiozitatea și inoportunitatea (politică) a discursului anticomunist sunt, pe de altă parte, similare manierei în care guvernul de la Budapesta întreține tensiunile interetnice din Ținutul Secuiesc pentru a distrage atenția de la eșecurile substanțiale ale propriului program de guvernare – deși, repet, un simbol politic redus ca importanță relativ la celelalte două este poate mai important decât acestea în ceea ce privește propensiunea populistă a politicii românești, adică a tentației de a recurge la mitologii și la emoții, naționaliste și nu numai, având ca scop camuflarea unor eșecuri politice.

Nu m-am aplecat în acest eseu asupra simbolurilor de condensare pe care le-am atribuit populației, presupunându-le în mod implicit. Ele devin însă explicite dacă ținem cont de protestele de anul trecut din marile orașe ale țării, de grevele recurente ale muncitorilor angajați la companii de stat aflate în proces de privatizare – privatizare însemnând, în cazul lor, noi valuri de disponibilizări („privatizare, țeapa cea mai mare” sau „O dorință avem și noi/ Dați-ne fabrica înapoi”, scandau muncitorii de la Industria Sârmei din Câmpia Turzii, cumpărată acum zece ani de către compania Mechel[48] – și de sentimentul de aprehensiune generalizată a populației față de viitor.

Tușele populiste mai mult sau mai puțin substanțiale din discursurile politice au avut ca pandant ieșirile populiste de la manifestațiile de anul trecut, când o parte din protestatari au scandat împotriva tuturor partidelor politice, plasându-se pe o poziție net anti-democratică[49]. Dacă reacția lor, cuplată cu dezamăgirile și incertitudinile prezentului,este inteligibilă, ea nu este însă scuzabilă. Chiar dacă o parte a elitei politice a întreținut la rândul ei, deliberat, un astfel de discurs. Pentru că principalul perdant al înfruntării cu populismul și cu criza economico-socială se poate dovedi democrația.

Democrația, un concept supus peremptoriu unei inflații semantice de proporții, și totuși inepuizabil. Ghiță Ionescu este de părere că politica modernă a început practic sub semnul unei anumite forme de populism, atunci când Jean Jacques Rousseau a emis enunțul că scopul politicii este fericirea individuală a fiecărui cetățean[50] – o poziție liberală clasică. Dar asta nu înseamnă că argumentul trebuie forțat în optică neoliberală, ajungând la concluzia că statul nu trebuie să se implice mai deloc în asigurarea stabilității și, de ce nu, a prosperității sociale, fiind redus la condiția de simplu supraveghetor al legalității, de „paznic de noapte”, așa cum plastic se exprima Robert Nozick[51]. O contradicție de altfel majoră a filosofiei politice liberale este aceea că drepturile pe care le pretinde pentru individ împotriva statelor sunt garantate, paradoxal, tot de către state, care sunt învestite astfel, în ciuda susceptibilității care le înconjoară, cu atributul de agenți reformatori[52].

Pentru a însemna mai mult decât un discurs steril, lipsit de consecințe practice, democrația trebuie să fie alcătuită, pe lângă contestare, și din participare. În condițiile actuale, când gradul de participare a scăzut alarmant, forma politică a României începe să semene tot mai mult cu ceea ce Robert Dahl numea „oligarhie concurențială”[53]. Iar acest grad scăzut de participare se datorează, printre altele, și discrepanței simbolice dintre elite și societate manifestată la nivelul politicului. Un grad crescut de participare politică este direct proporțional cu moderația și toleranța[54]. Pe de altă parte, nu putem scăpa din vedere pasivitatea predominantă a populației din regimurile democratice în raport cu problemele politice. Dar, pentru ca „mitul democratic” să funcționeze, sugerează Gabriel Almond și Sidney Verba, elitele politice trebuie să acționeze ca și cum cetățenii ar fi implicați activ și rațional în procesul decizional, pentru a anticipa și preveni eventuala angajare și radicalizare a acestora[55]. Iată încă o mostră de cinism, funcțional de data aceasta, care contribuie la rândul său la explicarea distanței, simbolice și nu numai, între guvernați și guvernanți. În altă ordine de idei, unei democrații îi sunt indispensabile „consensul suprapus” teoretizat de Rawls sau ideea de bine comun în accepțiunea lui Dahl: „ceea ce ar alege [membrii unei comunități, n.m.] dacă ar poseda înțelegerea cea mai deplină cu putință a experiențelor ce ar rezulta din opțiunea lor și din cele mai relevante alternative la ea”[56]. Însă o astfel de înțelegere, în cazul în care ar fi realmente posibilă, ar rezulta în urma unei informări cât mai obiective și nepartinice cu putință. Numai că abundența informațională contemporană este compensată de manipularea aproape fără precedent la care este supusă, de obicei în beneficiul unor grupuri mici și bine organizate, așa cum știm de la Edelman.

O democrație autentică nu poate fi construită decât prin reducerea diferențelor dintre conducători și conduși. Testul suprem al unei democrații este felul în care tratează categoriile sociale defavorizate, pe cei excluși de la beneficiile „tortului” național. Aceștia au dezvoltat tendința de a se prezenta drept „victime”, solicitând compensații pentru condiția în care se află și legitimând astfel mecanismele excluderii[57]. De abia atunci când săracii își vor (re)conștientiza drepturile de cetățeni, pretinzând beneficiile care li se cuvin, nu cerșind generozitatea privilegiaților – democrația va căpăta conotațiile integrative care stau de altfel la baza sensului său originar. Iar indignării afectate și condescendenței moralizatoare în raport cu abrutizarea „maselor”, cu „mahalaua violentă și ineptă”, cu „pegra” și cu „susținătorii barbariei” ar trebui să i se reamintească, măcar ocazional, că „este imoral să ceri cuiva să fie o ființă morală dacă-i lipsesc acele minime condiții de viață care-ar permite societății să-i pretindă moralitate”[58].