Scene suprapuse din războiul civil global

Ieri, la Montreal, s-au marcat 100 de zile de grevă studențească neîntreruptă printr-un marș fără precedent: aproape 300.000 de persoane și-au arătat solidaritatea cu cererile studenților din Quebec împotriva măriri taxelor de școlarizare și, în general, a măsurilor de austeritate ale guvernului quebequez Jean Charest –un conservator pur și dur. Pe lângă studenți, la marș au participat o serie de sinidcate, lărgind astfel baza mesajului social al protestului. În lipsa unui acord cu guvernul, următorul pas pe care studenții îl au în vedere este suspendarea semestrului ca atare (care oricum aproape s-a încheiat), ceea ce ar bulversa întreg anul academic. Între timp, guvernul a reacționat într-o notă deja caracteristică a guvernării prin starea de excepție: a adoptat în regim de urgență o lege specială de urgență. Practic, marșurile studenților –care au fost organizate în fiecare seară prin mijlocul Montreal-ului- devin ilegale, oricine participă poate fi arestat imediat și obligat la plata unei amenzi de 5000 de dolari canadieni. Mai mult, persoanele care încurajează la grevă și la mobilizarea studenților, sau se consideră că dau ajutor acestora fie și prin solidaritate, sunt de asemenea pasibile de amendă sau închisoare. Într-un exces de zel, perfect consonant altfel cu starea generală, primăria din Montreal a interzis purtarea măștilor în spațiul public. Ca răspuns, unul dintre cele mai radicale sindicate studențești –Classe- a chemat oamenii la civil disobedience, apel pe care mulți l-au preluat. În practică, lucrurile stau într-un balans fragil între poliție și manifestanți. La marșul de aseară, în jur de 1000 de studenți au pornit pe străzile din Montreal, itinerariul fiind anunțat poliției, cel puțin parțial cred, care a reușit să închidă circulația pe mai multe bulevarde. Pe parcursul marșului, oamenii care erau în case sau baruri au ieșit la balcoane și și-au arătat solidaritatea bătând în tigăi sau cratițe. Atmosfera era destul de relaxată, deși grupurile de participanți erau evident mult mai bine organizate și mai bine familiarizate cu astfel de evenimente decât este cazul la evenimentele Occupy care de cele mai multe ori chiar au fost o plimbare. În plus, față de Occupy, numărul de anarhiști este mult mai mare, aceștia fiind mai bine organizați și mai dispuși la confruntări directe cu poliția. Când credeam deja că marșul se va termina încet-încet de la sine, poliția a intervenit brusc și a blocat strada la ambele capete. Câțiva manifestanți, prinși la mijlocul cordoanelor de polițiști au fost reținuți. Cum mi s-a explicat mai târziu, într-un capăt al străzii era poliția municipală, în celălalt cea regională (a Quebeqului) trimisă în ajutor. Când cele două cordoane de polițiști s-au întâlnit pe stradă nu mai rămâsese nimeni, după ce câțiva alți manifestanți au fost arestați. Apoi, strada a fost ocupată de polițiști călare, care au rolul de a se asigura că strada nu va fi reocupată de manifestanți. Până la finalul serii au fost reținuți în jur de 50 de oameni.

Scenariul acesta se repetă de aproape 100 de nopți, ceva mai violent de la anunțarea stării de urgență. În total peste 2000 de oameni au fost arestați de la începutul grevelor. Singurul orizont previzibil în acest moment este doar o escaladare a acestui conflict. Pentru multă lume, un conflict inexplicabil totuși: nu numai că taxele studenților din Quebec erau cele mai mici din Canada, dar mărirea înseamnă de fapt o creștere a școlarizării cu 250 de dolari pe an, timp de 7 ani. O nimica toată cum ar veni mai ales în comparație cu prețul educației din SUA. Așa sună argumentul conservator și perfect fals al guvernului. Problema pentru studenți desigur nu este una de cuantum (deși e significant) ci de principiu: o dată ce această cale este deschisă, nu mai există mod de întoarcere. Problema plății pentru universitate nu este decât parte dintr-un proces amplu de neoliberalizare a universității și transpunerii ei în teremeni de marfă –povestea clasică de peste tot în lume. Însă ceea ce mai toată lumea uită, și este la fel de valabil pentru Quebec precum și pentru restul lumii, școlarizarea ieftină și prelungită era parte a unui pact social mai amplu care presupunea faptul că dacă înveți și îți vezi de treabă îți este asigurată un minim de mobilitate socială sau măcar reproducerea nivelului social al părinților. Acest pact nu mai funcționează de ceva vreme. Școala nu produce decât șomeri sau în cel mai bun caz, muncitori precari. În plus, școlarizarea post-universitară (master, PhD, etc.) avea rolul de a prelungi durata școlarizării în lipsa slujbelor. Un alt pact care acum este încălcat: practic studenții sunt chemați să plătească mai mult pentru o periodă de precariat academic pentru ca la finalul acesteia tot să nu aibă slujbe, însă datorii de mii sau sute de mii de dolari. Poate tocmai proximitatea Statelor Unite, și a modelul de educație de acolo care a dus la crearea unei bule academice de 1 trilion de dolari și care e pe cale acum să se spargă și acolo cu urmări încă imprevizibile, a făcut ca studenții canadieni să reacționeze imediat și în acest fel la sugestia măririi taxelor. Practic, amploarea mișcărilor studențești din Canada, o țară în inima capitalismului global și încă cu niveluri ale polarizării sociale la cote decente comparativ cu SUA sau Anglia, arată că nimeni nu mai e dispus să gireze sistemul actual. Fragilul pact social între elitele care guvernează în favoarea unei minorități capitaliste foarte bogate și restul populației invitată nu numai la austeritate dar și pusă la plată pentru factura neoliberală din ultimii 40 de ani nu mai există. Violența pură exercitată prin acțiunea brutală a poliției și chiar a armatei împotriva populației civile pare a fi singurul mod, la nivel global, de exercitare a puterii politice.

Evenimentele din Canada se desfășoară pe un fundal mai larg de schimbări majore. Mișcările din periferie și semi-periferie inițiate în 2011 (așa numita Primăvară Arabă, dar și Chile, Argentina și Rusia) au fost dublate de mișcări ample în chiar centrul capitalismului global la Londra, New York și Montreal.  Deși aceste mișcări au avut inițial un caracter limitat, localizate fiind la nivelul unor segmente sociale și de clasă (preponderent tineri, studenți, activiști în diverse alianțe cu unele sindicate) amploarea acestora pare acum a cuprinde un spectru social mai larg. Deja în Franța și Grecia s-au înregistrat schimbări politice majore înspre o agendă anti-austeritate și preponderent de stânga (fie ea și de centru) care poate genera o schimbare de optică la nivelul întregii UE. În SUA, Obama, în plină campanie de realegere, a îmbrățișat o agendă vădit socială și ceva mai la stânga, pe care multă lume o aștepta încă din primul mandat. Rolul Occupy acolo nu poate fi neglijat, această mișcare, cu toate inconsecvențele și contradicțiile sale, reușind în decurs de câteva luni să reintroducă pe agendă teme sociale legate de costul reproducerii vieții în detrimentul celor despre deficitul bugetar și austeritate. În Quebec deja Parti Quebecois, un partid de centru-stânga, pro-independență, este deja considerat câștigătorul alegerilor de anul viitor, ceea ce ar însemna întărirea stângii în America de Nord, atât de absentă în ultimii 10 ani.

Practic, în momentul de față asistăm la o joncțiune foarte interesantă și încă neclară între revendicările și acțiunile unor mișcări activiste, în mare parte descentralizate și chiar orizontale, și politica clasică a partidelor și ciclurilor electorale. Desigur, la prima vedere, faptul că niște mișcări de stradă reușesc să introducă teme pe agenda unor partide de centru stânga și apoi să galvanizeze votarea acestora într-un context economic global sumbru, nu pare a fi mare chestie. Și desigur că nici nu prea e. Însă nu trebuie uitat că în ultimele decenii întregul spectru politic părea compromis de totală dominație a neoliberalismului, singura diferență fiind gradul de conservatorism social al partidelor. Orizontul neoliberal era indiscutabil și inviolabil. Astăzi lucrurile par că se schimbă și o serie de partide de stânga din diferite țări par a fi dispuse măcar la experimentarea unor formule neo-Kensyene, (precum Syriza în Grecia care a propus așa ceva pentru toată Europa) dacă nu chiar ceva mai radicale precum naționalizările resurselor energetice, precum în Argentina de exemplu. Astfel, pare că asistăm la o nouă etapă în războiul civil global în care oganizarea împotriva puterii capătă forme ceva mai structurate și structurante și par a avea capacitatea de a opera modificări de substanță la nivel sistemic. Concomitent, o serie de organizații tradiționale cărora li s-a tot cântat prohodul în anii de glorie ai neoliberalismului precum sindicatele (absolut centrale în organizarea protestelor studențești din Quebec, o regiune cu o vastă tradiție în acest sens) sau partidele (precum Syriza care a devenit o forță serioasă abia în momentul în care coaliția de mișcări și partidulețe s-a unit în jurul lui Tsipras) au redevenit extrem de importante, mai ales în contextul în care mizele cuceririi puterii asupra statului, cu precădere în vederea anulării funcției sale coercitive, sunt din ce în ce mai mari. Altfel spus, pe măsură ce strategiile anarhiste câștigă teren în organizarea concretă a unor mișcări și grupuri activiste, variante ceva mai tradiționale de acțiune politică, și în interiorul sistemului, reușesc să preia puterea politică în diferite contexte. Desigur, nu trebuie să ne facem iluzii că pe termen lung asemenea strategii politice pot produce modificări cu adevărat sistemice, însă ar trebui înregistrată această nouă confluență de forțe care reconfigurează cîmpul acțiunii politice practice la nivel global, mai ales pe fundalul supra-evaluării virtuților acțiunilor anarhiste și/sau orizontaliste.

Ceea ce, a propos de rien, mă aduce la situația de la București și la guvernul Victor Ponta. O serie de articole excelente au taxat deja derapajele acestui guvern de la circul nominalizării miniștrilor la susținerea uninominalului pur și dur.[1] Aș dori să adaug doar o observație recentă: revocarea de la IICCMER a lui Vladimir Tismăneanu și a lui Ioan Stanomir. Desigur, cei doi nu aveau ce căuta acolo în primul rând și clar trebuiau să plece. Dar modul în care acționează Ponta este identic cu modul în care s-a comportat Boc în raport cu Marius Oprea la instalarea lui Tismăneanu. Victor Ponta face politică exact în aceeași logică sistemică post-1989, adică atent doar la jocuri sterile de putere în interiorul restrâns al cadrului parlamentar și intra-partinic și complet deconectat, precum restul politicienilor, de clivajele sociale reale. În ultimă instanță nici nu te poți aștepta la altceva din partea unui prim-ministru ajuns la putere neales, ci doar ca rezultat al unor jocuri de putere (mai simplu spus, dezertări de parlamentari dintr-o parte în alta). Așadar, PSD-ul condus de Ponta a ratat momentul de a se conecta la dinamica altor partide de centru stânga din lume, râmând circumscris spațiului politic autohton, restrâns până la insignifianță de lupte stupide cu Băsescu (vezi recenta luptă cu mersul la Consiliul European –daca tot nu ai nimic de zis, de ce să te agiți să mergi?). Mai mult, premierul Ponta, în buna tradiție a PSD, reușește astfel să compromită orice speranță pentru existența unei stângi veritabile în spațiul local la nivel de partid. Prin urmare, în Romania, războiul civil global e abia pe cale să înceapă.