Imaginați-vă o scenă dintr-un film distopic în care se descrie societatea din viitorul apropiat. Gărzi în uniformă patrulează străzile aproape goale din centrul orașului, vânând imigranți, răufăcători și vagabonzi. Cei găsiți sunt agresați. Ceea ce pare scos dintr-un film de Hollywood este realitate în Grecia de astăzi. Pe timp de noapte, gardienii în cămăși negre ai mișcării neo-fasciste care neagă existența Holocaustului Zori de Aur – mișcare girată cu 7 la sută din voturi la ultimele alegeri și despre care se spune că a avut susținerea a 50 a sută din poliția din Atena – patrulează pe străzi și iau la bătaie toți emigranții peste care dau: afgani, pakistanezi, algerieni. Astfel este Europa apărată în primăvara lui 2012.
Problema pe care o ridică apărarea civilizației europene în fața amenințării imigrației este aceea că ferocitatea apărării este o amenințare infinit mai mare la adresa „civilizației” decât orice număr posibil de musulmani. Cu așa apărători destoinici, Europa nici nu mai are nevoie de dușmani. Acum o sută de ani, G.K. Chesterton a formulat impasul în care se aflau criticii religiei: „Oameni care încep sa lupte cu biserica de dragul libertății și umanității, sfârșesc prin a azvârli în lături libertatea și umanitatea, doar ca să poată lupta cu Biserica. […] Seculariștii n-au ruinat lucrurile divine, dar le-au ruinat pe cele laice, dacă asta îi bucură.” ( trad. Irina Petraș, G.K. Chesterton, 2002). Mulți luptători liberali își doresc cu atâta ardoare să lupte împotriva fundamentalismului anti-democratic, încât ajung să se dispenseze de libertate și democrație, numai pentru a lupta împotriva terorismului. Dacă „teroriștii” sunt gata să distrugă această lume de dragul alteia, luptătorii noștri împotriva terorismului sunt gata să distrugă democrația din ură față de alteritatea musulmană. Unii dintre aceștia prețuiesc într-atât demnitatea umană, încât sunt gata să legalizeze tortura pentru a o apăra. Este inversul procesului prin care apărătorii fanatici ai religiei încep să atace cultura contemporană seculară și sfârșesc prin a-și sacrifica propria credință în zelul cu care distrug aspectele detestate ale secularismului.
Însă apărătorii Greciei împotriva imigranților nu sunt principalul pericol: aceștia nu sunt decât produsul derivat al adevăratei amenințări și anume politica de austeritate, cauza situației dificile în care se află Grecia. Următoarele alegeri vor avea loc în Grecia pe 17 iunie. Establishmentul european avertizează că aceste alegeri sunt de o importanță crucială, de ele depinzând nu numai soarta Greciei, ci poate soarta întregii Europe. Un rezultat – cel corect, susține acesta – ar permite continuarea procesului, dureros dar necesar, de redresare. Alternativa – cazul în care câștigă partidul „extremist de stânga” Syriza – ar fi un vot pentru haos și sfârșitul lumii (europene) așa cum o știm. Profeții dezastrului au dreptate, dar nu în sensul în care ar dori. Criticii convențiilor democratice actuale se plâng că scrutinul nu oferă cu adevărat posibilitatea de a alege: nu putem, de fapt, alege decât între partidele de centru-dreapta și cele de centru-stânga, ale căror programe sunt aproape indiscernabile. Pe 17 iunie, va exista cu adevărat posibilitatea de a alege: pe de o parte sistemul (Noua Democrație și Pasok) și Syriza, pe de alta. Și, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori când avem posibilitatea de a alege, sistemul este cuprins de panică: haos, sărăcie și violență sunt ceea ce ne așteaptă, spune acesta, dacă nu se face alegerea corectă. Simpla posibilitate a succesului Syriza a dat fiori de spaimă întregii piețe mondiale. Prozopopeea ideologică este în pragul paroxismului: piețele vorbesc de parcă ar fi persoane, exprimându-și „îngrijorarea” cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla în cazul în care alegerile nu vor reuși să furnizeze un guvern al cărui mandat să reziste programului de austeritate fiscală și reformă structurală impus de UE-FMI. Cetățenii Greciei nu au timp să își facă griji pentru aceste perspective: au destule griji în viața de zi cu zi, care se degradează până la un nivel fără precedent în Europa ultimelor decenii.
Astfel de pronosticuri sunt evidente, generând panică și determinând astfel chiar ocurența evenimentelor posibile asupra cărora avertizaseră. Establishmentul european speră că, în cazul în care Syriza câștigă alegerile, vom învăța din această greșeală ce pățim dacă încercăm să întrerupem cercul vicios de complicitate între tehnocrația de Bruxelles și populismul anti-imigrare. De aceea, Alexis Tsipras, liderul Syriza, a subliniat într-un interviu recent că principala prioritate, în cazul în care Syriza va câștiga alegerile, va fi să prevină panica: „Oamenii vor depăși frica. Nu vor ceda și nu se vor lăsa șantajați.” Syriza trebuie să facă ceea ce este aproape imposibil. Mesajul lor nu este acela la „nebuniei” de extremă stânga, ci al rațiunii care vorbește în contra nebuniei ideologiei de piață. În dorința de a câștiga, au eradicat frica stângii de a prelua puterea. Aceștia au curajul de a limpezi apele pe care le-au tulburat ceilalți. Vor fi nevoiți să exercite o combinație extraordinară de principialitate și pragmatism, de angajament democratic și disponibilitate de a acționa rapid și sigur acolo unde este necesar. Pentru o minimă șansă de succes, vor avea nevoie de solidaritate pan-europeană: nu numai tratament rezonabil din partea fiecărui stat european, dar și idei mai creative, cum ar fi promovarea turismului de solidaritate în această vară.
În ale sale Note pentru Definirea Culturii, T.S. Eliot observa că sunt momente în care singura alternativă este ori erezia, ori necredința – ca atunci când singura modalitate de a salva o religie este scindarea sectară. Aceasta este situația în care se află Europa în prezent. Numai o nouă „erezie” – reprezentată în momentul de față de Syriza – poate salva ceea este demn de a fi salvat din moștenirea europeană: democrația, încrederea în oameni, solidaritatea egalitaristă etc. Europa în care ne vom trezi, dacă Syriza este surclasată, va fi o „Europă cu valori asiatice”, ceea ce, desigur, nu are nicio legătură cu Asia, ci exclusiv cu tendința capitalismului contemporan de a suprima democrația.
Iată paradoxul prin care sunt susținute „alegerile libere” în societățile democratice: ești liber să alegi, cu condiția să alegi cum trebuie. De aceea, atunci când nu se face alegerea convenabilă (cum s-a întâmplat când Irlanda a respins Constituția Europeană), alegerea este tratată ca greșeală, iar establishmentul solicită imediat repetarea procesului „democratic” prin care eroarea să fie corectată. Când George Papandreou, prim-ministrul grec, a propus un referendum cu privire la planul de salvare financiară a eurozonei la sfârșitul anului trecut, întregul referendum a fost respins ca o alegere greșită.
Presa prezintă două perspective principale ale crizei grecești: versiunea germano-europeană (grecii sunt iresponsabili, leneși, risipitori, evazioniști etc. și trebuie ținuți sub control și învățați disciplina financiară) și versiunea greacă (independența națională ne este amenințată de tehnocrația neoliberală impusă de Bruxelles). Când nu s-a mai putut ignora situația disperată a grecilor, a apărut și o a treia versiune: grecii sunt acum prezentați ca victime umanitare care au nevoie de ajutor, de parcă țara ar fi afectată de un război sau un dezastru natural. Deși toate cele trei versiuni sunt false, cea de-a treia este de departe cea mai dezgustătoare. Grecii nu sunt victime pasive: aceștia poartă un război împotriva establishmentului economic european și au nevoie de solidaritate în lupta lor, pentru că este, în egală măsură, și lupta noastră.
Grecia nu este o excepție. Nu este decât unul din principalele terenuri de testare a modelului socio-economic nou, cu posibilități nelimitate de aplicare: o tehnocrație depolitizată în care bancherilor și celorlați experți li se permite să distrugă democrația. Salvând Grecia de așa-zișii săi salvatori, salvăm Europa însăși.
25 mai
Traducere Sanda Watt