La ora zece noaptea, în sfârşit, apăru la televiziune prim-ministrul. Avea chipul desfigurat, cu cearcăne adânci, efect al unei săptămâni întregi de nopţi în care dormise prost, palid în ciuda machiajului făcut ca să arate sănătos tun. Ţinea o hârtie în mână, dar aproape că n-a citit-o, şi-a aruncat doar privirea pe ea din când în când ca să nu piardă şirul discursului, Stimaţi concetăţeni, spuse el, rezultatul alegerilor care au avut loc astăzi în capitala ţării a fost următorul, partidul de dreapta, opt la sută, partidul de centru, opt la sută, partidul de stânga, unu la sută, abţineri, zero, voturi nule, zero, voturi în alb, optzeci şi trei la sută.
E un citat din „Eseu despre luciditate” al lui Jose Saramago, roman citat şi răscitat de scîrbiţii de politică. Cetăţenii unui oraş hotărăsc să voteze în alb. Iar asta declanşează paranoia autorităţilor care văd o conspiraţie absolut fatală împotriva sistemului. Iar din cauza asta încep represaliile. Este cea mai puternică metaforă a pasivităţii agresive. Şi mai este fantasma de dinainte de alegeri a cetăţeanului care ar vrea să-şi facă votul să conteze puţin mai mult. Cine altcineva putea să imagineze această mică turbare a cetăţeanului democratic decît un om de stînga precum Saramago. În carte e mai multă ironie decît a fost receptată.
În România problema se pune frust de către “cetăţeanul educat”: de ce votul meu e egal cu al cetăţeanului sărac şi care-şi vinde votul? Deci dreptul democratic la vot vine la pachet cu un impuls profund nedemocratic de a-l discredita pe sărăcanul-care-a-votat cu Iliescu.
Toată discuţia pornită cu „ce facem de 25 mai?”, hai să nu votăm, să votăm în alb, să etc., are o parte foarte concretă pentru schimbarea legii partidelor şi o parte foarte vagă care înghite multe lucruri, unele de neacceptat. De la fantasmele cu lupta anticorupţie, pînă la „să le arătăm noi”.
Din această mică turbare a cetăţeanului de bine, eu tot sper că putem măcar trage discuţia în zone încă extrem incomode pentru spaţiul public românesc. Eu personal am sugerat discuţii despre UE, misiunea unor reprezentanţi ai periferei într-un Parlament European, cum facem să obţinem măcar dreptul la supravieţuire mai ieftină într-o filozofie atît de orientată spre comerţ şi atît de puţin orientată către o Uniune cu preocupări sociale (social-democraţii au fost lamentabili în această campanie, Tsipras a fost singurul care a mai mişcat cu ceva propuneri logice – şi deja l-au ştampilat că e radical…).
Discuţia despre UE ar putea să dea totuşi un sens turbării periodice şi cuminţi anti-sistem. Evident, va fi taxată imediat drept „euroscepticism”.
Dar marea greşeală e că se centrează totul pe gestul de a vota (şi asta s-a văzut şi în dezbaterea TVR de luni seara), cînd acesta a ajuns pentru UE oricum un gest ritualic. Deci nu prezenţa sau absenţa mă interesează, ci un minimum de aducere la zi a subiectului: UNIUNEA EUROPEANĂ!
Voi comenta un argument auzit la dezbaterea TVR, furnizat de Mihaela Miroiu. Nu citez cu exactitate, dar ideea e cam aşa: noi am trăit 30 de ani sub comunism, ştim ce înseamnă să nu ai ce şi cum să votezi în mod real, libertatea de vot e esenţială etc. Ce nu a simţit în 25 de ani bună parte din intelectualitatea românească a fost exact cum se surpă restul drepturilor pe lîngă dreptul de vot: dreptul la educaţie, sănătate, loc de muncă, o casă etc. În timp ce toate astea sînt din ce în ce mai clar privite ca “opţiuni”, singurul drept cu care ne mai batem în piept e votul. A, şi dreptul de “consumator”.
Nu e tolerabil discursul anti-vot care foloseşte exact argumentele deja politizate intens de dreapta: mi-e frică de votul rural, mi-e frică de ce votează ăia de sub baroni etc. E o capcană a liberalului turbat de plictiseală. Însă mă interesează dacă această turbare poate fi reorientată către întrebări vitale pentru construcţia europeană.
În cazul UE, votul democratic a a mai fost călcat în picioare. Au fost daţi la o parte politicieni aleşi şi puşi tehnocraţi, au fost ignorate rezultate ale unor referendumuri. Tehnocraţia dictează oricum nişte politici mai mult sau mai puţin clare, iar asta aduce la minime diferenţe programele principalelor trei grupuri politice. Cum reorientăm turbarea pasivă faţă de inutilitatea votului? Poate dîndu-ne răspunsuri mai puţin clişeistice şi mai ales încetînd cu dilema pro sau contra vot.
Orice criză de lucditate, chiar pornită din motive futile precum utilitatea votului, e bună pentru o parte de Europă care pur şi simplu pierde an de an legătura cu decizia democratică şi devine o masă de manevră pentru “politici” şi “lobby”-uri. Dacă dreptul la vot aminteşte de alte drepturi pierdute, atunci eu zic că e bine. Să-l reascultăm pe Saramago:
Avem o turbare a centrismului în revolta anti-vot. De fapt, unii nu ar vrea decît oameni mai mişto cu aceleaşi politici, neschimbate. Asta mă îngrijorează: prea mulţi încă îi dau înainte cu sistemul perfect viciat de pulsiunile omeneşti. Nu poţi să fii indignat de vot şi să vorbeşti tot în poeziile de dreapta.
NU interesează prezenţa sau nu la vot. Mergem, nu mergem, mîzgălim buletinul, îl facem avion, votăm cu PSD, cu PNL. Mă interesează însă unde conduce această percepţie a inutilităţii actului. Dacă nu vrem să recunoaştem hegemonia unor anumite politici pro-business, dacă nu avem chef să punem în discuţie Troici, Comisii, clasa de cadre tehnocrate europene atunci nu vom depăşi etapa de turbare periodică…
Aşa că hai să vorbim şi despre motivul scîrbei de vot. Pentru unii problema e exclusiv România, nu şi UE; trebuie să zicem sărumîna forever pentru că sîntem europeni; problema e doar că nu lăsăm capitalismul să se dezvolte pur. Eu cu ăştia nu mă potrivesc. Pentru că de 25 de ani, aceeaşi clasă care se lamentează în acest stil că n-are cu cine vota, fie că votează, fie că nu, cîştigă mai mereu. Linia politică de austeritate, Troică etc. se schimbă mult prea lent pentru a mai şi păstra nişte speranţe pentru viaţă mai bună în EST.