La apogeul scandalului manualelor alternative a apărut un apel pentru „Dreptul la educaţie”, împotriva intenţiei anunţate de minister de centralizare a producţiei de manuale. Apelul e semnat de mare parte a lumii bune academice, cu nume cunoscute şi admirate, dar, cu regret pentru prietenii semnatari, e lamentabil ca gîndire şi exprimare (importantă şi ea pentru un apel de salvare a educaţiei…), e prolix, gongoric, chiar caragialesc. E o aliniere totală cu principiile pieţei, dar la un nivel caricatural şi cam înspăimîntător al ideii, o înverşunare totală împotriva statului văzut ca ceva intrinsec malefic, care trebuie combătut şi anihilat total – mai puţin, desigur, în funcţia lui de furnizor de resurse. Statul e prost şi rău şi nu ştie să facă nimic (cel puţin nimic bun), dar trebuie să verse bani – desigur, un refren deja clasic.
Apelul consideră că statul nu poate decît să politizeze şi să ideologizeze producţia de manuale, să scadă calitatea lor şi, pervers cum e, chiar să le scumpească, fiind monopol şi nemaixistând concurenţa care să scadă preţul (deşi nici acum preţul nu e stabilit de concurenţă, Doamne fereşte dacă ar fi). Dincolo de virulenţa puţin surprinzătoare din direcţia asta împotriva statului, aici avem aceeaşi problemă ca în orice dereglementare şi privatizare, anume că statul oricum trebuie să rămînă la un nivel superior de reglementare a actorilor privaţi (în cazul ăsta, editurile private de manuale). Dacă lucrăm intens pentru demonizarea şi distrugerea statului, oare cum ar putea să meargă lucrurile bine? Pentru că privatizare totală nu va exista niciodată, tot la stat recurgem în ultimă instanţă. Instituţiile care creează standarde în educaţie, inclusiv pentru producţia de manuale, nu pot veni decît din partea statului – piaţa nu e capabilă să le creeze şi nu e rolul ei s-o facă. Dacă ne autoîmplinim profeţia că statul e un administrator catastrofic şi creăm un stat care nu e capabil de altceva decît să dea bani la întîmplare, cum mai putem avea pretenţia că ne interesează calitatea în domeniile vitale din a căror administrare statul nu trebuie şi nu are cum să fie scos?
Apelul deplînge “excluderea a 10.000 de potenţiali autori” – dacă piaţa de manuale a ajuns la nivelul ăsta de particularizare, dacă oricine poate deveni autor (pentru că 10.000 e o cifră halucinantă pentru această funcţie), atunci poate că excluderea lor nu e ceva rău. Apoi urmează o perlă, ca să folosim terminologia din domeniu: vor exista, se lamentează apelul, “autori de manuale care se autoexclud pentru că refuză tutela statului” (sau “comanda politică”). Deci statul e vinovat pentru că nişte oameni care (din păcate) scriu manuale încă nu au ajuns cu gîndirea politică la nivelul statului modern. Statul modern s-a constituit prin centralizare şi omogenizarea standardelor locale, inclusiv în materie de limbă şi educaţie, iar sistemul de educaţie unitar şi puternic a fost esenţial pentru constituirea lui. Aşa că sper din inimă ca acei mari guru ai manualelor care încă n-au ajuns în modernitatea politică să se autoexcludă; la fel ar trebui să spere orice părinte responsabil de elev preuniversitar.
Dar bineînţeles că asta nu se va întîmpla – e doar o lamentaţie ipocrită pentru galerie: dacă noul sistem se adoptă, aceşti martiri ai autoratului de manuale nu o să refuze nimic, o să se înghesuie la porţile editurii pedagogice a statului. Ca de obicei în astfel de situaţii, cine trebuie supravieţuieşte revoluţiei. Miza apelului nu e selectarea pe criterii politice a autorilor – mă îndoiesc că PSD şi PNL au cîte un set diferit de autori de manuale şi, oricum, dacă traseismul funcţionează atît de bine în politica însăşi, trebuie să funcţioneze şi aici. Dar probabil că într-adevăr unele clientelisme vechi vor fi înlocuite de alte clientelisme noi şi, mai ales, probabil că autorii vor fi mai puţini, poate mult mai puţini. Miza reformei nu e doar centralizarea producţiei de manuale, ci şi reducerea şi reglementarea masei de auxiliare (reglementare, nu eliminare a lor, cum apare tendenţios în multe articole), o piaţă mult mai mare, mai necontrolată şi mai profitabilă decît manualele înseşi, care îi împovărează pe elevi şi îi stoarce pe părinţi de bani. În mod evident, apelul apără direct interesele autorilor şi mai ales ale editurilor, nu ale elevilor.
Apoi gongorismul ne loveşte iar drept în frunte: apelul vorbeşte despre „limitarea dreptului de asociere în vederea scrierii unui manual”. Eu văd în asta un faliment total al lumii academice româneşti. Într-o lume în care drepturile politice fundamentale sînt încălcate atît de grav, fără vreun protest din partea lumii bune intelectuale sau academice locale, să vorbeşti despre dreptul de asociere în vederea scrierii unui manual e grotesc şi descalificant. După care revenim în pur Caragiale, cu sufocări de indignare pasagere şi eliptice gen „controlul minţilor copiilor noştri!” şi „moartea şcolii româneşti!”
Textul apelului exagerează enorm drepturile profesorilor, părinţilor şi elevilor de a configura educaţia – practic, ideea e că ei au dreptul să facă orice. În mod bizar, noua reglementare este acuzată că ar încălca dreptul statului de a investi în educaţie, cînd ideea ar fi tocmai de susţinere a educaţiei de către stat. După ce citim mai atent, ne liniştim – formula ciudată „dreptul (şi responsabilitatea) statului de a investi în educaţie” înseamnă de fapt obligaţia statului de a vărsa bani către editurile private, în condiţiile pieţei libere şi la preţuri pe măsură – nu o obligaţie a statului către clientul final, elevul. Ne lămureşte asta alt drept pe care apelul consideră că ministerul l-ar încălca, anume acela că „orice editură şi orice autor au dreptul de a publica ORICE carte cu profil educaţional”, manuale sau auxiliare: sigur, oricine are dreptul de a publica orice, dar ministerul are obligaţia de a reglementa acest domeniu, de a institui nişte criterii, mai simplu spus de a acredita respectivele materiale. În viziunea absolută în care apare în apel, acest drept de a publica orice nu poate să ducă decît la o junglă în care editorii acaparează piaţa folosindu-se de profesori, directori etc. şi în care interesele elevilor sînt uitate.
Un apel similar a venit acum ceva timp şi de la Universitatea Bucureşti. Deşi mai puţin gongoric, şi acest apel se centra pe ideea că centralizarea manualelor va avea un efect negativ major asupra elevilor, că acest lucru „va uniformiza, în loc să accentueze şi să susţină stimularea creativităţii şi a individualităţii elevului”. Oare chiar atît de esenţiale sînt manualele alternative şi auxiliarele pentru dezvoltarea creativităţii şi individualităţii persoanei? Mass-media din România e praf, piaţa de carte (altele decît manualele şi auxiliarele, cele pe care chiar trebuie să le vinzi cuiva care nu e obligat să le cumpere) e praf, instituţiile de cultură (biblioteci, cinematografe etc.) sînt praf, şi nu am auzit ca lumea academică măcar să protesteze pe tema asta, nu mai vorbim de avansarea unor soluţii. Se pare că singura limită a suportabilităţii pe care o are lumea academică de la noi e atacarea pieţei şi a profiturilor – în rest, poate să se întîmple cam orice.
Sistemul de educaţie însuşi e praf – din nou, lumea bună academică şi intelectuală nu are o problemă cu asta. Sigur, uneori se mai cere alocarea unui procent mai bun din PIB, pentru că e vorba de resurse, care se traduc pînă la urmă în venit personal. Dar nu am văzut apeluri sau proiecte mai largi, de oarecare substanţă, în favoarea unui sistem de educaţie incluziv şi performant, în care educaţia să joace un rol major în societate. Oare cei care nici măcar nu ajung în sistemul de educaţie sau îl părăsesc mult prea devreme, din motive de sărăcie, marginalizare etc., o să sufere foarte mult din cauza manualului unic care le-ar fi putut strivi individualitatea şi creativitatea? Unii n-au bani nici să ajungă la şcoală, cu atît mai puţin să cumpere auxiliare, dar se pare că existenţa acestor concetăţeni încă n-a ajuns la urechile academiei române.
Eu am făcut şcoala generală şi liceul înainte de Revoluţie; evident, nu am experienţa directă a manualelor alternative şi am doar o imagine parţială a industriei auxiliarelor (am predat cîţiva ani în a doua parte a anilor ’90, cînd domeniul era încă la început; totuşi, în scurta mea carieră didactică am apucat să scriu două auxiliare – cînd eşti plătit sub execrabil orice cîştig suplimentar e binevenit, iar a lucra chiar în domeniul tău, fie pentru a scrie, fie pentru a distribui materiale didactice e cea mai la îndemînă opţiune). Dar mi se pare că se exagerează grotesc toată poliloghia cu diversitatea, creativitatea, individualitatea etc. Înţeleg că pot exista viziuni şi pedagogii diferite care să prezinte diferit un domeniu (altfel, ştiinţele sînt cam aceleaşi, chiar şi cele sociale – dacă există şcoli şi viziuni diferite în cadrul unei ştiinţe, ele ar trebui să apară în fiecare manual, deci nu acesta să fie criteriul „alterităţii” manualelor), dar cît de important e acest lucru? Chiar strivim creativitatea şi individualitatea unui elev dacă manualul nu se calează perfect pe personalitatea sau înclinaţiile lui? Hai să fim serioşi.
Oricum, manualul alternativ nu poate fi ales pe profilul elevului individual decît dacă se acceptă ca într-o clasă să se înveţe după mai multe manuale, ceea ce mie mi se pare un cost educativ clar mai mare decât manualul unic, sper că nu se întîmplă aşa ceva – atunci cum rămîne cu lozincile că fiecare e diferit, fiecare trebuie să aibă manualul potrivit pentru el, manualul unic ucide personalitatea şi creativitatea etc? Pentru că, oricum, şi în condiţiile sistemului actual alternativa pare să se rezume, simplu, la manual unic (măcar la nivel de clasă) sau haos. Evident, manualele trebuie să acopere diferite profiluri şi niveluri de performanţă şcolare, dar asta nu cred că intră în definiţia manualelor „alternative”, asta trebuie să se întîmple neapărat indiferent că manualele sînt produse de stat sau de piaţă.
Am avut norocul de a avea profesori de română şi matematică excepţionali la şcoala mea primară absolut obişnuită de cartier (imposibil de exagerat calitatea profesională a acelor oameni) şi şansa de a face un liceu foarte bun, cu profesori excelenţi măcar la ştiinţele exacte (acesta fiind profilul lui). Cred că am avut parte de o educaţie excelentă, sînt mai mult decît satisfăcut de modul în care m-a format. Cum spuneam, nu am avut experienţa directă de a învăţa după manuale alternative şi o tonă de auxiliare, dar nu reuşesc să văd în ce mod mi-a strivit creativitatea şi individualitatea acel tip de educaţie, nu reuşesc să văd asta nici în cazul colegilor mei. Ce vreau să spun e că profesorul este (mai ales într-o epocă a abundenţei totale a informaţiei) de o mie de ori mai important decît manualele – sau, ca să spunem aşa, decît plusul de calitate pe care manualele alternative l-ar aduce faţă de cele „normale” (pentru că manuale existau chiar şi pe vremea mea, unele chiar foarte bune, aşa unice cum erau). Dar, din nou, nu am văzut ca lumea academică să se zbată prea mult pentru profesori, cel puţin nu pentru cei preuniversitari, pentru statutul şi rolul lor şi, în ultimă instanţă, pentru veniturile lor, pentru că între cele două există o corelaţie directă. Ceea ce explică de ce România se menţine cu încăpăţânare pe ultimul loc din Europa la alocări bugetare pentru educaţie.
În fine, ambele apeluri rămîn la nivel foarte general, unul declamativ-principial, altul lamentativ-gongoric, dar niciunul nu abordează problemele pe care le reclamă iniţiativa ministerului: supra-solicitarea elevului cu materiale, stoarcerea părinţilor de bani, aservirea profesorilor prost plătiţi faţă de reţelele editorilor didactici. Niciunul dintre cele două apeluri nu discută poziţia ministrului educaţiei care nici măcar nu e atît de totalitară pe cît răcnesc toate asociaţiile editorilor româneşti şi europene, anume că soluţia centralizării manualelor nu e neapărat cea ideală, dar e o soluţie la o situaţie scăpată de sub control, la o piaţă prost controlată sau aproape deloc controlată (în cazul auxiliarelor), o piaţă care – ce să vezi, cine ar fi crezut – îşi dezvoltă reţele de interese şi putere dedicate doar profiturilor, nu elevului. Niciunul dintre apeluri nu recunoaşte că există vreo problemă sau măcar mică disfuncţionalitate în domeniu şi nu întrevede măcar o soluţie de compromis, ci doar libertate totală pentru agenţii privaţi, ceea ce nu poate însemna decît o piaţă a manualelor dedicată editorilor şi autorilor, nu elevilor.
În concluzie, apelurile lumii bune academice mi se par pur mercenariat împachetat în cuvinte frumoase, în condiţiile în care aceeaşi lume academică ignoră complet problemele grave ale societăţii şi, în particular, ale educaţiei şi culturii. Nici măcar nu tematizează şi analizează minimal problema ridicată, şi atunci parcă îţi vine să te întrebi care mai e rolul lumii academice? Că mass-media de opinie interesată şi de lobby mai avem, nu e problemă; cealaltă mass-media lipseşte. Nu sînt deloc un fan al măsurilor heirupiste în educaţie, dar mă tem că diversele administraţii politice ale educaţiei, care se ţin de diverse experimente, de la supravegherea disciplinară la Bac pînă la jocurile politice iresponsabile cu comisiile de etică, şi care nu au încercat măcar vreodată să facă din educaţie o prioritate, au un partener cel puţin la fel de dezamăgitor în societatea civilă.
P.S. Semnăturile de pe primul apel intră în două categorii. Prima categorie e a profesorilor universari, plus cîţiva scriitori, cercetători, manageri de proiect etc – abia pe locul doi vin profesorii de generală şi liceu. Eu aveam impresia că manualele alternative nu sînt pentru universitate. Oare acest paternalism nu e puţin deplasat, dacă tot ceea ce contează sînt interesele elevilor şi ale profesorilor lor, cum se pretinde în apel?