Vreau sa contribui la discutiile despre proiectul minier Rosia Montana al Gold Corporation cu o perspectiva pe care nu am regasit-o, poate din lipsa de atentie, sau poate a fost exprimata in alte cuvinte. Exista un motiv pentru care proiectul Rosia Montana nu trebuie sa fie acceptat care nu tine nici de problemele de mediu sau de patrimoniu. Este vorba de solidaritate sociala. Mai mult, este vorba de solidaritate sociala cu oameni care poate nu s-au nascut inca.
Exploatarea Rosia Montana este acel tip de eveniment care este definitiv. Este clar ca o zona va fi complet distrusa sau radical transformata, vor aparea lacuri cu cianuri potabile (?), viata locuitorilor profund schimbata. Dar mai este un element de finalitate in poveste, despre care parca nimeni nu vrea sa vorbeasca direct: aurul. Si e vorba de ceva aur, nu gluma. Bani, cascaval, bogatie. Sa presupunem ca muntii aia nu conteaza asa mult, locuitorii vor trai niste vieti imbelsugate pe malul unor helestee paradisiace unde cianura e frate cu pastravul. Cred ca, la un moment dat, zacamantul de la Rosia Montana va fi exploatat, si nu cred ca o sa fie printr-un sistem de galerii care sa nu schimbe radical zona. Nu, muntii or sa fie rasi si localitatea va disparea. Poate parea trist, dar probabil ca asa va fi. E prea mult aur acolo sa ne facem ca nu exista, iar aurul ala poate sa faca mai mult bine decat rau pe termen scurt si lung. Este o decizie politica si avantajele pot depasi costurile, din orice punct de vedere economic sau moral, si la un moment dat trebuie luata. Dar cred ca momentul nu este acum si vreau sa dau cateva argumente.
In primul rand, nu exista nici un motiv economic pentru care aurul trebuie scos acum din pamant. Aurul nu da nici un semn de scadere in istoria recenta si nu foarte recenta. Cel mai probabil, valoarea sa va creste in viitor. Atunci, singurul argument economic ar fi un cost de oportunitate: daca renuntam acum, avantajele in viitor vor fi mai scazute. Aici intervine o intrebare: pentru cine?
Haideti sa luam o pozitie clasic liberala pe un site de stanga (nu e tocmai incompatibil, nu?). Cetatenii sunt intr-un continua lupta cu puterea. Indivizii trebuie sa fie vigilenti cu puterea, sa ii sanctioneze abuzurile contractului social, sa isi negocieze continuu pozitia de liberatate si responsabilitate. Sa mergem un pas si mai departe in cinicism. Statul administreaza o placinta pe care si-o impart guvernantii si cetatenii. Placinta contine resurse de tot felul, simbolice, sociale, materiale, etc. In cazul nostru, e o placinta cu aur. Cetatenii nu pot sa manance direct din placinta pentru ca placinta este administrata de putere. Puterea nu poate sa manance direct din placinta pentru ca risca pierderea legitimitatii sau chiar un conflict radical cu cetatenii. Solutia de compromis este o impartire prin negociere. Problema este ca cetatenii sunt vulnerabili la oportunism. Un pic din placinta e mai bun decat deloc. Cam asta incearca Gold Corporation prin campaniile de media organizate de ala talentatul care respira greu. Tu ce ai face cu partea ta din cele X miliarde? O scoala, pensii, ceva bun pentru toti. Ok, stim ca sunt altii care au niste felii zdravene din placinta. Gold isi ia partea leului. Guvernantii or sa distribuie restul, ceva o sa se fure, banii or sa se sifoneze prin coridoarele spagii contractelor publice, or sa fie distribuiti in functie de factiunile aflate la putere, etc. Nimic nou sub soare. Si cu toate astea, este rational pentru fiecare cetatean al Romaniei sa fie de acord cu proiectul. Ceva, ceva, o frimitura de placinta o sa ajunga la fiecare. Industrii auxiliare proiectului Gold Corporation, efect de multiplicare economica, influx de capital, cunoastem povestea, si e destul de adevarata.
Pentru cetatean, alegerea ar trebui sa fie simpla: ceva tot e mai bun decat nimic, asa ca hai sa ii dam drumul, ca aurul ala tot zace acolo degeaba. Si ce daca o sa imparta inegal, tot or sa ne dea ceva, ca nu pot sa manance ei tot. Daca ar fi doar atat, atunci eu unul nu as avea nici un motiv cu care sa conving pe cineva care este de acord cu exploatarea RM incepand cu maine. Mediu, patrimoniu, munti, pajisti si cate si mai cate, sunt frumoase, unii tin la ele mai mult decat altii, dar, in cele din urma, trebuie sa fim realisti si sa ne dam seama ca nu sunt bariere de netrecut in calea exploatarii.
Aici intervine ideea solidaritatii sociale. Dar nu cea a prezentului, si cea a viitorului. Suntem parte a unei societati care nu se termina maine, iar noi cei de astazi vom exista probabil si peste zece sau douazeci de ani. Daca nu vom mai fi noi, atunci vor exista copii nostrii sau copii prietenilor nostri. Iar aurul va ramane in pamant pentru ei.
Dar cum putem fi siguri ca impartirea placintei cu aur o sa fie mai echitabila in viitor decat acum? Nu putem. Dar daca aurul ramane in pamant, este o sansa mai mare ca societatea din viitor sa fie o societate mai buna pentru toti decat cea de astazi. O sa fiu si mai cinic: daca cetatenii se vor mobiliza si vor opri inceperea exploatarii aurului de la Rosia Montana, vor avea o arma de negociere formidabila in lupta cu puterea. Fiecare factiune care va incerca sa castige legitimitatea populara va stii ca exista o resursa care poate sa ii umple buzunarele si sa ii castige capital electoral. Asta se intampla deja. Dar atunci cand am acceptat ca aurul sa fie scos, atunci ne-am anulat acest avantaj fata de putere.
Ce pot obtine cetatenii din aceasta lupta cu puterea? Aici depinde de pozitia ideologica pe care ne-o asumam. Crestere economica sustenabila. O redistributie sociala mai echitabila. Reducerea coruptiei. Politici de mediu si de conservare a patrimoniului. Si asa mai departe. Fiecare guvernare va incerca sa arate ca merita sa controleze aurul si o sa incerce sa ii multumeasca pe toti din ce in ce mai mult. Si poate ca o sa ne fie la toti putin mai bine decat azi.
Sunt oferite exemple de minerit in tari dezvoltate. Da, mineritul, si exploatarea resurselor naturale in general, poate sa contribuie radical la cresterea economica a unei tari. Norvegia, Australia, Noua Zeelanda sunt exemple. Dar mai sunt cateva exemple. Rusia, Nigeria, Angola, Arabia Saudita, Congo, si lista continua. Nu tocmai societatile pe care ni le dorim, din orice pozitie ideologica non-totalitara am privi lucrurile. Si sa fim bine intelesi. Exploatarea resurselor poate sa duca la ambele rezultate. Dar Norvegia nu are o societate mai bogata si mai echitabila decat Romania pentru ca are foarte mult petrol. A fost o societate bogata si echitabila care acum are si petrol. Pe de alta parte, sistemele cleptocratice din Africa si regimurile semi-totalitare din lumea araba si asiatica sunt in mare parte sustinute de bogatia resurselor minerale. Bogatia din resurse poate sa fie o arma cu doua taisuri.
Solutia este simpla. Daca sistemul nostru politic si social este mai aproape de neo-patrimonialism ca in Nigeria sau Rusia decat de relativa transparenta democratica din Norvegia sau Australia, atunci nu este momentul sa acceptam exploatarea Rosia Montana. Vom primi putin, cresterea productivitatii economice non-miniere o sa fie incetinita (maladia olandeza), puterea o sa isi cumpere foarte ieftin legitimitatea. Daca insa consideram ca sunt mici sansele ca raportul de putere intre stat si cetatean sa fie mai avantajos in viitor, atunci sa incepem sa sapam si sa ne luam fiecare partea, pentru ca nu putem face mai mult.
Una dintre povestile simple ale aparitiei statului este cea a unei asezari in care vine o ceata de baieti inarmati si spune „voi munciti pentru noi, iar noi va asiguram protectia”. O caricatura, dar nu departe de adevar. Insa istoria ne arata ca acei „baieti destepti” si-au dat seama cu timpul ca pot sa traiasca mai bine daca or sa faca niste chestii ca toata lumea sa traiasca mai bine. Paradoxal, o parte mai mica dintr-o placinta mare poate fi mai buna decat o parte mare dintr-o placinta mica, si toata lumea poate sa o duca mai bine, fara ca cineva sa o duca mai rau. Uneori puterea actioneaza singura, alteori ca raspuns la presiunea societatii. Exemple sunt canalele de irigatie, comertul liber, protectia proprietatii private, disparitia sclaviei, sisteme de redistributie a bogatiei, investitii in educatie si sanatate etc. Puterea nu a disparut, dar contractul social s-a schimbat. O forma de progres intr-o istorie Whig, daca vreti. Daca este adevarat, atunci exploatarea aurului de la Rosia Montana e un pas inapoi in aceast proces pentru ca ofera puterii ceva fara lupta. Daca puterea va fi tinuta in sah de opozitia populara la exploatarea miniera, atunci fiecare guvernare va incerca sa arate ca merita sa primeasca acest ghesheft. O forma este populismul de genul „ce vom face cu 4 miliarde”. O alta forma insa, pe termen lung, este sa ofere cetatenilor un contract social mai bun. Mai putina coruptie, echitate in sistemul de educatie, incurajarea antreprenoriatului pe baza de productivitate si munca, nu pomana din subteran. Altfel, saracii Romaniei vor invata ca, daca spera ca vreodata sa aibe o sansa la o viata mai buna, nu scoala, munca, participarea la societate civila si politica le vor asigura traiul. De la ghetourile urbane pana la satele izolate, toti ar trebui sa puna mana pe lopata si sa se roage sa fie ceva sub picioarele lor, pentru ca alta speranta nu exista. Adevarata solidaritate sociala este cea in care luptam in prezent ca maine sa fie mai bine, pentru noi si pentru cei care se vor naste, si cu totii meritam mai mult decat pomana Gold Corporation.
Presedintele Basescu a spus ca politicienii trebuie sa isi asume responsabilitatea pentru acest proiect. De acord, dar responsabilitatea mai intai se dovedeste, si dupa aceea se asuma. Sa isi incerce mana cu alte proiecte, inainte sa le dam pe mana aurul. Scoli, autostrazi, calificarea fortei de munca, un sistem de impozitare simplu si echitabil. Mai e mult de facut pana la impartirea prajiturii. Asta nu inseamna ca aurul nu o sa fie scos la un moment dat. Dar trebuie sa pastram acel moment pentru vremea cand ne vom uita in jur si o sa avem consideram ca puterea merita asta si meritam si noi un pas inainte, nu unul inapoi. Pana atunci, aurul poate sa stea la Rosia Montana, ca sta bine.