Recent, Mihail Neamţu deplângea expresiile “tot mai incomplete, amputate sau denaturate ale masculinităţii”. Bărbatului contemporan îi lipseşte bărbaţia. Nicolae Manolescu ne spune că femeii contemporane îi lipseşte feminitatea.Se pare că ar exista două tipuri de femei şi două tipuri de bărbaţi: femeile feminine şi celelalte femei, bărbaţii bărbaţi si ceilalţi bărbaţi. Unde ne sunt femeile şi bărbaţii de altădată? strigă la unison corul conservator.
Familia şi sexualitatea sunt probabil locurile în care apelul la argumentul natural este cel mai dificil de separat de prezumţiile noastre social-morale şi, prin urmare, terenul unora dintre cele mai lungi şi încrâncenate dezbateri politice. Forţa ideii de familie şi sexualitate ca naturale şi pre-determinate recuză orice discuţie ce le-ar pune într-un cadru istoric particular. Conservatori precum N. M şi M. N invocă ad nauseam natura umană ca anistorică şi acuză de relativism şi corectitudine politică orice critică. Dar cei doi nostalgici sexişti reprezintă ceva mai mare decât ei: la nivelul socio-cultural al ţării noastre, femeia şi barbatul încă sunt gândiţi prin prisma diferenţelor invocate de către cei doi.
Ca om de modă veche ce se află şi la o vârstă ce nu-i mai îngăduie să se schimbe, Nicolae Manolescu are o idee foarte precisă despre însuşirile care se cade a le atribui feminităţii. Indiferent ce cred alţii sau chiar femeile, N. Manolescu a fost întotdeauna convins că feminitatea se poate defini prin valorile pe care bărbatul i le asignează: tandreţe, delicateţe, spirit de fineţe, gust, devotament, frumuseţe şi farmec. Desigur, bărbaţii îşi asigură ei înşişi calităţile pe care le numesc masculine. Totodată, în această listă exhaustivă a atributelor feminităţii, nu veţi găsi în enumerarea bătrânului sexist nicio abilitate sau caracteristică cognitivă, doar aspecte ce ţin de percepţia fizică a femeii de către bărbaţi de „modă veche” precum dânsul. Sintagma „de modă veche” mistifică contemporaneitatea sexismului ce se ascunde în spatele ei; sexismul lui N. M nu este deloc demodat şi nu ţine de nicio modă. Asemenea, pentru M. Neamţu, masculinitatea înseamnă bărbaţie (virilitatea vânătorului şi a luptătorului, astăzi sublimată în antreprenoriat), puterea de a risca şi curaj, întreţinerea financiară a familiei şi proiectarea unei imagini freudiene a tatălui care să interzică alcoolismul fiilor.
“Altădată” este doar un mecanism retoric, un amalgam de proiecţii idealiste şi valorice care nu au existat cu adevarat decât în capul celor ce le deplâng. Gândirea tipic conservatoare, precum cea a lui N. Manolescu si M. Neamtu, naturalizează diferenţele dintre sexe si biologizează patriarhatul, ignorând cercetarile antropologice ce încă din 1935 infirmă existenţa unor calităţi intrinsec feminine sau masculine. Nu e curios cum ”feminitatea” la care face referire bătrânul reacţionar naturalizează devotamentul, tandreţea si delicateţea, dar nu zice nici pâs despre modul în care muncile sociale ale îngrijirii cad majoritar pe umerii femeilor? Pe vremuri, locul femeii era în casă, având grijă de copii şi gospodărie, inferioară în toate cele bărbatului, exceptând feminitatea sa, construită cu migală de către o societate a bărbaţilor fricoşi să nu fie încornoraţi. Îngrijirea copiilor şi a bătrânilor, precum şi întreţinerea bunei funcţionări a gospodăriei au fost în timp feminizate. Devotamentul şi tandreţea, necesare acestor tipuri de acţiune, sunt proiecatte de către N. M drept simple calităţi ale feminităţii, nechestionând impactul diviziunii de gen a muncii. Căci femeile în continuare sunt plătite mai puţin decât bărbaţii pentru aceeaşi muncă, sunt primele afectate de disponibilizări în timpul crizelor şi cele mai vulnerabile la saracie şi excludere socială, sunt concentrate în tipuri de muncă ce sunt extensii ale muncii casnice (educaţie, sănătate, servicii), petrec mai mult timp decât bărbaţii pentru sarcinile casnice, iar dacă vor să aibă copii li se reduc şansele de anjagare între 8 şi 15%. Dar pentru N. M acestea nu sunt probleme de natură politică, iar de vină sunt feministele.
Ce tip de femei puteau dedica timp “spiritului de fineţe” şi “gustului”? Cu siguranţă nu cele din mediul rural, sărace şi majoritare, muncind pe câmp în cea mai mare parte a zilei, sub soarele arzător ce le distrugea tenul şi frumuseţea şi farmecul, iar efortul le încovoia spatele. Ceea ce N. M asumă ca reprezentativ pentru feminitate se regăsea într-o foarte restrânsă clasă socială: femeile burgheziei şi ale aristocraţiei târzii căsătorite cu barbaţii lui M. Neamţu.
Educaţia lui N. M cu privire la mecanismele sociale şi culturale de perpetuare a inegalităţii se reduce la un documentar despre Irlanda de la începutul secolului XX şi lipsa dreptului de vot pentru femei. Indignarea sa este un banal ”săracele de ele, ce vremuri”, de parcă era vorba de o simplă curiozitate istorica a unei perioade înapoiate. Nicio reflecţie la cauzele din spatele acelor realităţi, nicio brumă de interes pentru luptele politice duse împotriva inegalităţii de gen. Cum se poate ca N. Manolescu să fi ratat în cărţile pe care le-a citit că femeile nu aveau dreptul la educaţie, că erau dependente financiar
de soţ, că nu aveau dreptul să detină proprietate, că rolul lor social era de a face şi creşte copii (băieti, să dea Domnul!) ? Cum îndrăzneşte Nicolae Manolescu să reproşeze feminismului că politizarea principiului egalităţii este cea mai mare greşeală a lor, negând violenţa exercitată atât timp asupra femeilor cu complicitatea Statului, a Bisericii şi a Capitalului, când este victoria cea mai răsunătoare?
“Revendicările femeii, oricare ar fi fost, nu pot fi socotite relevante, dată fiind maniera şocant nefeminină în care a procedat.” zice N. M.
In aceeaşi logică, mişcarea sufragetelor ar fi fost prea politică pentru N. M., ce, precum un burghez respectabil, s-ar fi plâns de zgomot şi ar fi deplâns dispariţia femeii cumsecade şi a feminităţii…. Cărui tip de reacţionarism retard îi subscrie Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România şi fostul Ambasador al României la UNESCO pentru a afirma aşa ceva? De ce egalitatea socială şi politică trebuie negociată la masa umorilor burgheze? Îşi imaginează N. Manolescu că luptele sociale s-au dus în cămăşi apretate şi livrea? De când dreptul la viaţă, autodeterminare şi egalitate trebuie să treacă prin registrul moral al bunului-simţ şi al justei măsuri? Să-i reamintim felul în care valorile democratice de la care se reclamă au avut nevoie de revoluţii şi nu de cine selecte cu doamne fine? Că egalitatea de şanse şi libertatea se confruntă cu puterea şi autoritatea, nu cu dezbateri literare?
Câtă maliţiozitate mascată drept naivitate poate să aibă, pentru a considera că această egalitate ţine de aritmetică şi nu de drepturi politice? Cât de filistin poţi fi pentru a vedea în comportamentul individual vina feminismului mai presus de cea a condiţiilor sociale şi economice? Şi nu în ultimul rând, cum poate să omită că la putere sunt sub 15% femei, restul fiind bărbaţi de modă veche precum dânsul?
Mesajul lui N. M si M. N este unul politic: politizarea inegalităţii de gen este o eroare, revendicările femeilor sunt irelevante cât timp nu se conformează feminităţii aprobate de către bărbaţi, iar aceştia trebuie să-şi redescopere natura războinică pentru a rezista invaziei islamiste. Oricât de mult am vrea să credem că e vorba doar de opinii personale, cei doi au deţinut funcţii publice de influenţă, reprezentare, putere sau autoritate. Ei nu mai vorbesc din perspectiva unor agenţi independenţi. Trebuie trataţi ca emiţători politici, nu eseişti de duminică. Citind cele două articole, poţi să te amuzi sau poţi să te înfurii. Indiferenţa, din păcate, nu mai este o alegere. Nu-i putem ignora, sperând că timpul îi va trage încet, dar sigur, în groapă.