Liviu Voinea este un economist inteligent dublat de un om de bine. Succesul în această dublă specializare – profesională și umană – poate fi, la o adică, atins în mai toate ramurile disciplinelor de studiu, însă când vine vorba de economie, regină a științelor, cele două aspecte – cel profesional și cel extra-profesional – lucrurile nu merg niciodată laolaltă fără tensiuni și fricțiuni, ba chiar specialistul inteligent e mereu pe cale să evacueze omul de bine. În cazul economiei, specializarea și universalizarea se întâlnesc întotdeauna cu scântei și surprize.
În funcție de versiunea de economie ce ne este livrată, există, de fapt, două posibilități de asociere și coexistență a performanțelor științifice cu fondul uman. Pentru economia mainstream, specializarea științifică trebuie să înghită, în final, valorile și principiile politice și morale aparent separate și neafectate de această perspectivă economică. Un economist mainstream, neoclasic, va fi așadar un om de bine numai în măsura în care-i permite înțelegerea economică profundă a problemelor contemporane ale societății. Elementul utopic și ideologic este deja încorporat în doctrina economică, nu există alături de aceasta. Drept pentru care economistul mainstream va fi, eventual, un tip de treabă, numai în calitate de bun economist, și singura probă în acest sens – o probă care, din pricina impurității constitutive a structurii sociale, nu va putea fi nicicând furnizată fără obiecții – a valorii morale și metafizice a economistului în specie va fi aplicarea, în realitate, la literă, a programului economic al respectivului monetarist. Dar cum această verificare prin realizare punct cu punct a neoliberalismului este imposibilă, cum neoliberalistul va avea, astfel, oricând la dispoziție scăparea pe care i-o oferă blamarea impurității realității economice și inevitabila implicare a statului, cum deci neoliberalul are întotdeauna posibilitatea de a fi mai inteligent și mai radical decât situația, sunt foarte rare – din motivele structurale înșirate anterior – cazurile în care se poate spune despre un economist mainstream că este inteligent și, pe deasupra, dublat de un om de bine. Iată de ce în folclorul contemporan economistul neoclasic este, de la Hayek până la Friedmann, recunoscut drept un tip nasol, supernasol. Argumentul ontologic în ceea ce-i privește pe neoliberali, desfășurat mai sus, ne permite, astfel, să scoatem din el și o judecată morală sintetică a priori: conform celor deduse mai sus, neoclasicii sunt, în mod obiectiv și constitutiv, personajele negative ale piesei noastre de teatru. They are a priori hateables, for a posteriori reasons.
Cu totul altfel stau lucrurile pentru economistul heterodox, categorie din care face parte și Liviu Voinea. Dacă neoliberalul e mai tot timpul un tip demonic, economistul heterodox e prin definiție un tip angelic. Cu toate bunele și relele pe care le presupune această condiție: de treabă, da; de ajutor, nu. Economistul heterodox este a priori un băiat de treabă, oricât de inteligent ar fi el ca economist. Ba, mai mult, cu cât e mai prost ca economist, cu atât e mai generos ca tip de treabă. (De unde merită menționat, în trecere, ca precizare necesară, că Voinea este totuși mai degrabă economist inteligent decât tip de treabă). Aici, relația dintre cunoaștere și credință e cu totul kantiană: omul este nevoit să dea la o parte cunoașterea economică (luciditatea că deh, știm că totul e nasol și necesar în economie), pentru a face loc credinței umanitare (concluzionând mereu, afectați și cu glasul sugrumat, că poate că, în interstițiile economicului și pe fondul obligatoriu, că altfel nici nu se pune problema, al creșterii economice, o societate morală, etică, non-economică, ar putea lua naștere, ce minunat ar fi!).
Un economist heterodox, spre deosebire de un economist mainstream, e unul la care-i pare rău că are dreptate. Dacă ar fi după el, ar prefera să nu aibă. Rolul economistului heterodox e acela, vital uneori, și mai ales astăzi, de a preceda axiomele neoliberale, ortodoxe, cu un sincer „din păcate”: deși aparent el se poartă întrutotul ca un neoliberal, el are, în sinea sa, o conștiință vinovată, plină de regrete. Deosebirea dintre economistul heterodox și economistul mainstream este că nu există nici o deosebire obiectivă: heterodoxul este un moment necesar din strategia economistului mainstream, este momentul în care realitatea este reafirmată ca necesară. Ambii economiști sunt, dacă ni se permite această comparație deșănțată, ocurențe ale unei poziții staliniene: prin ambii vorbește necesitatea obiectivă a situației. Doar că unul își cere scuze pentru poziția sa de autoritate.
De-aici contradicția – cu totul explicabilă în lumina acestor considerații – din opera lui Liviu Voinea. În prima carte publicată în română, Corporațiile și capitalismul transnațional (observați și precauția: transnațional, în loc de global, ca probă că Liviu Voinea e mai mult economist inteligent decât om de treabă) cunoașterea și credința, ratio și fides-ul sunt separate ca la școală: avem, pe de o parte, în 90% din volum, teoria economică – cu concluziile sale totodată sceptice, rezonabile, necesare, fără vești bune; și avem momentul final al speranței, în care economicul dispare, lupii se dezbracă dintr-o dată și scot la iveală nebănuite blăni de mielușei, iar corporațiile se încing într-o horă generală de social responsability și ethics before profits (ultimul capitol).
În ultima carte a autorului, Sfârșitul economiei iluziei. Criză și anticriză. O abordare heterodoxă, contradicția devine una hegeliană, adică în mișcare, traversând și structurând astfel întregul volum: avem, pe de o parte, avântul de om de bine, care-l mână pe autor să dărâme mit după mit (trei capitole din carte afișând atitudinea aceasta demitizantă chiar din titlurile lor) și să dezvrăjească tot ce a mai rămas de dezvrăjit; și avem, în același timp, temperația și frâna constantă pe care o pune, din dreapta, economistul de serviciu, pe scurt, domnul Voinea, care-i explică pagină de pagină lui Liviu că degeaba se supără el, tăierile cheltuielilor publice și a salariilor, înghețarea pensiilor și a sectorului bugetar, împrumuturile de la FMI, toate acestea sunt absolut necesare. Pe scurt, Sfârșitul economiei iluziei este meciul desfășurat pe care-l poartă economistul Liviu Voinea cu sindicalistul Liviu Voinea și în care, pornit să demitizeze mainstream-ul economic, Voinea sfârșește în mod constant prin a-și demitiza propriile sale speranțe și vise extra-economice și a certifica astfel, cu avizul de științificitate și necesitate, măsurile de austeritate deja luate de guvernele din zona noastră est-europeană.
Dar măcar îi pare rău și regretă această terapie obligatorie pe care ne-o prescrie.
Această scindare ontologică pe care o presupune orientarea heterodoxă – ca orice erezie care a sfârșit prin a se instituționaliza – e prezentă încă din primele pagini ale cărții lui Voinea, în așa-numita teorie a celor două crize. Aici avem o reminiscență a kantianului Voinea, de pe timpul Corporațiilor în capitalismul transnațional, practicând o opoziție statică așadar. Avem, spune Liviu Voinea, o criză în care teoria heterodoxă se aplică (cea din SUA și din vestul Europei, un spațiu, așadar, în care domnul Voinea își cazează pentru moment speranțele și intențiile sale sincere de om de bine) și o zonă de criză în care se aplică numai teoria neoliberală (cea din Estul Europei, în care măsurile de austeritate și nicidecum cele keynesiene luate la masa bogaților sunt, într-adevăr, singura soluție de salvare).
Teoria celor două crize este reflecția economică a scindării constitutive pe care o implică structura profesională a lui Liviu Voinea. O ilustrare geografică a opoziției dintre credință și știință, dintre economistul inteligent și omul de bine. Partea nasoală pentru noi e că, așa cum ziceam, omul de bine și-a trimis din timp copiii economistului inteligent de partea cealaltă a cortinei economicului, în spațiul keynesian în care se va aplica welfare-ul heterodox. În vreme ce spre noi își mută tunurile politicilor de austeritate.
Pe scurt, ceea ce spune Voinea cu teoria celor două crize e că unii au dreptul să tipărească bani ca să iasă din criză (SUA și țările dezvoltate din UE, care, oricum, n-au așteptat să le dea Voinea go-ul), în timp ce alții n-au voie, pentru că trebuie să plătească, cu dobânzi serioase, valoarea acestor hârtii, împrumutându-se tocmai cu aceste hârtii – că noi, ăștia din est, nu avem altă posibilitate economică decât cea de a realiza (în sensul marxist: de a pune în circulație) valoarea nominală a acestor bani ca bonduri de stat și că, pentru asta, trebuie, într-adevăr, să trecem prin valea deșartă a austerității.
Aceasta e harta departajării lui fides și ratio la Voinea, aceasta e și teoria celor două crize, a cauzelor lor, a modului lor de desfășurare și a strategiei de ieșire din ele. Distincția și separația dintre cele două crize mi se pare, la toate aceste niveluri, chestionabilă.
Pe rând. Nu este vorba de două cauze diferite a două crize diferite. Cele două cauze diferite despre care vorbește Liviu Voinea sunt, mai degrabă, cauzalități diferite, adică, mai curând, expresii ale modului diferit în care ține neapărat autorul să citească cele două crize. E ca și cum ar spune că bilele de biliard se mișcă, peste ocean, pentru că le lovește tacul, iar dincoace de ocean pentru că așa le dirijează jucătorii. Cauzele pentru așa-numita „criză a lor” sunt, zice Voinea, „excesul de investiții financiare”. Cauzele „crizei noastre” sunt, în schimb, continuă autorul, „supraconsumul pe datorie”. Ceea ce, concluzionează Voinea, presupune automat două lumi aproape paralele. Dar s-avem pardon: cele două situații nu constituie decât fața și reversul unei singure realități economice. Nu avem, așa cum vrea autorul, două lumi economice diferite, complet separate. Avem o aceeași lume economică, în care diferența și dezechilibrul echivalenței este de natură pur politică. Iată de ce integrarea economică mondială a trebuit, în mod necesar din punctul de vedere al capitalului, să nu fie însoțită de o integrare politică mondială, de ce suveranitatea politică a trebuit să rămână mult în urma suveranității oarbe a economicului. Tocmai ca să poată apărea tipi faini ca Liviu Voinea care să deplângă și certifice totodată cruzimea lumii economice și, la nivel politic, unii să se poată prevala de surplusul lor de putere politică și a fi astfel capabili de a garanta certificatele fiduciare pe care le emit, în vreme ce alții sunt aruncați în situația de a fi obligați să le contra-garanteze efectiv, adică de a le cumpăra și realiza astfel pe propria lor piele. Ambele cauze, atât „excesul de investiții financiare” cât și „supraconsumul pe datorie” sunt, așadar, manifestările necesare, simultane, ale capitalismului actual: cel care, după perioada sa de stagnare de la începutul anilor ’70, a trebuit să se autoreproducă numai ca perpetuă bulă financiară; ceea ce a antrenat, în vest, „excesul de investiții financiare” – în condițiile în care până și firmele din sectorul industrial au început să-și asigure tot mai mult profiturile prin investiții și servicii financiare; iar, în est dar și în zonele sărace tot mai extinse din vest – supraconsumul pe datorie – pentru că bula financiară prin care se salva capitalismul în anii ’70 era bazată, presupunea din principiu și era o reacție la stagnarea salariilor reale și la creșterea veniturilor familiale numai prin intermediul supraîndatorării. Cele două realități sunt fața și reversul aceleiași constelații economice[i]. Motiv pentru care se și regăsesc în același sistem economic: în SUA, avem exces de investiții financiare și, totodată, supraconsum pe datorie.
Și cum să nu vezi, de pe aceste poziții, că inclusiv mijloacele de desfășurare, „mecanismele de transmitere” ale celor două crize sunt unul și același lucru? Voinea zice că, în Vest, avem active toxice, în Est, avem finanțarea deficitului de cont curent. Ce înseamnă asta? Înseamnă că, practic, în Vest, se tipăresc bani ca să se acopere activele toxice, despre care nimeni nu știe, în fond, unde încep și unde se termină. După care instituțiile Vestului vin la estici și le zic: măi băieți, voi aveți nevoie să vă împrumutați cu banii ăștia, ca să-i dați băncilor noastre de-aici de la fața locului. Și așa, ceea ce e simplă tipărire de bani la un capăt al traseului capitalului devine datorie publică la celălalt capăt, materializată în austeritate pentru Est și măsuri de stimulare keynesiană pentru Vest.
Ceea ce explică, inclusiv, doar aparenta separare dintre „mecanismele de ajustare” a celor două crize, adică soluțiile anticriză, și care sunt, după Voinea, din nou opuse frumos, în „politicile contraciclice (creșterea deficitului bugetar, creșterea cheltuielilor publice)”, pe de-o parte, și „politici prociclice (reducerea deficitului bugetar și a cheltuielilor publice)”, pe de altă parte, adică pe la noi. Unii creează bani, simultan creând astfel valoare și datorie, alții realizează valoarea respectivă plătind această datorie. Dar nu e nici o diferență radicală de univers economic la mijloc, nici diferență paradigmatică de teorie economică; e simplă diferență de putere.
Cauzele celor două crize se originează în aceeași structură economică comună, globală. Departajarea diferită a mecanismelor de transmitere a crizei și a strategiilor de ieșire din criză reflectă doar, pe de o parte, diviziunea planetară a muncii în sistemul capitalismului globalizat, și, pe de altă parte, diferențele de putere dintre capitalele și periferia imperiului economic. Din pricina diviziunii tehnice și sociale a muncii cu care ne-a prins criza și pe care ne grăbim să o reproducem neatinsă, unii, heterodocșii din vest, pot să iasă din criză relaxându-și băierile pungii statele (asta dacă n-au norocul să aibă o gașcă de republicani gone widely insane pe post de reprezentanți în Congres), în timp ce peste ceilalți, din est, trebuie să se trimită potera de economiști neoliberali ca să li se controleze plasele de cumpărături și să fie treziți din luxul lor nesustenabil. Berlusconi avea un poster electoral grăitor prin 2008: imaginea alăturată a lui Obama și a lui Valter Veltroni, oponentul cavalerului, cu mesajul „Yes, he can. No, you can’t”. Mesajul nu doar al teoriei celor două crize, ci al întregii cărți a lui Voinea este același: yes, they can – they can ride it off; no, we can’t – we have to pay for this mess.
Prin miturile românești de dinainte de criză Liviu Voinea trece, pe bună dreptate, ca prin brânză (cap. 5, pp. 79-129). În fond, deja nu mai era nimic nedemitizat în domeniu dinainte de a se apleca Liviu Voinea asupra materiei: ideea conform căreia am avea, în România, o creștere economică sănătoasă care ne-ar feri de criza mondială, sau aceea că remitențele „căpșunarilor” ar salva economia României, că șomajul intern ar fi, de fapt, foarte scăzut, că introducerea cotei unice de impozitare ar fi fost un succes și că, în fine, plafonul II de pensii, schema cu contribuția obligatorie la pensiile private, ar fi o cale de salvare a sistemului de pensii și, de-aici, a întregii economii – toate aceste idei au fost demult vehiculate, dezumflate și recalibrate, pe scurt, demitizate cu mult înainte de a se autoînscărcina Liviu Voinea cu această treabă. Mult mai interesant de urmărit este evoluția gândirii autorului atunci când vine vorba de miturile românești de „după” criză, așadar miturile puse în scenă pentru a legitima calea aleasă de ieșire din criză. E semnificativ că atunci când se apleacă asupra acestor mituri, contribuția autorului e una care are grijă să fie mult mai discretă, lăsându-ne să ne întrebăm ce anume din miturile respective a fost efectiv demitizat și ce anume a fost convertit din mit în știință. Cel mai dureros dintre acestea este, evident, mitul împrumutului de la FMI, vizavi de care autorul are următoarele de spus (aici e partea de demitizare!): „Adevărul este că împrumutul de la FMI era nu numai necesar, dar a avut mai degrabă caracterul unui împrumut de urgență, nu al unui împrumut cu caracter preventiv” (p. 136). Aceasta este o strategie foarte ingenioasă din partea autorului: în funcție de forma pe care se întâmplă să o ia teza declarată ca demitizată – deci validată științific –, forma opusă este automat postulată ca mit. Demitizarea operată de autor este, astfel, una care produce mereu și simultan o deplasare a remitizării. În cazul de față, din moment ce poziția demitizată e că împrumutul de la FMI e absolut necesar, mitul va fi teza că, de fapt, împrumutul ar fi unul non-necesar. Dar, din nou, autorul jonglează cu două abordări fără să ne prevină și consfințește de fapt o realitate politică, dându-i girul de necesitate economică: sigur că împrumutul de la FMI era unul absolut necesar, dacă ținem să păstrăm presupozițiile și principiile de funcționare ale actualului sistem economic. Dacă vrem să ne păstrăm cu orice preț poziția care ni s-a alocat în sistemul diviziunii muncii planetare, atunci trebuie să ne împrumutăm de la FMI și să trecem prin toată corvoada de austeritate pe care o presupune. Aceeași schemă când vine vorba de mitul bugetarilor: care e demitizarea lui Liviu Voinea? Demitizarea e că trebuie într-adevăr să se reducă numărul bugetarilor și veniturile unora dintre ei (pp. 140-143). Adaosul heterodox la această axiomă neoliberală este o sinceră părere de rău a autorului pentru situația profesorilor și a doctorilor. Adică iertare, dragi părinți, but that pension has to go now. Care e, din această perspectivă, mitul demitizat? Fără doar și poate, ideea că n-ar trebui să ne atingem de sectorul bugetar. Dar cine susține oare acest mit? Încă o dată, demitizarea operată de Liviu Voinea e una à rebours, căci se încheie prin susținerea versiunii mainstream (a economiștilor neoliberali și a forurilor politice locale) și prin îndepărtarea versiunilor care au realmente potențial subversiv (și anume că tăierile bugetare și inclusiv împrumutul de la FMI n-ar fi, totuși, singurele căi de ieșire din criză).
Punct în care cititorul neavizat s-ar putea întreba: bine bine, dar la ce bun să-l mai citesc atunci pe acest autor heterodox, dacă nu-mi livrează decât soluții ortodoxe? De ce să-l citesc pe Voinea când pot să-l ascult pe Lăzăroiu? Pentru că Voinea se dovedește a fi, spre deosebire de Lăzăroiu, totuși, un tip de treabă în final. Și asta reiese atunci când, printre metodele de tortură neoliberală livrate sub forma unor măsuri de austeritate pe care le semnează și autorul nostru, ni se oferă și un bonus de CSR, un mic ingredient mai extra-economic, mai utopic, mai de suflet: ocuparea cât mai mare a forței de muncă, ca soluție anticriză (p. 166-170)! Voilà deci, doamnelor și domnilor, utopia finală a bunelor maniere, societatea perfectă a reformismului social-democrat: o adevărată contradicție în carne și oase. O lume în care, pe de o parte, legea valorii este suspendată, tendința firească de înlocuire a capitalului variabil prin capital constant a procesului capitalist este inversată în mod miraculos și/sau suveran, capitalul variabil este reprimit cu brațele deschise la locul de muncă; și totodată, de cealaltă parte, legea valorii este menținută, adică, sub presiunea concurenței de pe piața globală, se simte în continuare exigența creșterii constante a productivității (pentru că, nu-i așa, productivitatea sporită este un bun în sine, și ceea ce-i bun pentru capital e automat bun și pentru proletar, nu-i așa?), și, deci, se creează, din nou, tendința ireversibilă de înlocuire a capitalul viu prin capital mort; și tot acest meci, toată această stare de vigoare a legii valorii sub forma ei suspendată desfășurându-se, ca să crească suspansul situației, pe fondul pe care asigurarea reproducerii necesare a fiecăruia figurează deja doar la eventuale și, în primul rând, interșanjabile costuri de reproducție ale capitalului. (Și de unde rezultă, deloc incidental, exact situația din epoca noastră: scăderea ratei de profitabilitate în capitalismul industrial, stagnarea capitalismului productiv, crearea bulei financiare pentru întreținerea iluziei profitabilității capitalismului, și ceea ce Voinea numea, greșit, cele două cauze separate ale celor două crize – în fapt, una și aceeași: coexistența, pe de o parte, a capitalului, a unui mare surplus de active financiare cu, de cealaltă parte a capitalului, un dureros deficit de cont curent, o îndatorare acută.)
Aceasta este, așadar, iluzia economicului, regăsită la capătul economiei iluziei, iluzia pe care omul de bine Liviu Voinea o salvează de luciditatea economistului Voinea și ne-o oferă drept bomboană finală: ocuparea cât mai mare a forței de muncă. De parcă înjumătățirea ei (de la 8 milioane la 4) în cei 20 de ani postrevoluționari și capitaliști ar fi fost numai o contingență locală, perfect reversibilă.
Realitatea adevărată, și în care trebuie să fim de acord mai degrabă cu economiștii mainstream, decât cu băieții simpatici de la noi din echipă este că, atâta vreme cât legea valorii rămâne în vigoare chiar dacă în realitate ea nu mai este justificată de fapte, atâta timp așadar cât creșterea productivității rămâne, automat, modul elegant și ironic prin care clasa salariată se autofaultează și se autoelimină din situație, în condițiile în care, așadar, creșterea productivității înseamnă automat scăderea valorii forței de muncă și producerea unei armate de rezervă a capitalului, în aceste condiții obiective în care capitalismul nu mai are nevoie de toată omenirea și chiar se poate lipsi de majoritatea populației pentru a se autoreproduce, în aceste circumstanțe de nechestionat, pretenția „normativă” a economiștilor heterodocși, doleanța lor de suflet, și care constă în a dori să asigure fezabilitatea supraviețuirii economice a românilor tocmai ca masă salariată, e echivalentă cu încercarea de a certifica vigoarea legii valorii fără nici măcar a băga de seamă – așa cum fac neoliberalii, care au măcar meritul de a nu fi orbiți în diagnosticul lor de bunele lor intenții, pentru că, din fericire pentru ei, nici nu au așa ceva – că legea valorii deja supraviețuiește numai ca un antagonism fățiș față de forța de muncă și că deja între cele două, între forma-valoare de mediere socială și posibila formă socială de mediere conștientă a valorii se dă, de ceva vreme, bătălia finală – bătălie pe care, după toate aparențele, cel din urmă, frontul socializării și desființării valorii, are să o și piardă.
Iluzia economicului, în puritatea în care rămâne în vigoare după sfârșitul economiei iluziei, este tocmai aceasta: persistența legii valorii, chiar și în condițiile în care toate contradicțiile pe care domnia ei le impune și le cauzează au fost deja universal verificate. Iluzia economicului este, așadar, tocmai côté-ul de umanitate și noblețe aristocratică, doza de hetero din vâna economiștilor heterodocși, chemați să salveze spațiul de cinism justificat care e economia în accepțiunea ei mainstream. Economiștii heterodocși, ca și, la nivel politic, o figură precum Obama, se întâmplă să fie necesari, din când în când, în istoria capitalismului. Momentul de față e unul dintre acestea. Dacă n-ar fi unii ca Voinea și Krugman care să întrețină iluzia posibilității atingerii „justiției” economice, utopia că, la un moment dat, s-ar putea întâmpla să-i fie bine și capitalului (să se înregistreze o creștere de productivitate și de plus-valoare), dar și nouă (să avem cât mai mulți loc de muncă), pe scurt, dacă n-ar fi așa lobby-iști sinceri în părerile lor și totodată devotați speranțelor lor ca acești tipici heterodocșii de centru-stânga, capitalismul ar fi trecut prin reale momente de cumpănă în ultimii ani. Fără utopia lor modestă și de bun simț, capitalismul cu greu ar fi supraviețuit propriului său deficit de legitimitate.
Ideea economiei de după iluzie, iluzia economicului reîncălzită și reambalată în mod simpatic aici de Liviu Voinea, este că merită să încercăm – că oricum n-avem altă soluție – să menținem legea valorii (deja o contradicție în carne și oase) în vigoare, sperând din toți pumnii, în același timp, că ea nu-și va desfășura toate ravagiile care au însoțit-o întotdeauna, și că va rămâne blocată în intervalul de glorie artificială în care o vedem imortalizată în filmele hollywoodiene postbelice. Iluzia economicului care se luptă astăzi să supraviețuiască și care ni se prezintă aici în haine respectabile de social-liberalism este ideea că valoarea trebuie imortalizată, că sistemul de autoguvernare și reproducere socială bazat pe valoare trebuie reprodus cu orice preț. Și că singura sarcină rămasă e cea de a introduce publicul, că-i place sau nu, în acest muzeu devenit istorie al capitalismului, în imperiul valorii dezlănțuite.
Pe scurt, Liviu Voinea este un băiat bun. Capitalismul îi va fi recunoscător.
[i] Vezi, pentru o ilustrare corectă dar plictisitoare a acestei interpretări, John Bellamy Foster & Fred Magdoff, The Great Financial Crisis. Causes and Consequences, Monthly Review Press, 2009.
