Se fac 25 de ani de cînd a apărut un soi de ghid ideologic pentru viitorul export de neoliberalism în ţările învinse în războiul rece. S-a intitulat “The End of History?”, semnat de Francis Fukuyama, a fost publicat în National Interest în 1989. După trei ani avea să apară cartea “The End of History and the Last Man”. Doi oameni mi-au amintit “aniversarea”.
Primul a fost Victor Ponta cu un articol* plin de ambiţii tonyblair-iste, articol publicat în Wall Street Journal pe 20 martie. Al doilea a fost un articol al unei stîngiste asumate, Eliane Glaser, formată într-o atmosferă ceva mai ideologizată în Marea Britanie a anilor ’80 şi regretînd evident succesul previziunilor lui Fukuyama. Pînă şi excesul de evergreenuri şi remakeuri din popcultura zilelor noastre i-l pune în cîrcă cu umor. Ca o consolare şi pentru Glaser şi pentru mine, omul lucra la Rand Corp, fusese în Departamentul de Stat, era totuşi un prezicător “din interior”. Ca să nu mai vorbim că nu originalitatea sau forţa teoriei debordează în acest eseu, ci siguranţa de sine, o retorică a incertului postmodern jucată perfect de pe poziţii de absolută putere.
Ambele articole aduc două abordări care nu sînt de neglijat. Autoarea din Guardian introduce şi o notă personală după ce face o trecere în revistă a predicţiilor împlinite ale lui Fukuyama. Glaser e impresionată de o notă subiectivă introdusă de Fukuyama în finalul studiului său:
“The end of history will be a very sad time. The struggle for recognition, the willingness to risk one’s life for a purely abstract goal, the worldwide ideological struggle that called forth daring, courage, imagination, and idealism, will be replaced by economic calculation, the endless solving of technical problems, environmental concerns, and the satisfaction of sophisticated consumer demands. In the post-historical period there will be neither art nor philosophy, just the perpetual caretaking of the museum of human history. I can feel in myself, and see in others around me, a powerful nostalgia for the time when history existed. Such nostalgia, in fact, will continue to fuel competition and conflict even in the post-historical world for some time to come. Even though I recognize its inevitability, I have the most ambivalent feelings for the civilization that has been created in Europe since 1945, with its north Atlantic and Asian offshoots. Perhaps this very prospect of centuries of boredom at the end of history will serve to get history started once again.”
Practic, autoarea recunoaşte speranţa în acest ton melancolic al lui Fukuyama deşi îi şi ştie trucurile deja clasice cu piaţa liberă ca destin final şi “natural” al umanităţii. Plictiseala reglajului tehnic, starea depresivă a rătăcirii prin sălile muzeului umanităţii, tocmai aici e cea mai mare capcană întinsă de american. Plictiseala consumatorului care moţăie într-o sală de aşteptare a istoriei e probabil cea mai insidioasă imagine lansată de Fukuyama. Reglajul tehnolgic şi calculele economice constituie visul şomerului de azi: dau orice pentru un job de căcat de 8 ore în care să nu mai pot de plictiseală, ba chiar să fiu călcat în picioare puţin, numai să-l am!
Sfîrşitul istoriei ca sfîrşit al ideologiilor şi ideilor care fac Istoria cu “I”, asta propunea Fukuyama încă înainte de prăbuşirea oficială a spaţiului ex-comunist. Numai că ce-a urmat, “problemele tehnice” groaznice ale postcomunismului au fost ele însele parte dintr-o utopie a pieţei libere, idei care au mărşăluit peste o bună parte de Europă. Plictiseala lui Fukuyama, spaima lui de amorţeală filozofică au fost cumva premonitorii, dar au avut şi rol de reţetă, de prescripţie.
Cu fukuyamisme mă băteau la cap tipi şi tipe cu care mergeam la proteste acum 2 ani sau acum cîteva luni. Plictiseala lui Fukuyama era o măsură a artei automodelării ca individ. Plictiselile astea le scot peri albi amatorilor de artă (mai ales literatură) contemporană unde supremaţia esteticului e una fără glorie, a supravieţuitorului depresiv într-o lume post-ideologică. Lumea post-ideologică trebuie să mimeze lumea post-atomică. Lumea de după sfîrşitul istoriei e plină de roboţi, ideologii umblă cel mult ca nişte mecanici cu şurubelniţa în mînă şi ne anunţă precum Bill Gates că vor mai dispărea cîteva milioane de joburi nasoale, ceea ce e şi mai nasol.
Victor Ponta îi spune lui Fukuyama un mare NU
Cu reală surpriză am găsit o nouă formulare a conformismului post-ideologic în articolul lui Victor Ponta. El spune că a existat o plictiseală post-istorică a la Fukuyama şi pe la noi:
“Despite the financial and sovereign-debt crises, which most of the CEE nations weathered quite well, our membership in NATO (since 2003) and the European Union (since 2004 for most, and since 2007 for Bulgaria and Romania) has led these nations to believe in our own version of the “end of history”—the notion first coined by Francis Fukuyama in his 1989 essay positing a “universalization of Western liberal democracy,” implying the end of significant international conflict.
The instinct for thinking big—which was present in our nations before we fully joined the West politically, economically and militarily—was gradually replaced by variations of the urge to settle small domestic scores, to revive the ghosts of the past for electoral gain or to blame outside powers for domestic mistakes.”
Lejeritatea cu care trece peste crizele de toate tipurile experimentate de Balcani şi de Est în ultimul sfert de veac e una. Ponta însă, după ce creează această perioadă mirifică de plictiseală post-istorică liberală presărată de enervante conflicte interne (politice doar, nimic notabil social), ne aduce în pragul urgenţei: uitaţi-vă ce se întîmplă în Crimeea deci să semnăm mai repede tratatul comercial cu UE! Ne trebuie “securitate” ca să intrăm iar în post-istorie.
Victor Ponta afirmă că a existat un stil de “thinking big” românesc înainte să înghiţim calmantul NATO-UE, dar că ne-a dispărut. Şi că am putea să ne revenim. Cum spuneam “think big” înseamnă să-i dăm bătaie cu tratatul comercial UE-SUA.
Şi aici vine lovitura în plexul solar al lui Fukuyama:
“My country, Romania, has done its share of drifting from thinking big, and is now willing to fully regain its sense of history and play an important role in the grand Western project.”
Ponta a interpretat mult mai bine esenţa melancoliei lui Fukuyama. Poate ideologia neoliberală alunecată complet înt-un soi de partid unic cu politici obsedate de piaţa liberă care vor distruge din nou ţesătura globală va fi trecut printr-un moment al oboselii glorioase, al depresiei şi inactvităţii post-victorie după războiul rece. Asta nu înseamnă că nu mai putem să încercăm să vindem încă o dată, a zecea oară, mitul eliberării prin laissez-faire!
(Lema: Puţine lucruri mă enervează mai mult decît eroii la care mă închinam în adolescenţă: eroul existenţialist pironit în contemplare a muncii sisifice de frecare a mentei filozofice, retras în greaţă, parabole. Pot traduce nervii din literatură îm cinematografie: acea stupidă cameră de luat vederi lipită de ceafa unui erou cinematografic încărcat de gînduri, prin care ni se sugerează evident că dacă înlăturăm cerebelul putem asista la o tornadă a conştiinţei. Asta a vîndut cel mai bine Fukuyama, stresul post-traumatic al invadatorului. Ah, am ras încrengături sociale precum asocierea angajaţilor, servicii publice, n-aveam ce face, ăsta-i mersul lumii, fatalitate, priveşte-mi ceafa.)
Premierul nostru vrea să reînceapă să respire Istoria. Şi vrea s-o facă încercînd să recolonizeze Vestul cu ideile nouăzeciste ale Vestului. N-aţi zis voi să meargă pieţele să zbîrnîie, să ne eliberăm de balastul statului, de protecţionisme. Uitaţi, eu nu vreau înarmare în primul rînd, vreau să vă conving din nou că aşa aţi cîştigat războiul rece şi că mai sînt redute de cucerit. Victor Ponta şi şeful social-democraţilor bulgari, Serghei Stanişev, sînt de altfel cei doi tineri căţelandri ai Estului care visează poate o schimbare, dar n-au în cap decît fukuyamism. Poţi să-i acuzi? E de înţeles dacă ne uităm la ce predică şcolile de politologie “bine orientate” şi la think-tank-urile agreate în ziua de azi. Tony Blair e mai bun decît orice nebun de posibil cripto-socialist. Ponta vrea să mimeze inocenţa ideologică într-un stil care îi dă speranţa lui Blair pentru noi contracte şi nouă ne dă speranţa că l-ar putea face pe Fukuyama să-şi tragă singur de ruşine o palmă.
Sfîrşitul lui Fukuyama?
Fukuyama nu a făcut altceva decît să preia în ton eseistic şi elegiac idei care pluteau de decenii. Frederic Jameson anunţase cu amărăciune de mult timp cam ce însemna postmodernism şi cum era elimiată alternativa politică. Fukuyama a acţionat ca un ziarist conservator bun care s-a academicizat (după ce a luat bine lecţiile puterii din Rand Corp sau Departamentul de stat).
Deşi a avut şi la acea vreme destule răspunsuri, critici, retorica de tip Fukuyama a rămas solidă în cîmp intelectual. A fost metanaraţiunea societăţii civile implementate în Estul ex-comunist. Povestea este repetată încă în multe medii “progresiste”. Democraţia de tip liberal a învins restul ideologiilor. Există un Mecanism (aşa îl scrie el, cu “M”) care face capitalismul inevitabil şi care se însiropează la fel de natural cu democraţie liberală. Şi ştiţi restul versurilor. Cum i-a ieşit lui Fukuyama? Cu argumente bine plasate. Cu strategii de şcoală jurnalistică anglo-saxonă, ceva între anecdotă şi fapt istoric. De reţinut: o declaraţie a unui lider autoritar din Singapore suna cam aşa – dacă e ceva ce nu va fi tolerat la noi aceştia vor fi băieţii cu părul lung şi criticii multinaţioalelor. Fukuyama mai bagă şi exemple semi-auto-subversive, doar sîntem în plin postmodernism, nu? Găseşte un ziarist care scria chiar în zilele de dinaintea Primului Război Mondial că nu are cum să izbucnească un război pentru că asta ar însemna sinucidere economică.
După 25 de ani, putem spune că a venit sfîrşitul lui Fukuyama (a se înţelege sfîrşitul retoricii de tip Fukuyama, cel din Sfîrşitul Istoriei)? Văd cel mult tentative de omorîre a lui Fukuyama prin sanctificare, aşa cum încerca Victor Ponta care ar vrea să reînvie Istoria cu un tratat comercial.
Criza economică a adus clar în faţă întrebări pregnante care, e adevărat, încă sînt etichetate ca extremiste şi radicale. În fond, sîntem anunţaţi că există inegalităţi mari create de sistemul economic chiar în întrunirile capilor de la Davos, dar asta nu pare să aibă prea multe de-a face cu realitatea că Fukuyama a învins cu ceva jurnalism isteţ, eseism mediocru şi tristeţe nietzscheeană, un Nietzsche castrat cu grijă în laboratoarele neoliberale. Ultimii oameni postistorici sînt terci de plictiseală şi au cel mult nevoie, ca în “Minunata lume nouă”, de drogul soma pentru linişte de clasă. Am zis cumva “clasă”? (Stanley Fish avea un text de referinţă pentru teoria literară: “Is there a text in this class?”. Am putea să-i sucim cuvintele şi să ne adecvăm la suspiciunile lumii contemporane: “Is there class in this text?”)
Prefer oricînd unui text care constata evidenţa consacrării partidelor cu acelaşi program un text precum acela care închide “Marea Transformare”. După ce demonstrează cu supra de măsură excesele cerute sau provocate de inventarea şi întreţinerea pieţei libere şi războaiele provocate de laissez faire sau de reacţiile împotriva lui, Karl Polany priveşte înainte (cartea a apărut în 1945) şi spune cam aşa: acum, că ne-am lămurit cu toţii că utopia liberală nu poate să funcţioneze, pot spera că oamenii vor căuta o soluţie complexă care să prindă şi societatea industrială şi libertatea în acelaşi proiect. Se poate libertate şi fără liberalism, spera Polany acum 70 de ani. Aşa că să cităm cu un citat de un optimism tonic şi mult mai greu de afirmat azi, venit de la un om care credea că lecţiile fuseseră învăţate:
“Dispariţia economiei de piaţă poate deveni începutul unei noi epoci de libertate fără precedent. Libertatea juridică şi cea efectivă pot fi făcute mai cuprinzătoare şi mai generale decît oricînd înainte; reglementarea şi controlul pot realiza libertatea nu doar pentru cîţiva, ci pentru toţi. Libertatea nu ca accesoriu al privilegiului, pătat încă de la origine, ci ca drept prescriptiv ce trece mult de graniţele înguste ale sferei politice, înspre organiuarea intimă a societăţii înseşi”.
*bun, toată lumea îmi spune că nu textul nu putea fi scris de Victor Ponta, că i l-a editat nu ştiu cine, că i l-a scris nu ştiu cine – sincer, mi se rupe.