Soarta conflictului din Ukraina este departe de a se fi decis. Totuşi, există o zonă în care se poate da un pronostic destul de clar. În planul comunicării mediatice Rusia va fi pur şi simplu spulberată.
Să explicăm. S-a vorbit adesea despre asemănările izbitoare dintre propaganda din perioada comunistă sau nazistă şi campaniile de relaţii publice orchestrate de bunii democraţi americani. Totuşi nu e nimic mai jignitor pentru un “profesionist PR” decât să-i spui că e propagandist. El nu se ocupă cu propaganda! Cu propaganda ce rea şi urâtă s-a ocupat Goebbels în timpul celui de-al doilea război mondial. El se ocupă cu ceva pur şi bun, şi anume cu “gestionarea comunicării dintre organizaţie şi publicurile sale” (James Grunig). Dragii mei cititori, am urmat cu acribie cursurile unei facultăţi de comunicare (de stat, pentru cei cu prejudecăţi) plus ale unui master de profil. Eu tot n-am reuşit să înţeleg limbajul de lemn în care se discută despre PR până n-am citit câte ceva despre istoria acestui domeniu. Curios lucru, deşi se încearcă în mod repetat şi disperat acreditarea ideii că relaţiile publice au de-a face cu un set de tehnici de “comunicare” neutre, eu cred că este imposibil să le separăm de scopul şi perspectiva aceluia care le-a inventat. În 1919, aşa cum el însuşi mărturiseşte, Edward Bernays l-a însoţit pe preşedintele american Woodrow Wilson la conferinţa de pace de la Paris. Printr-o ingenioasă tactică propagandistică, sau “de comunicare” că, nu-i aşa, termenul e mai uşor de digerat, Bernays a reuşit să acrediteze ideea că “Statele Unite luptă pentru răspândirea democraţiei pe glob”. “Asta era marele slogan” – după cum afirmă chiar Bernays. Văzând valul de entuziasm cu care Wilson e întâmpinat ca mare erou al războiului, o idee încolţeşte în mintea lui Bernays: dacă pot face asta pe timp de război, de ce n-ar merge s-o fac şi pe timp de pace. S-a gândit să-şi denumească tacticile “propagandă”. Totuşi, folosirea acestui termen de către nazişti i-a oferit conotaţie atât de negativă încât, în 1920 îşi deschide primul birou de “Relaţii publice”. Celebrul nepot al nu mai puţin celebrului Sigmund Freud este rareori menţionat ca personalitate care a marcat istoria secolului XX. Totuşi perspectiva sa asupra modului în care consimţământul maselor trebuie “construit” (expresia “the engineering of consent” îi aparţine) este unul dintre factorii cheie care au contribuit la supremaţia Statelor Unite şi la legitimarea celor mai controversate dintre acţiunile sale militare.
Prima acţiune de PR politic sau propagandă mizerabilă: Guatemala
În 1954 s-a creat modelul pe care SUA avea să îl urmeze în legitimarea tuturor operaţiunilor militare controversate. Până în 1954 compania americană United Fruits îşi construise o poziţie de monopol în Guatemala unde deţinea majoritatea plantaţiilor de banane. Profitul asigurat prin exploatarea forţei de muncă locale era garantat. Totuşi, în 1950 un lider cu vederi diferite de alte dictatorilor militari precedenţi a fost ales: Jakobo Albenz Guzman. Reformele agrare promovate de el în 1952 ameninţau interesele economice ale United Fruits. Este momentul în care compania îl angajează pe Edward Bernays pentru a-i ajuta să iasă din impas. Bazându-se pe ideea că masele sunt formate din indivizi iraţionali conduşi de dorinţe şi temeri inconştiente (scrierile unchiului Freud fiind de mare folos pentru nepotul său Eddy) Bernays susţine în mod explicit că nu trebuie investit în convingerea publicului. Temerile ascunse ale acestuia trebuie identificate şi folosite. Teama de totalitarismul şi dictatura sovietică trebuia cultivată la maximum. Drept urmare, tehnica lui Bernays a fost aceea de a crea un aşa numit “Birou de informaţii publice” care avea să bombardeze instituţiile media cu informaţii despre periculosul comunist Albenz, cel care aduce teroarea roşie mai aproape decât oricând de ţărmul american. Mai mult, Bernays organizează o conferinţă în Guatemala la care invită toate notabilităţile presei americane. În acelaşi timp, mulţi dintre cei care au lucrat cu el susţin că a organizat simultan o demonstraţie antiamericană de proporţii. Tehnică de “comunicare” pură şi bună! Neutră şi profesionistă! Păcat că nu se insistă prea mult asupra episodului la facultăţile de profil de la noi din ţară. În 1954 o armată de “revoluţionari” antrenaţi de CIA organizează o lovitură de stat în Guatemala. Finalul este glorios: Richard Nixon pătrunde în biroul lui Albenz şi ţine un discurs de acolo. Ce credeţi că se află în spatele lui? Mormane de cărţi scrise de, vai, nomina odiosa, necuratul Marx şi de îngerul său negru, Lenin! Iată dovada ultimă a opţiunii ideologice a bietului Albenz! Da, păcat capital: avea multe cărţi scrise de Marx în birou. Noroc ca a ajuns Nixon la timp să le dea foc spulberând orice urmă de îndoială asupra legăturii strânse dintre Albenz şi sovietici. Vă daţi seama ce pericol îi pândea pe americani… Să cumpere banane mai ieftine ca urmare a uzurpării United Fruits ca lider de piaţă. Ce e foarte important aici este faptul că acesta a fost modelul folosit pentru justificare intervenţiilor controversate.
Soldaţii irakieni aruncă pe jos bebeluşi kuweitieni din incubatoare
Să ne mai oprim asupra unui exemplu care nu face prea multă cinste “profesioniştilor PR”. Hill&Knowlton este una dintre cele mai mari firme de PR la nivel global. A fost una ditntre primele corporaţii PR la nivel internaţional în prezent având peste 90 de filiale în 52 de ţări. Ce are această minunată companie la care orice absolvent al unei facultăţi de comunicare speră să lucreze cu războiul din golf? Marea lecţie pe care Bernays le-a predat-o politicienilor americani este aceea că trebuie să ai suportul emoţional al publicului pentru acţiunile controversate. Cum să justifici o intervenţie armată într-o ţară de la capătul lumii?
În anul 1990 o tânără kuweitiană care a rămas cunoscută doar cu numele mic, Nayirah, a dat o declaraţie în faţa unui grup parlamentar american, “Congressional Human Rights Caucus”, pretinzând că a asistat la scene oribile în care soldaţii irakieni care invadaseră Kuwaitul pătrunseseră în maternităţi pentru a arunca pe jos bebeluşii din incubatoare! Ce poate fi mai oribil? Povestea a fost iniţial susţinută de reprezentanţi Amnesty International şi de unii refugiaţi. Cum să nu intervii în forţă împotriva unor bestii capabile de aşa ceva? A fost “sloganul” care a justificat intervenţia armată. Ce au descoperit însă reporterii ABC prezenţi la faţa locului după terminarea războiului? Că bebeluşii au murit pentru că medicii şi asistentele au fugit din spital! În nici un caz pentru că soldaţii au distrus incubatoarele. În 1992, John McArthur, jurnalist New York Times, a descoperit că Nayirah era nimeni alta decât fiica ambasadorului kuwaitian în SUA, ambasador care angajase profesionista companie de comunicare Hill&Knowlton pentru a obţine susţinerea publicului şi politicienilor americani pentru intervenţia din Kuwait. La fel ca şi în cazul Guatemalei, o organizaţie care să reprezinte interesele sărmanilor cetăţeni oprimaţi ai Kuwaitului a fost creată : Citizens for a Free Kuwait. Nota de plată a profesioniştilor PR de la Hill&Knowlton a fost foarte piperată – în jur de 12 milioane de dolari. S-a descoperit ulterior că Nayirah nu fusese martora directă a atrocităţilor pe care le-a susţinut. Dar, prea târziu ! Oricum accesul presei în Kuwait nu a fost permis înainte de “eliberarea ţării”. Că Saddam Hussein era un dictator sângeros se ştie. Se vorbeşte însă pera puţin despre lovitura de stat prin care a ajuns la putere şi despre legăturile sale cu CIA-ul. Dar asta e o altă poveste. Am vrut doar să arăt cât de rafinate sunt tehnicile de “comunicare” ale onorabilului PR.
Studenţii mă întreabă adesea: pot oamenii să fie convinşi chiar de orice? Putem face campanii de PR de succes pentru cele mai controversate produse sau cauze? Răspunsul e simplu : depinde doar de câţi bani investeşti în asta.
Obama e negru, Putin e alb. Presa mainstream ţine morţiş să-i coloreze invers
Ajungem acum la unul dintre cele mai interesante aspecte legate de conflictul din Ukraina. Un viral care are aproape trei milioane de vizionări circulă de ceva vreme pe Internet. http://www.youtube.com/watch?v=Hvds2AIiWLA
Este cel mai vizionat filmuleţ despre violenţele din Kiev. El a fost difuzat într-o emisiune de ştiri prime-time la postul România TV. În treacăt, prezentatorul a amintit că a fost produs de un misterios regizor american. Nimic despre ce căuta acel regizor acolo, cum s-a întâlnit el cu frumoasa ucrainiancă sau despre cine anume este sursa acestui film. Faptul că Internetul e liber şi oricine poate posta orice e minunat. Doar că, din păcate, există şi asemenea efecte secundare: filme produse de profesionişti cu muzică, machiaj, cadre şi lumini menite să sensibilizeze publicul pentru a susţine interese cel puţin controversate. Haideţi să vedem ce spune fata cu ochii albaştri din clipul viral:
Eu sunt ucrainiankă, o nativă a oraşului Kiev. Vreau să ştiţi de ce mii de oameni din toate oraşele ţării mele sunt pe străzi. E un singur motiv: vrem să ne eliberăm de dictator, de politicieni care lucrează doar pentru ei şi care sunt gata să împuşte, să rănească oamenii doar pentru a-şi salva banii, doar pentru a-şi salva casele. Sunt aici pentru aceşti oameni care sunt aici şi care sunt demni şi curajoşi. Ei sunt civilizaţi, dar cei ce ne guvernează sunt barbari. Nu mai suntem în Uniunea Sovietică! Vrem ca justiţia să nu mai fie coruptă! Vrem să fim liberi! Vreau să ştiţi că poate mâine nu vom mai avea telefoane sau conexiune la internet şi vom fi singuri aici şi probabil că poliţiştii ne vor omorî unul câte unul când se va întuneca. De aceea vă rog să ne ajutaţi. Avem libertatea în inimile noastre! Avem această libertate în minţile noastre şi acum vă rog pe voi să construiţi această libertate în ţara noastră. Ne puteţi ajuta chiar şi prin faptul că spuneţi povestea asta prietenilor voştri, prin faptul că distribuiţi acest film. Vă rog să îl distribuiţi! Vorbiţi cu prietenii, cu rudele şi cu guvernul vostru şi arătaţi-ne că ne sprijiniţi.
Filmul se încheie cu o imagine a revoltelor însoţite de mesajul Contactaţi-vă vă rog reprezentanţii şi cereţi-le să sprijine poporul ucrainian în lupta lor pentru libertate şi democraţie. Înainte de final, un alt text apare pe ecran: Înainte să fie prea târziu!
Ultimul mesaj:
Acest film a fost făcut în februarie 2014. Sperăm că mulţumită ţie şi poporului ucrainian lucrurile se vor îmbunătăţi.
Cum poţi să refuzi o fată frumoasă cu ochii albaştri care îţi cere disperată ajutorul? Pentru cineva familiarizat cu capmanii PR, redactare materiale de PR, media planning, analiza de imagine şi altele asemenea lucrurile sunt, cred, destul de clare. Clipul acreditează în cheie mitică ideea că eroii revoluţionari demni şi civilizaţi se luptă cu dictatorul cel rău susţinut de Uniunea Sovietică. Or, ei nu mai vor Uniunea Sovietică. O vor pe cea Europeană, unde vor fi liberi şi independenţi. Am mari dubii ca frumoasa noastră va mai umbla liberă cu părul despletit pe străzile Kievului odată ce vaşnicii bărbaţi ai extremei drepte vor fi ajuns la putere. Dar să nu ne grăbim. S-a discutat enorm despre conflictul din Ucraina. În ciuda diferenţelor de păreri, un lucru e clar şi comun asumat: oamenii au ieşit în stradă dim motive diferite. Or, tocmai asta subliniază clipul: că e o singură cauză! Eterna, inepuizabila sete de libertate! Dar împotriva cui? Ce sens mai are în acest context invocarea Uniunii Sovietice? Aici e o inconsecvenţă. Ei vor să scape de politicienii care ar merge atât de departe încât să-i omoare doarte ca să-şi protejeze…culmea: banii şi casele! După cum bine ne amintim tipul asta de politician nu e deloc specific Uniunii Sovietice. Acolo politicianul te împuşca pentru motive încă mai absurde: şi anume, pentru că aveai convingeri politice contrare. Nu protecţia averii era motivul epurărilor politice. Doar politicile neo-liberale împinse până în pânzele albe crează politicieni putred de bogaţi care luptă să-şi salveze bunurile. Doar aceste politici au condus la un soi de refeudalizare a societăţii în care o mică pătură de înstăriţi deţin o mare parte din resurse, restul populaţiei zbătându-se în sărăcie. Uniunea Sovietică era, cel puţin în teorie, despre egalitatea mult hulită în zielele noastre. Că Viktor Ianukovitch avea reflexe dictatoriale nimeni nu contestă. Doar că el nu este deloc sovietic. Era produsul unui alt tip de regim. Acela al dictaturii banilor pe care vrea să-i protejeze, iată, cu preţul vieţii concetăţenilor săi. Deci ucrainienii demni şi civilizaţi au ieşit în stradă dintr-un singur motiv: să înlocuiască un dictator neo-liberal cu unul şi mai neo-liberal?
Accentele emoţionale sunt de-a dreptul stridente în clip: poate mâine nu vom mai putea comunica şi, poate, când se va lăsa întunericul poliţia ne va omorî unul câte unul. Şi apoi, soluţia: Avem libertatea în inimile noastre! Avem această libertate în minţile noastre şi acum vă rog pe voi să construiţi această libertate în ţara noastră – Oare Departamenul de Stat american i-a dictat cuvânt cu cuvânt ce să spună? Ce ne spune de fapt: „Eu sunt mică şi vulnerabilă. Poate la noapte mă împuşcă. Dar am libertatea în inimă şi trebuie ca voi să mă ajutaţi să o construiesc în ţara mea!”
Dar cine este acest „voi”? Cine poate să o ajute „să construiască libertatea în ţara ei”? Noi, cei care dăm „share” şi „like”. Dar mai e cineva printre noi. Aceia care pot să îşi contacteze reprezentanţii politici şi să le ceară să intervină în Ucraina. Sigur că nu românilor sau altora ca ei le e adresat mesajul. Sigur că nu unora ca noi care habar nu au care e reprezentantul lor politic şi nici nu le-ar trece prin cap să-l contacteze să-i ceară ceva. În paranteză fie spus, tot ce speră românul de rând e să-i vadă pe cât mai mulţi politicieni după gratii şi cu averea confiscată, nu votând intervenţii pe nu ştiu unde. Contribuabilul american însă poate face asta. Iar cireaşa de pe tort este faptul că după mesajul cu „contactaţi-vă reprezentantul şi cereţi-i să intervină în Ucraina” apare, după câteva secunde, imperativul de final „Înainte să fie prea târziu”. Adică dragă contribuabil american, du-te la reprezentantul tău pe care, spre deosebire de români, îl cunoşti şi cere-i să intervină dacă nu vrei ca frumoasa blondă cu ochii albaştri să fie împuşcată când se lasă seara. Pentru că tu şi cu poporul (ucrainian sau whatever) veţi izgoni dictatorul!
Cand am îndrăznit să atrag atenţia că e clip de dat exemplu de manual de PR, m-am ales cu eticheta de „putinistă”. Adică dacă îmi permit să atrag atenţia asupra unei intoxicări înseamnă politicile neoliberale, fanatismul ortodox, oligarhia, naţionalismul şi în genere autoritarismul de prost gust al domnului Putin sunt tot ce ne putem dori! Cum spuneam Putin şi Obama au culori diferite. Cred că în loc să-i colorăm în alb-negru ar trebui să avem o poziţie critică faţă de amândoi.
Câteva dintre exemplele prezentate aici explică, cred, foarte multe dintre reacţiile de sprijin fanatic al SUA. Mi-aş permite chiar să avansez ipoteza că ruşii n-au pierdut bătălia în plan economic sau militar. În planul comunicării media sunt praf în comparaţie cu rivalii lor!