Până de curând, Spania era o ţară liniștită, cunoscută pentru o tranziţie economică și politică de succes. În 1977, întreg spectrul politic, de la extrema dreaptă până la comuniști, a semnat un pact ce stabilea termenii liberalizării politice și economice a ţării. Imediat după aceea, de-a lungul anilor `80 și `90, a avut loc transformarea din temelii a moștenirii economice a lui Franco. În această perioadă, avântul dezvoltării industriale ce a marcat epoca postbelică a făcut loc unui model axat pe sporirea competitivităţii, pus în practică prin consolidarea și internaţionalizarea sectoarelor financiare, energetice și de construcţii ale ţării. Drept urmare, în ochii multora, Spania părea a fi unul dintre „tigrii” economici ai Europei.
Cu toate acestea, succesul Spaniei a fost marcat de o slăbiciune majoră: un nivel permanent al șomajului de peste 10%. După o scurtă perioadă de respiro oferită de băncile germane, care au alimentat uriașa bulă din sectorul construcţiilor spaniole, spectrul șomajului a ajuns să pună sub semnul întrebării însuși fundamentul acordului din epoca post-franchistă.
Chiar și la apogeul crizei provocate de prăbușirea Lehman Brothers, care adusese șomajul la cel mai ridicat nivel din OECD și lăsase jumătate din tinerii ţării fără un loc de muncă, populaţia nu a protestat prea vehement împotriva status-quo-ului. Modul în care fusese gestionată amintirea Războiului Civil crease o societate politică și o mișcare sindicală care se temeau de o politică a confruntării deschise. Spre deosebire de greci, majoritatea spaniolilor păreau să adopte o aceeași perspectivă stoică asupra crizei ca și irlandezii.
La mijlocul lui 2012, până și mișcarea indignaţilor, celebră pentru ingeniozitatea și reflexivitatea sa, și ale cărei tactici marcaseră o ruptură radicală cu instituţiile politice spaniole consacrate, a ieșit de pe scena naţională, repliindu-se într-o multitudine de adunări de cartier active, dar care nu constituiau o ameninţare imediată la adresa status-quo-ului. Modelul economic spaniol dezamăgea un număr impresionant dintre cetăţenii ţării, dar bazele consensuale ale acordului din 1977 păreau să reziste testului uneia dintre cele mai grave crize economice prin care trecuse Spania de la tranziţia sa către democraţie încoace.
Cu toate acestea, în vara lui 2012, tradiţia politică spaniolă a început să se dezintegreze. Gaura de 65 de miliarde de euro lăsată de politicile de austeritate în bugetul adoptat la începutul lui iulie a dus la un șir de proteste al căror ton și tematică semnalau posibila intrare în scenă a unei forme de politică mai contondente.
Relativ domesticita mișcare sindicală spaniolă a scos sute de mii de oameni în stradă. Spaţiul activ al protestelor a încetat să fie teritoriul exclusiv al mișcării indignaţilor, în ultimă instanţă, ușor de ignorat. În luna iulie, în Munţii Asturias, minerii s-au luptat cu poliţia federală utilizând arme improvizate și tactici de ambuscadă. Înfuriaţi de faptul că guvernul nu-și respectase angajamentul de a subvenţiona mineritul, sute de ortaci s-au revărsat în Madrid din diverse părţi ale Spaniei, știind prea bine că actuala politică înseamnă trimiterea lor în șomaj. Pe drumul către capitală, mii de spanioli i-au încurajat, i-au hrănit și i-au găzduit. Odată ajunse în Madrid, coloanele de protestatari s-au reunit într-o manifestaţie uriașă pe Paseo de Castellana, umbrosul bulevard principal al orașului.
Și nu era deloc o scenă statică. Pietrele aruncate, gazul lacrimogen, gloanţele de cauciuc și elicopterele poliţiei alcătuiau un cu totul alt tablou decât cel al obișnuitelor proteste calme din Spania. Marșul minerilor către Madrid părea să marcheze începutul unei alte epoci pentru politica protestatară din Spania. Pe măsură ce tacticile poliţiei au devenit din ce în ce mai violente, protestele-fulger, organizate de o mare varietate de actori, de la cetăţeni onorabili care băteau cuminţi în tinichele, până la tineri militanţi flamboaianţi, s-au întins ca focul în toată ţara. De săptămâni întregi, spectrul manifestanţilor atenieni bântuie în mod regulat Spania, iar comparaţiile cu mișcarea corralito din Argentina au devenit o referinţă comună.
Luna iulie 2012 ar putea să marcheze sfârșitul definitiv al legitimităţii modelului socio-economic construit la finele anilor `70. Șomajul atinge acum cifra de 25%, realist vorbind, majoritatea tinerilor se pot aștepta la salarii est-europene, iar nivelul angajării forţei de muncă este unul dintre cele mai precare din rândul ţărilor dezvoltate. Tăierile bugetare masive din sănătate, educaţie și asistenţă socială au lovit chiar în inima acordului încheiat în epoca post-franchistă: pace socială în schimbul redistribuirii avuţiei naţionale. Codașă la capitolul inovaţie, Spania a redus masiv cheltuielile publice în cercetare.
Modelul spaniol este defect, iar soluţiile de mântuială cum au fost creditul ieftin și bulele din construcţii nu mai funcţionează. Cauzele externe ale deteriorării sale sunt bine-cunoscute, deficienţele structurale ale monedei euro și politicile de austeritate prost gândite fiind principalii vinovaţi. Mai puţin cunoscute sunt daunele provocate de consensul bipartit încă în vigoare în Spania asupra modului în care ar trebui să arate economia ţării.
Parametrii de bază ai acestui consens nu s-au schimbat încă de la tranziţia democratică a ţării. Primul pilon al acestuia este o poziţie relaxată a autorităţilor faţă de șomaj. De-a lungul ultimilor treizeci de ani, opinia dominantă referitoare la nivelul ridicat al șomajului a fost că este o problemă care ţine de ofertă (hiperreglementare, educaţie), ceea ce a dus la neglijarea factorilor cauzali legaţi de cerere.
Cu toate acestea, în pofida unor tentative substanţiale de relaxare a restricţiilor legale, șomajul a continuat să crească, iar în luna iulie, chiar și OECD-ul, un suporter fervent al tezei deficienţelor de ofertă, a fost silit să admită că nicio reformă ulterioară nu va reuși să scadă nivelul șomajului, cauzele acestuia fiind macroeconomice. A înscrie mai mulţi tineri la facultate pare să fie, la rându-i, o strategie greșită, din moment ce datele arată că mai multă educaţie nu îmbunătăţește șansele oamenilor de a-și găsi o slujbă, majoritatea ofertelor de muncă pentru absolvenţii de facultate constând în stagii de practică remunerate la nivelul salariului mediu din România și Bulgaria, cele mai sărace membre ale UE.
Astăzi, gravitatea și persistenţa problemei șomajului este accentuată și de un mediu lipsit de mecanismele compensatorii care existau înainte. Astfel, austeritatea a diminuat posibilităţile de compensare socială ale statului bunăstării, criza bancară a distrus atât creditul de consum cât și bula din imobiliare, iar economiile familiei spaniole, cunoscută pentru solidaritatea ei, au fost consumate de cei trei ani de criză. Epuizarea acestor mecanisme compensatorii necesită o regândire sistematică și creatoare a abordării problemei șomajului spaniol.
În al doilea rând, trebuie reconsiderat pariul făcut de Spania pe finanţe și servicii ca principale motoare ale economiei, restructurând din temelii înseși bazele economiei spaniole. Acum e dureros de evident că ambele sectoare au alimentat mașina apocaliptică a îndatorării private spaniole de-a lungul anilor 2000, camuflând adevăratele cauze ale șomajului și sporind nivelul de incertitudine la locul de muncă. În plus, prin austeritate, pachetele de salvare și condiţionările externe, costurile eșecului lor au fost aruncate pe umerii contribuabililor.
Alternative există și ar trebui evaluate cât mai repede cu putinţă. Spania are un imens potenţial în producţia industrială. Până acum, când nu se lăudau cu performanţele Spaniei în finanţe și servicii, autorităţile spaniole se întreceau în a sublinia competitivitatea ţării în producţia industrială de nișă. Desigur, turbinele eoliene și echipamentele medicale spaniole sunt cunoscute în toată lumea, dar succesul Germaniei, Austriei și Scandinaviei sugerează că producţia restrânsă, care pune un mare accent pe resurse umane, nu trebuie dispreţuită și exilată în cine știe ce „ţară emergentă”.
Ar trebui remarcat succesul zonei nordice a Spaniei, îndeosebi al Madridului, în a fi competitivă pe plan internaţional în producţia de piese auto și mașini-unelte, cu-atât mai mult cu cât aici nivelul șomajului este mult mai scăzut decât în restul ţării. Această reorientare necesită o reconsiderare a bazelor sistemului de învăţământ, dat fiind că reindustrializarea suscită investiţii majore în posturi inginerești de înaltă specializare. Asta înseamnă o mai bună educaţie vocaţională și relaţii mai bune între stat, mediul de afaceri și sindicate, capabile să asigure o ofertă adecvată de posturi plătite decent în industrie.
Spania post-franchistă a dat naștere unui model politic și economic liberal ale cărui slăbiciuni structurale au fost amplificate de Marea Recesiune actuală până în punctul în care instituţiile sale politice și economice și-au pierdut mare parte din sprijinul social de care aveau nevoie. Veriga slabă a debilitantei crize prin care trece a fost problema șomajului. Până în momentul crizei, diverse mecanisme compensatorii făceau astfel încât această problemă să nu impedimenteze funcţionarea economiei politice a ţării.
Dar criza, și în special turnura drastică pe care au luat-o politicile de austeritate implementate, au perturbat funcţionarea acestor mecanisme, creând nevoia semnării unui nou pact naţional. Spre deosebire de 1977, termenii acestui pact nu sunt deloc evidenţi, iar elitele politice actuale par să fie caracterizate de o paralizie generală a imaginaţiei în domeniul măsurilor de politică internă. Poate că asta trebuie să se schimbe. Și cât mai curând cu putinţă.
Traducere Alexandru Macovei