Semnificația istorică a suspendării lui Traian Băsescu

TEMA: Bine şi Rău politic într-o democraţie a şantajului

Acum 20 de ani, în martie 1992, FSN-ul s-a scindat în două facțiuni: FDSN -condusă de Ion Iliescu, care ulterior a devenit PDSR și apoi PSD- și PD, numele ulterior al facțiunii FSN conduse de Petre Roman. Suspendarea de vineri de către Parlament a președintelui Băsescu reprezintă apogeul acelei sciziuni și totodată epuizarea efectelor sale după două decenii.  

 Pretextul scindării FSN a fost moțiunea lui Petre Roman, sugestiv intitulată Viitorul azi, prin care acesta încerca să ia puterea în FSN și să îi imprime propria viziune conform căreia moștenirea comunistă nu e decât un morman de fiare vechi, singura soluție fiind privatizarea și liberalizarea imediate. Apropriații lui Ion Iliescu, precum Adrian Năstase, considerau acest program prea radical și prea pripit. Tensiunea dintre cele două grupuri era însă constitutivă FSN-ului încă de la apariția sa în vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989. FSN-ul a fost expresia alianței dintre membrii eșalonului doi ai nomenclaturii comuniste sau a unor figuri marginalizate ale acesteia (precum Ion Iliescu sau Silvu Brucan), cu reprezentanții intelighenției tehnice (Petre Roman) și ai celei umaniste (Mircea Dinescu, Doina Cornea, Ana Blandiana). Această alianță politică a reprezentat forța care l-a înlăturat de la putere pe Ceaușescu și, odată cu acesta, eșalonul Partidului Comunist pe care se baza puterea acestuia. Succesul acestei alianțe însă ar fi fost imposibil fără mobilizarea muncitorilor în chiar decursul evenimentelor, o forță socială care deși se afla în tensiune cu statul comunist era însă dependentă de acesta. În general, mobilizarea s-a făcut la nivelul directorilor de fabrică, ei înșiși foarte apropiați și prinși în rețele de diferite forme cu secretarii de partid de la nivel local. Acest tip de alianță a dat caracterul particular al revoluției din 1989 din România. Însă aceasta deși a fost îndreptată împotriva Partidului Comunist, nu ar fi fost posibilă dacă membrii acestuia nu ar fi achiesat, mai ales la nivel local. La fel, deși în primele zile a avut un caracter popular și a generat entuziasm autentic, revoluția nu a fost rezultatul unei mișcări cu adevărat populare, dinspre societate spre Partid și stat.

 Înainte de 1989 atât intelighenția (deopotrivă tehnică și umanistă) cât și eșaloanele inferioare și locale ale PCR erau unite de convingerea că viața lor ar fi mult mai bună dacă monopolul PCR asupra puterii politice și economice ar fi suspendat, mai ales în contextul particular al anilor 80 din România condusă de Ceaușescu. Primii erau frustrați de faptul că aveau o pregătire pe care nu o puteau valorifica în cadrul statului comunist, fiind mereu subordonați politic șefilor de partid, mult mai prost calificați. Mai mult, pregătirea lor nu le putea garanta un stil de viață comparabil cu cel pe care îl aveau omologii lor din țările vestice capitaliste, statul comunist fiind decis să țină muncitorii relativ bine plătiți deoarece pe aceștia se baza legitimitatea sa. Mai mult decât atât, în vest, ca urmare a revoluției neoliberale, figura tehnocratului, a expertului depolitizat și bine plătit devenea centrală. Băsescu, în calitatea sa de comandant de navă și apoi de reprezentant economic, -precum intelectualii umaniști care aveau acces la burse în Germania și Franța- era printre cei mai în măsură să devină conștient de dubla poziție de subordonare (politică și economică) a intelighenției tehnice în cadrul sistemului comunist și să se lase sedus de rolul tehnocratului în capitalismul neoliberal. Pentru aceștia comunismul nu mai însemna nimic la nivel de ideologie și trebuie prin urmare să-l credem pe Băsescu când a spuns că a intrat în Partidul Comunist doar pentru a putea avansa profesional. La fel ca mulți alții. Pentru aceștia, singura soluție viabilă era demantelarea cât mai rapidă a statului comunist și a piedicilor politice puse de acesta și deschiderea spre capitalismul vestic, ei fiind totodată cei mai bine plasați social pentru a gestiona și valorifica această deschidere în contextul comunist estic. Cu toate acestea însă, intelighenția românească nu a reușit să se mobilizez politic, nu a reușit să dea expresie sub forma solidarității de clasă propriilor interese, preferând să se retragă în sfera consumului cultural privat, la Păltiniș (intelectualii umaniști) sau la Vama Veche (populată de ingineri cu aspirații culturale). În locul unei acțiuni politice concentrate împotriva Partidului, intelighenția locală a preferat tactica acumulării informale de capital financiar când s-a putut (precum Băsescu în urma voiajelor) dar mai ales cultural și simbolic împotriva nomenclaturii de partid. Această lipsă de coagulare politică a intelighenției explică de ce România nu a avut un Havel (și nu stupizenia cu privire la nivelul ridicat de represiune a regimului Ceaușescu, în sine o ficțiune a intelighenției menită a justifica propria inacțiune politică de dinainte de 1989), dar mai ales dependența acesteia de anumite facțiuni „luminate” și reformiste ale nomenclaturii de partid în ceea ce privește coagularea politică (precum Ion Iliescu).  

 La rândul lor, eșaloanele inferioare și locale ale partidului comunist erau împiedicate înainte de 1989 să își folosească la maxium poziția strategică pe care aceștia o aveau în cadrul procesului economic comunist, la fel cum lipsa relațiilor de piață împiedica valorificarea surplusului de capital și bunuri acumulat prin derularea schimburilor formale și informale, mai ales în contextul regimului de austeritate impus de Ceaușescu, în conjuncție cu FMI, după criza datoriilor din 1981. Totodată, la nivel politic, acestora le era limitată mobilitatea în partid, fiind practic blocați în posturi inferioare ca urmare a acaparării puterii la vârf de către familia Ceaușescu și favoriții acesteia. Nici aceștia însă nu s-au coagulat politic astfel încît să pună presiune de jos în sus pe conducerea de partid a lui Ceaușescu, determinând schimbarea cu un lider mai reformist, așa cum s-a întâmplat în URSS, cu venirea la putere a lui Gorbaciov. În schimb, aceștia au preferat să continue procesul de acumulare și să șubrezească statul și partidul din interior, spre propriile lor beneficii.

 Însă dacă pe termen scurt interesele intelighenției și cele ale nomenclaturii inferioare au coincis ca aspirație împotriva regimului Ceaușescu, acestea și-au arătat caracterul în mod evident și necesar antagonic o dată ce scopul comun a fost atins. Astfel, în loc ca lupta politică dintre intelighenție și nomenclaturiști să se dea în interiorul statului comunist și împotriva acestuia (altfel spus confruntrea dintre tânărul comandant de navă Băsescu deschis spre vest și tânărul nomenclaturist Năstase dornic de putere politică și posibilitate de expresie a puterii economice), fixația pe Ceaușescu care a ținut loc de mobilizare politică a celor două tabere în interiorul Partidului comunist, a amânat această confruntare pentru post-comunism.

După 1989 intelighenția, reprezentată politic de către Petre Roman și facțiunea sa, au cerut un program neoliberal de restructurare rapidă a statului și de deschidere către piețele vestice. Sub masca de occidentalizare a țării și de revenire la familia europeană se încerca de fapt articularea unui program politic prin care intelighenția spera să elimine din joc nomenclatura în virtutea pregătirii sale superioare și a capitalului simbolic și cultural acumulat. Prin urmare, civilizația, vestul, Europa au rămas pentru aceștia de atunci și până azi o referință importantă în lupta cu descendenții PCR.  Prin contast, fosta nomenclatură avea tot interesul să se opună implementării unui program neoliberal imediat după 1989 pentru că acest lucru ar fi împiedicat rearticularea ei sub forma unei clase capitaliste post-comuniste locale, și astfel mare parte din capitalul fostului stat comunist ar fi trecut direct în mâinile burgheziei transnaționale, prin facilitarea intelighenției care deținea funcții în stat după 1989, așa cum s-a întâmplat în Cehia, în Polonia și, într-o măsură însă mai mică, în Ungaria, și cum s-ar fi întâmplat și în România dacă guvernul Roman nu ar fi fost debarcat printr-o mineriadă. Vânzarea flotei către un concern norvegian sub formă de fier vechi, pentru care Băsescu a fost mai târziu anchetat, este expresia perfectă a acestui mecanism.

 Intelighenția a pierdut așadar ocazia de a-și impune proiectul politic și de clasă, nu în ultimul rând și datorită lipsei crunte de experiență politică a acesteia comparativ cu foștii nomenclaturiști comuniști. Așadar, mult mai mult decât revoluția din 1989, ruptura FSN din 1992 a inaugurat și trasat conturul ulterior al vieții politice post-comuniste din România. Atunci a fost de fapt momentul real al scindării Partidului Comunist în două facțiuni distincte și real antagonice, reliefând totodată mult mai clar caracterul de clasă al societății la finalul comunismului.  Așadar, perioada post-comunistă de până în 1996 a reprezentat momentul consolidarii unei clase capitaliste locale, grupată în mare parte în jurul facțiunii Iliescu desprinsă din FSN.[1] Această clasă capitalistă a reușit totodată să obțină reprezentare politică la nivelul statului atât datorită figurii tutelare a lui Ion Iliescu, dar mai ales pentru că, prin procesul său de consolidare, a acționat paternalist și a demantelat mai gradual și mai puțin brutal fosta clasă muncitoare comunistă, lăsând totodată aproape intactă structura statului comunist. Astfel, acest bloc a reușit să își atragă nu numai simpatia birocrației de stat (de la forțele armate, la magistrați, doctori și profesori de liceu, pentru aceștia 1989 fiind doar un moment bizar la televizor și nu o ruptură profundă), dar și a unei părți a intelighenției care depindea de colaborarea cu statul (intelectualii consacrați ai regimului Ceaușescu, dar și profesori universitari, artiști, specialiști tehnici).

 Programului radical al intelighenției și lipsa acesteia de pregătire politică elementară a împins-o pe această în opoziție, fapt ce i-a atras însă simpatia intelectualilor anti-comuniști și a foștilor deținuți politici, a micilor întreprinzători și a profesiunilor liberale (precum notarii și avocații), dar și a unei largi majorități a tineretului comunist și post-comunist pentru care vechii comuniști reprezentau obstacolul în atingerea vestului. În 1996, prin accentul pus pe proprietate – o aspirație tipică a clasei de mijloc- intelighenția a reușit să atragă totodată și voturile unei părți a țărănimii ce spera astfel rezolvarea problemei funciare din agricultură. Intelighenția se afla în sfârșit la putere! Însă măsurile neoliberale dure luate de CDR, precum și evidenta lipsă de cadre capabile să asigure funcționarea birocrației de stat (cei 15.000 de specialiști lipsă) a dus la eșecul total al acestei guvernări, sintetizată de renunțarea lui Emil Constantinescu de a candida pentru un nou mandat, simțindu-se învins de securiști. Însă nu securiștii îl învinseseră pe Constantinescu și CDR, ci birocrația de stat, apropiată ca interese economice și politice de capitaliștii locali pentru că puteau beneficia în mod direct de procesul de acumulare al acestora.

 Revenirea la putere a deținătorilor de capital autohton se produce așadar în 2000. O dată consolidate propriile poziții economice, capitaliștii locali aspiră acum la integrarea pe piața mondială și la oportunitățile oferite de integrarea în spațiul economic al UE, în plină expansiune către est. Acesta a fost rolul istoric al mandatului lui Adrian Năstase: conectarea, pentru prima dată după 1970, a capitalismului local la rețelele de acumulare globală, și totodată, curățirea capitaliștilor autohtoni de stigmatul comunist și post-comunist. Deși capitaliștii români nu erau suficient de puternici pentru a putea face față unei concurențe directe cu capitalul global (precum a fost cazul cu oligarhii ruși sau ucrainieni), aceștia se aflau în poziții suficient de puternice ca să joace rolul de mediatori ai intrării capitalului corporatist vestic în România (vezi de exemplu beneficiile uriașe acumulate de Copos la intrarea Vodafone în România), consolidându-le astfel averile și influența. Adrian Năstase a primit eticheta de corupt tocmai pentru că a efectuat această mediere în mod direct, folosindu-se de situația specială oferită de funcția de prim ministru. Investițiile și investitorii străini –mult timp visul de aur al intelighenței ca speranță împotriva capitaliștilor autohtoni- veneau acum în țară, așteptați chiar de aceștia. Figura patriciană, arogantă, și inexpugnabilă a lui Adrian Năstase exprima cel mai bine această stare de fapt și contrastul cu figura plebee a lui Traian Băsescu, îmbrăcat în pulover și purtat pe la parchet. La o decadă după ruptura din 1992, părea că foștii nomenclaturiști deveniți capitaliști câștigaseră total: și economic și politic și internațional.

 Intelighenția în acest timp s-a manifestat ca întotdeauna: în afara politicului, fie prin retragere și emigrare, fie prin acumulare de status. Între 2000 și 2004, pe fundalul dominației totale a regimului Năstase, are loc o expansiune fără precedent a sectorului ONG-civic, și concomitent o resuscitare a stațiunii Vama Veche, locul de loisir și acumulare de status al intelighenției lipsită de relevanță politică.   

 Însă pentru a putea face posibilă această relație de mediere între capitalul global și cel local, guvernul Năstase a fost nevoit să introducă o serie de ajustări neoliberale în economie, și să modifice structura statului, mai ales în vederea aderării la NATO și UE. Desigur, acest lucru nu a fost o problemă ideologică: încă de dinainte de 1989 membrii Partidului Comunist și viitorii capitaliști autohtoni (precum și economiștii transpartinici ai acestora, precum Mugur Isărescu sau Theodor Stolojan) erau convinși de superioritatea capitalismului, mai ales în versiunea sa neoliberală. Însă introducând măsuri neoliberale, guvernul Năstase a crescut puterea economică a clasei de mijloc și deci a intelighenției, accentuând astfel presiunile acesteia pentru schimbare, și și-a distrus prin privatizări propriul electorat format din foștii muncitori, al căror trai s-a înrăutățit, fiind presați astfel să emigreze pentru a găsi de muncă. Astfel, interesele lor economice au încetat să mai fie legate de cele ale capitaliștilor autohtoni, aceștia devenind cei care le-au furat fabricile și locurile de muncă și care, prin controlul asupra finanțelor statului, le fură acum munca prin taxare.

 Pe fundalul acestor schimbări, Traian Băsescu ajunge la putere in extremis în 2004 cu un program neoliberal și mai puternic decât cel al lui Năstase, taxa unică generală de 16% fiind esența acestuia, reușind totodată să unească într-un singur bloc diferitele grupuri ale intelighenției și micilor antreprenori, mai ales cele din jurul PNL. Intelighenția avea din nou reprezentare politică împotriva clasei capitaliste locale, învingând-o în alegeri prin mobilizarea produsă de suprapunerea unor discursuri morale: cel anti-corupție cu cel anti-comunist (de altfel complementare în mod esențial). Practic, alegerile prezidențiale din 2004 au însemnat de fapt re-punerea în scenă a coflictului ce a dus la ruptura FSN din 1992 (cu Năstase și Băsescu în rolurile de continuatori direcți ai lui Iliescu și Roman), însă cu o diferență majoră: clasa muncitoare prin care în 1992 aripa Iliescu a reușit să învingă politic aripa Roman nu mai exista. Așadar, pentru capitaliștii locali propriul succes economic post-comunist a dus în cele din urmă la înfrângerea politică din 2004 în fața intelighenției, acum mai numeroasă, mai stabilă economic și neamenințată de furia muncitorilor. Și totodată mai dornică de răzbunare. Semnificația istorică a mandatelor lui Traian Băsescu constă în faptul că acesta a încercat să uzurpe puterea capitaliștilor locali (mai ales a relației privilegiate a acestora cu statul în procesul de acumulare de capital), dar și a marii birocrații de stat, ca singură soluție viabilă pentru menținere puterii politice pentru intelighenție. Ca participant la dezastrul CDR împreună cu PD, Traian Băsescu a înțeles perfect că principalul inamic al menținerii puterii politice a intelighenției comuniste, devenită între timp clasa antreprenorială, corporatistă middle class, este legătura dintre stat și capitalul autohton. Prin urmare, Băsescu a adoptat un program neoliberal masiv de reducere a funcțiilor statului, concomitent cu o deschidere fără rețineri către capitalul global. Escaladarea discursului anti-corupție precum și retorica anti-comunistă (Raportul, institutele de memorie, etc.) nu au reprezentat decât codificarea ideologică și populistă a acestei lupte pentru consolidarea propriei puteri. Efectul a fost însă catastrofal: prin măsurile neoliberale, statul a fost pus la pământ, mai ales în zonele sale cele mai vulnerabile precum sănătatea, educația și asistența socială, iar deschiderea către capitalul global (dublată de o opțiune ideologică spre conservatorismul american și interesele acestuia) a adus țara la statutul de periferie a cărei valoare constă doar în resursele materiale și umane care pot fi extrase la un preț cât mai scăzut. Mai mult, marginalizarea capitaliștilor autohtoni de la reprezentare politică a dus la crearea  și consolidarea unei camarile a președintelui, Elena Udrea fiind exponentul cel mai notoriu al acesteia, capabilă să dezvolte relații transpartinice cu diverși capitaliști locali în vederea acumulării de capital, ducând astfel la alienarea propriului partid și a unei părți a electoratului din 2004.

 Până la criza din 2009 însă, regimul condus de Traian Băsescu, pe baze puse de regimul Năstase însă, a reușit să își îndeplinescă promisiunile față de propriul electorat prezidând peste o creștere economică constantă. În condițiile taxei unice și a lipsei oricărei intenții a statului spre redistribuție, clasa de mijloc a reușit să acumuleze la rândul ei mai mult capital, sporind însă nivelul de inegalitate (indicele GINI este în continuă creștere constantă în România din 1981 până azi) și accelerând pauperizarea constantă a claselor muncitoare, mai ales din mediul rural și din fostele zone industriale urbane. În 2009 însă, atunci când s-a trecut de la creștere economică de peste 7% la una de -7%, lucrurile au început să se zguduie. Există o ironie majoră aici: ceea ce a dat peste cap planurile lui Băsescu și era să-l coste realegerea sa a fost izbucnirea crizei în chiar inima capitalismului global, aliatul său de nădejde în luptele cu capitaliștii autohtoni. Însă răspunsul la criză a fost unul în aceeași linie neoliberală și conservatoare, de data această impuse și de FMI, organismul de la care am împrumutat banii pentru a salva de la faliment băncile străine. Desigur, această criză a fost privită de regimul Băsescu drept ocazia pentru a accelera măsurile de “reformare” a statului, invocând criza financiară și dogma legată de austeritate drept motivul acestor tăieri și restructurări. Ca peste tot, efectul acestor măsuri a fost însă nul; din contră efectele crizei s-au acutizat, pe fondul prelungirii acesteia în Europa, în asemenea măsură încât baza socială a lui Băsescu –intelighenția middle class- a fost la rândul ei foarte afectată. Protestele din ianuarie 2012, care au avut ca declanșator conflictul dintre președinte și un tehnocrat consacrat -deci parte a intelighenției tehnice- au reprezentat de fapt reacția de apărare a clasei de mijloc, care și-a văzut afectate propriile interese și nivel de trai. Deși au fost explicit împotriva lui Traian Băsescu și a reducerilor bugetare operate de regimul acestuia, protestele au exprimat în mare parte o aspirație tehnocratică, chiar neoliberală, nu atât una anti-sistem.[2] Protestele au fost astfel expresia unei nostalgii pentru perioada de după 2004, când intelighenția middle class se simțea și sigură din punct de vedere economic, și reprezentată politic în mod satisfăcător.   

 De cealaltă parte, după pierderea alegerilor de către Adrian Năstase, PSD-ul a intrat în criză, din care nu pare să mai fi ieșit. Balanța dintre partid și capitaliștii locali (ale căror interese politice le-a reprezentat istoric), pe care atât Ion Iliescu cât și Adrian Năstase s-au străduit foarte tare să o mențină în favoarea partidului, a fost dezechilibrată clar în timpul conducerii lui Mircea Geoană. Atunci, la nivel central partidul a fost subordonat intereselor economice și politice ale așa numiților „moguli”, precum Vântu, Voiculescu și Patriciu, iar la nivel local a fost subordonat intereselor baronilor precum Oprișan sau Mazăre, care reușind să își asigure propria perpetuare politică la nivel local, aveau un interes din ce în ce mai mic să contribuie la bătăliile politice centrale, mai ales împotriva lui Băsescu care controlau pârghiile justiției. Astfel s-a născut paradoxul că deși guvernarea lui Băsescu a fost dominată de retorica anti-moguli, aceasta a fost totodată perioada în care s-a petrecut de fapt feudalizarea țării, zone întregi fiind acum la discreția unei singure persoane sau clan, îmbinând puterea economică cu cea politică. Motivul acestei transformări e de găsit tot în efectele neoliberale de dezmembrare a statului promovate asiduu de Băsescu, care prin descentralizare a mutat centrul de greutate al politicii și economiei de la nivel central la nivel local și regional. Neoliberalismul lui Băsescu a produs aceleași efecte ca și politicile lui Ceaușescu în cadrul PCR, și parțial cam din aceleași motive de putere: mutând puterea la nivel local, Băsescu a reușit să slăbească puterea liderilor centrali ai partidelor, principalii săi adversari, dar și a partidelor ca atare. Acestea au devenit dependente de proprii membrii (nu invers, așa cum ironic a dovedit-o trecerea lui Frunzăverde la PNL împreună cu mai mulți primari și consilieri din fieful său), fapt accentuat de introducerea votului uninominal, ceea ce a dus la posibilitatea racolării mai simple a parlamentarilor altor partide pentru crearea de majorități (vezi apariția UNPR). Revenind la PSD, după ce Geoană a pierdut alegerile ca urmare a prea marii subordonări față de capitaliștii locali, venirea la conducerea partidului a lui Victor Ponta nu a fost decât semnul clar al crizei acestui partid, nicidecum semnalul relansării sale. Ponta a fost soluția de compromis prin care diferite facțiuni locale și regionale ale partidului și-au putut impune propriile interese și oameni, lucru dovedit de numirile aberante de la începutul mandatului de premier. La nivelul relației dintre partid și moguli, Ponta nu pare doar subordonat acestora, ci și subordonaților acestora, așa cum o sugerează relația sa cu realizatorii de la Antena 3. Cu toate acestea, beneficiind de o majoritate parlamentară creată nu în urma unor alegeri, ci ca urmare a sistemului de racolări patentat de regimul lui Traian Băsescu, PSD, în actuala alianță cu PNL-ul (USL) a reușit pe 6 iulie suspendarea, pentru a doua oară, a lui Traian Băsescu, impulsionat și de scorul alegerilor locale din iunie.

 Așadar, printr-un act de justiție poetică demnă de un film hollywoodian, Adrian Năstase și Traian Băsescu au ieșit din scena politică aproape în același timp: Năstase prin încarcerarea sa pentru fapte de corupție (simbolul victoriei supreme a intelighenției asupra fostei nomenclaturi), iar Băsescu deposedat de puterea politică pe care, ca orice reprezentant al intelighenției s-a chinuit atât de mult să o obțină și să o păstreze. Ieșirea celor doi din scenă în acest fel reprezintă în mod simbolic finalul confruntării pentru putere dintre cele două tabere ieșite din sciziunea FSN-ului în 1992, dar și dintre cele două clase dominante ale regimului comunist. Însă nu e nici un prilej de bucurie în această dublă anihilare: ea s-a petrecut în interiorul puterii iar societatea în ansamblul ei nu a avut nimic de spus. Mai mult, peisajul general ce rezultă din această confruntare arată dezolant: statul este complet disfuncțional, hiper-militarizat și generator de inegalități colosale al cărui singur atribut pare a fi acela de a facilitata acumularea globală de capital prin exploatarea ieftină și nestingherită a resurselor energetice și umane, parlamentul nu este decât o anexă a guvernului (oricare ar fi acesta) și complet decredibilizat, sistemul de partide a renunțat la orice pretenție ideologică și a fost subordonat intereselor personale și de grup și prin urmare nu mai poate oferi nici un fel de reprezentare, economia locală este dependentă de importul de materii prime, de credit și de consum, fiind foarte vulnerabilă la crizele globale, forța de muncă este tot mai flexibilă, mai pauperă și mai redundantă, iar societatea în ansamblul ei tot mai polarizată, ierarhică, conservatoare și violentă.

 Totodată, întreg mecanismul instituțional care a dus la a doua suspendare a lui Băsescu a dovedit că, departe de lamentațiile penibile ale unora care strigă lovitură de stat sau mineriadă, suntem de fapt în fața unei crize sistemice a statului și a societății post-comuniste. În definitiv, întreg eșafodajul instituțional actual a fost croit ca urmare a luptei istorice pentru putere dintre nomenclatură și intelighenție, în etapele successive ale venirii acestora la putere, nu ca urmare a unui compromis sau a unei viziuni generale despre societate. Deși modificată parțial ulterior, Constituția actuală a fost scrisă exact pe fundalul luptei dintre Iliescu și Roman premergătoare rupturii dintre cele două tabere. De aici decurg ambiguitățile cu privire la rolul președintelui și al primului ministru, precum și a relației acestora cu Parlamentul. Aceaste ambiguități generează constant tentația folosirii ordonanțelor de urgență, precum și nevoia de a apela la medierea Curții Constituționale –unul dintre cele mai politizate instituții ale post-comunismului care a dat mereu dreptate celor care se aflau la putere, și a cărei putere provine din faptul că Constituția are mereu nevoie de un supliment de interpretare politică pentru a fi inteligibilă. În această luptă în care miza este mereu de fapt puterea de a schimba regulile jocului, partidele continuă să funcționeze după modelul Partidului-Stat: nu doar prin faptul că birocrația de partid devine, după alegeri, birocrația de stat, ci mai ales prin faptul că interesele particulare de clasă înlocuiesc pe cele universale ale statului. În acest fel statul este captiv: pentru că exprimă mereu doar interesele particulare și de acumulare ale celor care îl controlează, ceea ce face ca miza acaparării puterii asupra statului să fie imensă.

 Prin urmare, acest sistem este în mare criză de legitimitate și privit cu ostilitate și cinism de mare parte a societății. El nu mai poate funcționa decât dacă regulile îi sunt forțate, așa cum a fost cazul cu schimbările premergătoare suspendării. Spre deosebire de anii din urmă, nici unul dintre partide nu mai este capabil să reprezinte politic în mod satisfăcător interesele votanților săi. Din antagonismul social real și profund din 1992 nu a mai rămas decât sterilitatea unei lupte acerbe pentru putere într-un cerc restrâns. Precum înainte de 1989, structura politică formală a devenit complet inadecvată la și ruptă de relații economice, sociale și politice, ale societății în ansamblul ei. Traian Băsescu și PDL-ul se pare că au înțeles cel mai bine aceste transformări, lansând drept urmare o serie de mișcări astro-turf pe modelul Tea Party-ului American și de candidați de laborator precum MRU, sperând astfel să capteze energiile de dreapta și conservator-ortodoxe din societate care nu se mai regăsesc în PDL, dar și o anumită predispozitie populistă anti-sistem, precum cea pe care se bazează acum supportul pentru PPDD. Această reorganizare politică a dreptei semnalează totodată mutațiile survenite în tabăra intelighenței post-comuniste în contextul global de după 1989, fiind caracterizată acum de alianța dintre proletarii corporatiști cu aspirații și ideologie middle-class, micii antreprenori ai profesiunilor liberale (avocați, notari, softiști, bloggeri), intelectuali conservatori, artiști dependenți de granturi oferite de stat și ONG-iști –adică o combinație între votanții lui Nicușor Dan și admiratorii lui Dan Puric. Aceștia vor putea mobiliza cel mai probabil lucrătorii migranți și anumite segmente ale sub-proletariatului urban printr-un discurs populist îmbinând retorica anti-stat cu cea naționalistă și anti-minorități (roma, homosexuali, etc.). Discursul anti-comunist și anti-corupție din trecut va fi treptat înlocuit de discursul axat pe familie, anti-avort și normalitate. Ce va continua, va fi aspirația către vest și civilizație.     

 De cealaltă parte, PSD-ul a rămas deocamdată opac la mutațiile structurale ale societății, dar chiar și la presiuni de schimbare venite din interior din partea generațiilor mai tinere, fiind prins în totalitate jocului de putere anti-Băsescu. Acesta a fost și principalul motiv ce a ținut partidul împreună, dar și alianța cu PNL-ul. Paradoxal, succesul suspendării lui Băsescu s-ar putea să deschidă calea reliefării contradicțiilor interne acumulate în PSD și în USL, mai ales pe fundalul migrațiilor recente. Mai mult, PSD-ul va trebui să facă fața presiunii de jos în sus a unor primari cu puteri imense și discurs populist, precum este cazul cu primarul fascist Cherecheș de la Baia Mare, pentru care suspendarea lui Băsescu nu era o prioritate politică (ci exterminarea romilor din localitate s-ar subînțelege)[3]. Astfel, se pare că liderii de acum ai USL, Ponta și Antonescu, își vor epuiza întreg capitalul politic în această luptă cu Băsescu și nu vor fi cei care vor duce partidul, sau alianța, în epoca post-Băsescu. În lipsa deschiderii spre un mesaj și spre mișcări sociale autentic de stânga, acesta pare că va fi dominat de clovneriile lui Mazăre, rasismul lui Cherecheș și figura expandată a lui Voicu.  

 Demiterea lui Băsescu la referendum, în locul terminării mandatului la termen, doar ar grăbi conturarea cât mai clară a acestor procese și ar încheia astfel definitiv secvența istorică deschisă de scindarea FSN. Viitorul azi – aceasta ar putea fi miza demiterii lui Băsescu –chiar dacă, precum în 1992, acesta se anunță mai înspăimântător decât prezentul.