Scrisoare către domnii Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, privitoare la cartea lor O idee care ne suceşte minţile

Dragii mei,

Vă scriu pe calea aceasta pentru că ştiu că sînteţi toţi trei contribuitori sau cel puţin cititori ai Dilemei vechi. Am primit cartea dumneavoastră de Crăciun, de la părinţii mei, cu menţiunea: „Să mai vezi şi tu părerile noastre“, eu fiind plecată de 12 ani din ţară, pe la universităţi vestice, unde m-am dat de tot pe stînga, dar şi pe idei feministe, antirasiste, queer ş.a.m.d. (postmodernismul ca atare nu mai e en vogue, cum era prin anii ’90).

Principala idee şi poate cea mai controversată din cartea dvs. pare a fi frustrarea, ba chiar indignarea că comunismul nu se bucură de aceeaşi condamnare publică ca şi nazismul, dat fiind că amîndouă ar fi programe politice totalitare, bazate pe dogmatism, concentrare extrajudiciară de putere şi exterminarea (brutală) a oricărei forme de opoziţie. Dezamăgirea este dublă: de a-şi fi irosit 45 de ani din viaţă în comunism şi de a fi refuzat o recunoaştere publică, chiar oficială a acestei crime. Dar se confundă două lucruri aici. Pe de-o parte, este vorba de lipsa unui proces de „adevăr şi reconciliere“, cum s-a numit el în Africa de Sud, cuvenit unei societăţi postconflictuale şi postcomuniste. Germania a trecut printr-un proces îndelungat şi virulent de denazificare de care România nu a avut parte, ceea ce face ca, la noi, criminalii să umble în libertate şi chiar să deţină poziţii de frunte. Asta însă nu înseamnă că regimul comunist care a existat în blocul de Est, adică cel stalinist, se bucură de o mare aprobare naţională sau internaţională. Suporterii lui sînt puţini la număr, matusalemici şi marginalizaţi politic.

Marea majoritate a oamenilor de stînga cu care vă luptaţi dvs. s-au distanţat pe rînd de stalinism (mai tîrziu şi de maoism), ca şi de partidele lor susţinătoare din Vest (Partidul Comunist Francez şi cel Italian), chiar dacă lui Sartre i-a trebuit ceva mai mult timp decît lui Camus, Foucault sau Pasolini. Stîngiştii de azi nu mai prididesc să menţioneze că comunismul din blocul de Est a fost o perversiune tiranică a unei idei de emancipare şi echitate socială care are relevanţă dincolo de forma ei istorică. Chiar şi multe din ortodoxiile marxiste, cum ar fi determinismul economic, teleologia/escatologia istorică sau partidul central, au fost abandonate sau puternic discreditate pe parcusul istoriei şi a schimbării condiţiilor sociale şi sînt azi tratate ca nişte banalităţi vulgare. Stînga unui partid precum Die Linke, Syriza sau Podemos nu se poate compara cu bolşevismul, stalinismul sau comunismul român, cel din urmă fiind la baza lui mai degrabă o intervenţie imperialistă, decît o mişcare politică autohtonă (recomand cu mare căldură interviul cu disidentul româno-ungar G.M. Tamaş, din New Left Review, 2013).

Peisajul contemporan de stînga este cu mult mai pestriţ decît vă imaginaţi şi îşi trage inspiraţia mai ales din mişcările şi gîndirile democrat-socialiste, antiimperialiste, feministe şi ecologiste din jurul anului ’68. Acesta a fost, mai presus de toate, o mişcare globală (de la Praga pînă în Ciudad de Mexico) împotriva oprimării, care s-a perpetuat atît în numele democraţiei, cît şi a comunismului pe perioada Războiului Rece. Privit din acest unghi, disidenţii români de la Europa Liberă dinainte de ’89, de exemplu, au mai mult în comun cu disidenţii comunişti împotriva lui Franco de după Război (vezi La guerre est finie, 1966), decît cu Kohl, Reagan sau mai ştiu eu ce eroi anticomunişti mai există.

Cei ce-şi îndreaptă privirea spre stînga azi, o fac datorită unor dezamăgiri reale nu doar faţă de economia de piaţă (care nu e nici pe departe atît de naturală şi armonioasă cum vă gîndiţi), dar şi faţă de democraţia parlamentară, care, strînsă cu uşa de intersele capitalului global în ultimii ani, a recurs la o politică aşa-zis neoliberal autoritară, unde politică se face nu printr-un contract social în numele poporului, aşa cum a prevăzut-o iluminismul, ci cu măsuri de urgenţă şi poliţia robocop spre binele poporului. Indignarea e mare şi recomand scriiturile lui Ovidiu Trinchideleanu, Vasile Ernu, Cristi Rogozeanu, Florin Poeanu şi ale tuturor celor de la CriticAtac, care tematizează excelent de ce ideea continuă să ne „răsucească“ capul spre un altfel de viitor. Dle Liiceanu, daţi-mi voie să vă corectez: comunismul este proiecţia în istorie a dorinţei slugilor de a nu mai slugi. Omnia sunt communia!

În solidaritate,

Wanda Vrasti, PhD
Lecturer
Humboldt Universitaet
Institut fuer Sozialwissenschaften
Unter den Linden 6
10999 Berlin
http://www.routledge.com/books/details/9781138851405/
wandavra@gmail.com
30 dec 2014

Răspunsul lui Andrei Pleşu

Dragă mea (pentru a rămîne în tonul cordialităţii dvs., deşi nu ne cunoaştem),

Nu ştiu cum (şi dacă) ceilalţi coautori ai cărţii despre care vorbiţi vor reacţiona la sfaturile dvs. Vă răspund, deci, în numele meu. Vă promit că, de mîine, voi arunca din bibliotecă toată maculatura semnată de Soljenitzin, Leszek Kolakovski, Alain Besaçon, Boris Souvarine, Milovan Djilas, Arthur Koestler, Hannah Arendt, Raymond Aron, Karl Schloegel etc. şi voi aşeza evlavios, pe rafturile rămase goale, operele (fie şi încă nescrise) ale domnilor Costi Rogozanu, Vasile Ernu, Florin Poenaru, O. Tichindeleanu. Vă propun şi dvs. o relectură a acestor autori, fie şi numai pentru a afla cum îi cheamă. Căci dvs. îi spuneţi lui Tichindeleanu „Trinchideleanu“, lui Poenaru – „Poeanu“, iar lui Rogozanu – „Rogozeanu“. Eu îi voi citi atent, vreau-nu vreau, fiindcă, dintr-un manifest al lor de curînd apărut („Mînă de lucru“), aflu că cine nu face ce trebuie va fi strîns de gît. Cum să ratez o dezbatere cu asemenea perspective?

Mă bucur că la Berlin aţi găsit mediul prielnic pentru a vă reforma ideile. Pentru consolidare, vă recomand şi cîteva stagii prelungi în Coreea de Nord, China, Cuba. Pentru început. Lista rămîne deschisă.

„Trăiască lupta pentru pace!“
„Rob cu rob să ne unim!“

Al dvs. (tău?),
Andrei Pleşu
publicist pensionar