În momentul când unul din doi tineri greci e în şomaj, când 25.000 de oameni fără adăpost rătăcesc pe străzile Atenei, când 30% din populaţie a căzut sub pragul sărăciei, când mii de familii sunt obligate să-şi plaseze copiii în grija cuiva ca să nu crape de foame şi de frig, când noi săraci şi refugiaţi se ceartă pentru deşeurile din gropile de gunoi, “salvatorii” Greciei, sub pretextul că grecii “nu fac destule eforturi”, impun un nou plan de ajutor care dublează doza letală administrată. Un plan care desfiinţează dreptul muncii şi împinge săracii în mizerie extremă, făcând în acelaşi timp să dispară din peisaj clasele de mijloc.
Ţelul nu poate fi “salvarea” Greciei: toţi economiştii demni de acest nume sunt de acord în privinţa asta. E vorba de a câştiga timp pentru a salva creditorii, amânând totodată falimentul ţării. Şi mai ales e vorba de a face din Grecia laboratorul unei schimbări sociale care, într-un al doilea moment, se va generaliza la scara întregii Europe. Modelul experimentat pe greci e cel al unei societăţi fără servicii publice, unde şcolile, spitalele şi dispensarele cad în ruină, unde sănătatea devine privilegiul bogaţilor, unde populaţiile vulnerabile sunt sortite unei eliminări programate, pe când cei care încă muncesc sunt condamnaţi la nişte forme extreme de sărăcire şi precarizare.
Dar, ca această ofensivă a neoliberalismului să-şi poată atinge scopurile, trebuie instaurat un regim care face economie la drepturile democratice cele mai elementare. Sub presiunea salvatorilor vedem, aşadar, instalându-se în Europa guverne de tehnocraţi care anulează suveranitatea populară. E vorba de o schimbare de direcţie în cadrul regimurilor parlamentare, unde “reprezentanţii poporului” dau un cec în alb experţilor şi bancherilor, renunţând la puterea lor decizională pe care se presupune că o au. Un soi de lovitură de stat parlamentară, care recurge de asemenea la un arsenal represiv sporit în faţa protestelor populare. Astfel, de îndată ce deputaţii au ratificat acordul dictat de Troică (Uniunea Europeană, Banca Centrală Europeană şi Fondul Monetar Internaţional), diametral opus mandatului pe care îl primiseră, o putere lipsită de legitimitate democratică a ipotecat viitorul ţării pentru treizeci sau patruzeci de ani.
În paralel, Uniunea Europeană se pregăteşte să înfiinţeze un cont unde ajutorul pentru Grecia să fie vărsat direct, dar în aşa fel încât să fie folosit exclusiv la plata datoriei. Veniturile ţării ar trebui destinate cu “prioritate absolută” rambursării creditorilor şi, dacă e nevoie, vărsate de-a dreptul în acest cont administrat de Uniunea Europeană. Acordul prevede că orice nouă obligaţiune emisă în cadrele lui va fi supusă dreptului englez, care angajează garanţii materiale, în vreme ce diferendele vor fi judecate de tribunalele din Luxemburg, Grecia renunţând în avans la orice drept de recurs împotriva unui sechestru hotărât de creditorii săi. Pentru a completa tabloul, privatizările sunt încredinţate unei case administrate de Troică, unde vor fi depuse titlurile de proprietate ale bunurilor publice. Pe scurt, e jaful generalizat, trăsătură proprie capitalismului financiar care îşi oferă aici o frumoasă consfinţire instituţională. În măsura în care vânzătorii şi cumpărătorii vor sta de aceeaşi parte a mesei, nu e nicio îndoială că această acţiune de privatizare va fi un adevărat festin pentru cei care vor cumpăra.
Or, toate măsurile luate până acum nu au făcut decât să adâncească datoria suverană greacă şi, cu ajutorul salvatorilor care dau cu împrumut la nişte dobânzi cămătăreşti, aceasta a explodat pur şi simplu, apropiindu-se de 170% dintr-un PIB în cădere liberă, în vreme ce în 2009 ea nu însemna încă decât 120%. Se poate bănui că această cohortă de planuri de salvare – de fiecare dată prezentate ca “ultime” – nu a avut drept scop decât să slăbească tot mai mult poziţia Greciei, astfel încât, lipsită de orice posibilitate de a propune ea însăşi termenii unei restructurări, să fie constrânsă a ceda totul creditorilor săi cu şantajul “catastrofă sau austeritate”.
Agravarea artificială şi coercitivă a problemei datoriei a fost utilizată ca armă pentru a lua cu asalt o întreagă societate. Şi cu bună ştiinţă ne folosim aici de termeni ce ţin de domeniul militar: e vorba într-adevăr de un război purtat cu mijloacele finanţei, ale politicii şi ale dreptului, un război de clasă împotriva întregii societăţi. Iar prada pe care clasa financiară speră să o smulgă “duşmanului” sunt beneficiile sociale şi drepturile democratice, ba, la urma urmei, chiar posibilitatea unei vieţi omeneşti. Viaţa celor care nu produc sau nu consumă îndeajuns în raport cu strategiile de maximizare a profitului nu mai trebuie apărată.
Astfel, slăbiciunea unei ţări strânse în menghină între speculaţia fără limite şi planurile de salvare devastatoare ajunge uşa secretă pe unde dă năvală un nou model de societate conformă exigenţelor fundamentalismului neoliberal. Model destinat întregii Europe şi poate şi altora. Iată adevărata miză şi, de aceea, a apăra poporul grec nu se reduce la un gest de solidaritate sau de umanism abstract: sunt în joc viitorul democraţiei şi soarta popoarelor europene. Pretutindeni “necesitatea imperioasă” a unei austerităţi “dureroase, dar salutare” ne va fi prezentată ca mijloc de a scăpa destinului grec, pe când ea duce direct la el.
În faţa acestui atac în regulă împotriva societăţii, în faţa distrugerii ultimelor insule de democraţie, ne chemăm concetăţenii, prietenii francezi şi europeni să se exprime cu tărie. Nu trebuie să lăsăm monopolul cuvântului experţilor şi politicienilor. Oare putem rămâne indiferenţi la cererea conducătorilor, germani şi francezi în primul rând, de a-i interzice Greciei alegerile? Stigmatizarea şi denigrarea sistematică a unui popor european nu ar merita o ripostă? E cu putinţă să nu ne ridicăm glasul împotriva asasinării instituţionale a poporului grec? Şi putem să păstrăm tăcerea în faţa instaurării în marş forţat a unui sistem care scoate în afara legii ideea însăşi de solidaritate socială?
Am ajuns într-un punct de unde nu mai există întoarcere. E urgent să ducem bătălia cifrelor şi războiul cuvintelor pentru a riposta retoricii ultra-liberale a fricii şi dezinformării. E urgent să deconstruim lecţiile de morală care ascund procesul real care se desfăşoară în societate. Este mai mult decât urgent să demistificăm insistenţa rasistă asupra “specificului grecesc”, care pretinde să facă din caracterul naţional presupus al unui popor (lene şi şmecherie câtă vreţi) cauza primă a unei crize în realitate mondiale. Ceea ce contează astăzi nu sunt particularităţile, reale sau imaginare, ci ceea ce este comun: soarta unui popor care le va afecta pe toate celelalte.
O sumedenie de soluţii tehnice au fost propuse pentru a ieşi din alternativa “fie distrugerea societăţii, fie falimentul” (care vrea să spună, o vedem astăzi: “şi distrugerea, şi falimentul”). Toate trebuie luate în considerare ca elemente de reflecţie pentru construirea unei alte Europe. Dar înainte de asta trebuie denunţată crima, scoasă la lumină situaţia în care se găseşte poporul grec datorită “planurilor de ajutor” concepute de către şi pentru speculatori şi creditori. În momentul în care o mişcare de susţinere se ţese în jurul lumii, iar reţelele de Internet freamătă de iniţiative de solidaritate, intelectualii francezi vor fi oare ultimii care să-şi ridice glasul pentru Grecia? Să înmulţim fără zăbavă articolele, intervenţiile în media, dezbaterile, petiţiile, manifestaţiile. Căci orice iniţiativă e binevenită, orice iniţiativă e urgentă.
În ce ne priveşte, iată ce propunem: formarea rapidă a unui comitet european de intelectuali şi de artişti pentru solidarizarea cu poporul grec care rezistă. Dacă nu noi, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când?
Vicky Skoumbi, redactor şef al revistei « Aletheia », Atena, Michel Surya, director al revistei « Lignes », Paris, Dimitris Vergetis, director al revistei « Aletheia », Atena. Şi: Daniel Alvara, Alain Badiou, Jean-Christophe Bailly, Etienne Balibar, Fernanda Bernardo, Barbara Cassin, Bruno Clément, Danielle Cohen-Levinas, Yannick Courtel, Claire Denis, Georges Didi-Huberman, Roberto Esposito, Francesca Isidori, Pierre-Philippe Jandin, Jérôme Lèbre, Jean-Clet Martin, Jean-Luc Nancy, Jacques Rancière, Judith Revel, Elisabeth Rigal, Jacob Rogozinski, Hugo Santiago, Beppe Sebaste, Michèle Sinapi, Enzo Traverso
Sursa: « Libération », 22 februarie 2012
Traducere de Gabriel Chindea