La inviţia noastră a răspuns Silvia Colfescu, directoarea editurii Vremea.
Când prietenul Vasile m-a rugat să scriu un scurt text despre „edituri şi problemele lor”, în câteva clipe mi-au trecut prin faţa ochilor câteva variante, mai mult sau mai puţin interesante. Desigur, cea mai ispititoare opţiune era aceea de a nu scrie nimic, conformându-mă astfel ancestralului spirit mioritic, nuanţat întrucâtva de o modernă şi banală şovăială în faţa muncii.
Mi s-a însă părut unfair faţă de un om care se preocupă, în ziua de astăzi, de destinele acestui fragil dinozaur care este cartea, menită poate unei quasi-dispariţii pe cât de triste, pe atât de puţin regretate de majoritatea negânditoare a membrilor societăţii noastre.
Am fost tentată apoi să scot de prin statistici o sumedenie de date, procentaje şi alte cifre, să le învelesc sumar într-o vorbărie vag ştiinţifică, realizând astfel o pagină de plictiseală intens nefolositoare, care să descurajeze altădată pe oricine să-mi mai ceară contribuţii scrise întru apărarea cauzelor pierdute. Am renunţat, foloasele pe care le-aş fi putut trage părându-mi-se mai mici decât plictisul ucigător al acestei îndeletniciri.
Următoarea idee (aproape la fel de facilă) a fost să scriu un scurt dar percutant lamento, în care să înşir sec capete de acuzare împotriva sărăciei, impozitelor, cititorilor, autorilor, redactorilor, legilor, tipografiilor, librăriilor etc. şi mai ales împotriva vieţii, fără să uit mârşava concurenţă a televiziunii şi a computerului. Pe scurt o filipică în care să fie incluse toate gândurile care îl încearcă pe editorul autohton în cursul unei zile obişnuite de lucru, generându-i felurite stări de spirit, de la nebunia calmă, detaşată, până la demenţa furioasă.
Soluţia părând cam radicală, am adoptat ideea unei modulări explicative. Deşi nu am cum să scriu ceva nou. Toată lumea – toată lumea care, să zicem, contează – şi mă refer strict la domeniul cărţii – este la curent cu aceste „probleme”. Iar cei care nu sunt la curent cu ele, adică restul populaţiei, nu vor fi interesaţi să le afle. Totuşi, ca să nu mă fac vinovată de defetism, iată câteva vorbe, pe rând, despre „edituri şi problemele lor”.
Să nu ne păcălim singuri: primul mare duşman al editurilor este sărăcia. Şi nu vorbesc numai despre sărăcia buzunarului, pentru că mulţi dintre cei mai lipsiţi români vin regulat la târgurile de carte şi-şi satisfac foamea de lectură cheltuind puţin şi cu chibzuinţă. Mă refer la sărăcia de educaţie, răspândită cu precădere în rândurile celor cu posibilităţi financiare. Se schimbă vremurile, iar sărăcia aceasta se răspândeşte, determinând o dramatică schimbare de opinie faţă de lectură, considerată din ce în ce mai mult un obicei ciudat, dacă nu chiar puţintel jenant.
Despre concurenţa pe care o fac cărţii televiziunea şi computerul nici nu merită să mai vorbim: a devenit o axiomă. S-ar prea putea ca situaţia să atingă apogeul odată cu răspândirea de masă a e-reader-ului. Sau poate nu. În fond, de ce ar dori un cititor autentic (acela care preţuieşte tihna, luxul cititului în pat sau în fotoliu, foşnetul mângâietor al hârtiei) să-şi abandoneze tabieturile în favoarea cititului impersonal pe un ecran? Şi, invers, de ce ar deveni cineva un cititor înverşunat numai pentru a folosi un nou gadget apărut pe piaţă? Dacă e atât de pasionat de jucărioare electronice, n-ar avea decât să-şi cumpere un iPhone. Poate că e-reader-ul nu va fi, la urma urmei, un concurent atât de periculos al cărţii tipărite.
Cu legile e altceva. Potrivnicia lor îi dă editorului bătaie de cap în fiecare zi. Cu toatele parcă sunt făcute ca să stoarcă bani şi din piatră seacă. O lege îl obligă ca, la emiterea unei facturi, să plătească musai în luna respectivă TVA-ul (tot respectiv), chiar dacă va încasa contravaloarea facturii peste 3 luni, sau peste 6, sau niciodată. O altă lege îl sileşte, ca pe orice proprietar de restaurant sau de bar, să plătească un impozit (numit forfetar), care nu are nici un fel de legătură cu ipoteticele câştiguri, devenite de altfel în ultima vreme o îmbietoare Fata Morgana. Altă lege, dimpotrivă, are pretenţia să uşureze viaţa iubitorilor de carte, înjumătăţind tarifele poştale la expedierile de cărţi. Dar vai, aceasta nu se aplică! Din motivul binecunoscut: nu sunt fonduri. S-a închipuit chiar şi o lege a cărţii, cu destule deficienţe, dar aceste deficienţe nu fac nici un rău nimănui, pentru că nici asta nu se prea aplică.
Se aplică în schimb taxe, controale, amenzi, timbrul literar, timbrul monumentelor istorice şi alte ciupeli legale. Iar dacă editorul are cumva jindul strict cultural să publice opera vreunui clasic care s-a stins de mai puţin de 70 de ani şi nu are nici urmaşi, ei bine, să nu se bucure că n-are cui să-i plătească, pentru că tot va trebui s-o facă, şi anume unui organism care se consideră probabil nepotul tuturor scriitorilor şi traducătorilor aflaţi în această tristă situaţie, căci altfel de ce s-ar fi îndrituit să le încaseze drepturile de autor?
Cât despre vânzarea de carte, ce să mai spunem despre ea? Librăriile se transformă în magazine de confecţii, cărţile, chiar vândute de luni de zile, se achită editurilor parţial şi cu greutate, iar conversaţiile editorilor cu difuzorii se mărginesc la două cuvinte, începând cu cuvântul „măriţi” şi încheindu-se cu cuvântul „rabatul”.
Şi astfel, navigând între librăriile care vând pe sponci, între tipografiile care le bombardează cu facturi, redactorii care-şi cer leafa, Ministerul de Finanţe care nici nu concepe să nu i se plătească impozitele la timp, autorii care-şi închipuie cu inocenţă că editurile se îmbogăţesc pe spinarea lor, cititorii nemulţumiţi de preţul mare al cărţilor şi elevii care urăsc cititul şi pălesc toată noaptea în faţa ecranelor, editurile, mari şi mici, plutesc cu încăpăţânare pe marea neliniştită a timpului nostru. Editurile mari cu inerţia care le croieşte încă drum înainte, cele mici cu consolarea „edituri mari – necazuri mari, edituri mici – necazuri mici”. Perseverare diabolicum ar putea fi deviza industriei de carte, iar piaţa vede zilnic apărând, paradoxal şi oarecum înduioşător, noi şi noi titluri.
Iată o lamentaţie pe cinste. Noi, mioriticii, suntem mari maeştri în arta jeluitului.
Poate acum un an, doi, m-aş fi văicărit mai puţin, reflectând la jumătatea plină a paharului, la acele piscuri ale industriei cărţii, care se plimbă în limuzine, îşi construiesc vile, vând zeci de mii de exemplare dintr-o carte de succes etc. etc. Şi mi-aş fi zis, cinstit, că fiecare are ceea ce-i aduc talentele şi strădaniile lui. Acum însă, jumătatea plină s-a cam golit, piscurile s-au mai tasat, limuzinelor li s-a dus lustrul, zecile de mii de exemplare au devenit legendă.
Există un proverb care spune că întunericul nu este niciodată mai adânc decât înainte de ivirea zorilor. În felul hotărât de imperativele timpului care va veni, se vor rezolva şi „problemele editurilor”. Cu amendamentul că, atunci, cu siguranţă că vor apărea alte probleme.
Texte pe aceeaşi TEMA: Soarta cărţii: edituri, librării, biblioteci, traduceri
Bibliotecile publice și legile lor opționale
Cîteva observaţii asupra traducerilor din ţara noastră
Librăriile şi soarta lor după `89
Industria cărţii, în plină criză: cine şi cum va supravieţui revoluţiei tehnologice?
Răspuns la “manifestul cărţii”: mai poate România SRL gîndi dezinteresat?
Scurtă şi dramatică descriere a vieţii editorului român
Cartea şi Statul: măritiş cu de-a sila?
Cultura scrisă în România – industrie, creativitate şi criză