Marea finală Europa League de pe Arena Națională le-a adus bucureștenilor, cel puțin dacă ne luăm după presa românească, foarte mult prestigiu. Trăgând linia, avem un stadion de 190 de milioane de euro, construit special pentru această finală, și 25 000 de suporteri spanioli care au cheltuit, conform aceleiași prese românești, 10 milioane de euro la București – pe hoteluri, taximetre și bere. Făcând diferența, prestigiul celor două zile de invazie microbistă ne-a costat 180 de milioane de euro – dar, cu siguranță, a meritat!
Așa să fie? Cum a arătat experiența finalei est-europene din perspectiva unui suporter străin? Când pornești, din Madrid (sau din Bilbao), spre București, iei, cu siguranță, niște clișee cu tine, pe post de echipament de autoapărare. Știi că românii au, în general, niște obiceiuri proaste vizavi de bunurile altora (Spania nu e locul unde ne-am format, în ultimii 20 de ani, una dintre reputațiile cele mai strălucite) și mai știi că Bucureștiul este un oraș plini de câini comunitari. Poate ai văzut unul dintre filmele turistice făcute de români în limba spaniolă, în care ți se spune că românii sunt calzi și ospitalieri, că hoți sunt peste tot în lume, nu doar în România, și că, într-adevăr, Bucureștiul are câini maidanezi, dar că bucureștenii compensează acest neajuns prin iubirea lor nemăsurată pentru animale. Sau poate nu; în orice caz, dacă ai noroc, la plecare primești și un ultim avertisment, despre taximetriștii bucureșteni care abia așteaptă să jecmănească niște turiști naivi.
Dar turistul nu este neapărat naiv; el este un suporter, venit să-și susțină echipa – tot Atletico/Athletic, tot în alb și roșu, din Madrid sau din Bilbao – și prima lui grijă nu e să se păzească de români. Faptul că, pentru a-și vedea echipa jucând în finala Europa League, trebuie să se deplaseze într-o țară est-europeană considerată, până nu demult, „bananieră” nu ar trebui nici să-l emoționeze, nici să-l îngrijoreze. Ceea ce-l interesează pe el e dacă clubul pe care-l susține – și unde e posibil să fie acționar, lucru deloc neobișnuit în Spania – va câștiga sau nu cupa europeană, de care-l mai desparte un singur meci. De aceea, cu gândul la fotbal, turistul își poate permite să ignore și filmulețele propagandistice ale românilor, și avertismentele conaționalilor spanioli, și să se urce relaxat într-un taxi– așa cum ar face-o la Barcelona sau la Berlin.
Cum arată, acum, suporterul spaniol văzut din capătul celălalt al Europei, unde pentru prima oară în istorie se organizează finala unei cupe europene de fotbal? Vlădica bucureșteană îl vede ca pe un colet fragil, în frunte cu edilul general, Sorin Oprescu, nerăbdător să declare că nu va sta liniștit până când nu va vedea și ultimul suporter spaniol îmbarcat și trimis în siguranță înapoi acasă; abia apoi se va bucura de laurii succesului de imagine. Opinca bucureșteană îl vede tot ca pe un colet fragil, doar că abia așteaptă să îl spargă, ca să se înfrupte din bunătățile dinăuntru. La aeroportul Otopeni se înșiră, flămânzi, taximetriștii din firma cu tarife de 3,5 RON/km, titulară a unui preainvidiat contract de exclusivitate. Haiduci în uniforme galbene, șoferii cu lanțuri de aur abia așteaptă să sară asupra prăzii. Unii cer 60 de euro până în centru, alții plusează până la 160 (cursa ar face maxim 15). În oraș, colegii ghinioniști, care aleargă, toată ziua, hămesiți la tariful unic de 1,4 RON, înjură de mama focului: „cum, dom’le, să zică la radio că taximetriștii îi jefuiesc pe spanioli? Eu n-am văzut picior de spaniol până acum, și diseară e finala.” Când prind și ei câte un suporter, nu ezită să-i ceară 10 euro pentru o cursă care, pe aparat, face 10 RON.
La vreo șase ani după Revoluție, dacă urcai cu telescaunul la Predeal, sau cu telecabina la Tâmpa, vedeai, la casa de bilete, un anunț interesant: prețul biletului era afișat, mare, în lei, pe o coală de hârtie – să zicem, 50 000, pe vremea aceea, un urcat; dedesubt, tot în lei, era scris prețul biletului pentru străini: 250 000 lei. Anunțul era doar în românește, și casierii nici măcar nu se obosiseră să convertească prețul pentru străini în dolari. Selecția se făcea la ghișeu, cu buletinul sau cu pașaportul: ca să te dai cu telescaunul, trebuia să prezinți actul de identitate. Jecmănirea turistului străin era, pe atunci, politică de stat, și ambele servicii de transport public aparțineau statului român. Străinul, fiind străin, era bun de plată: pentru că e bogat, fir’ar al dracu’, și-și permite.
Când a făcut primul pas în București, spaniolul din Spania, țară-soră din Uniunea Europeană, a fost luat cu asalt de bișnițarul român deghizat în provider de servicii de transport în regim de taxi, cu patalama de domn’ primar; și cum autobuzele s-au dovedit insuficiente, iar organizarea, la aeroport, defectuoasă, mulți n-au avut de ales și s-au dat pe mâna bișnițarului. La stadion, alți bișnițari cumpăraseră, de pe internet, mii de bilete, și acum le vindeau la prețuri fantasmagorice: ceea ce luaseră cu 100 RON dădeau acum cu 3000! În centrul vechi, sandvișul a sărit, brusc, la 5 euro, ca în Madrid. Ce contează că Spania hrănește, de 20 de ani, un milion de români, și că resimte în prezent, din plin, criza economică, având un șomaj care a sărit de 20%; spaniolul își permite, dă-l dracu’, mai vrea să vadă și meci, pune-l să plătească!
În acest timp, televiziunile românești rulau spotul triumfalist, în care spaniolii erau sfătuiți, pe limba lor, să viziteze Casa Poporului și Parcul Herăstrău; imaginile selectate cu atenție arătau ca-n vederile de dinainte de 1989, cu realizările de aur ale iepocii. Sau ca-n spoturile ultracosmetizate de prezentare a țărilor participante la Eurovision, care transmit mesajul că toate țările-s frumoase și toți oamenii sunt frați. Stilul s-a amplificat în declarațiile oficialităților, care au proclamat, cu sprijinul vedetelor de serviciu, mărețul câștig de imagine pentru țară; dacă Ilie Năstase ne spune că „acest meci era exact ceea ce trebuia Bucureșiului și României”, atunci lucrurile exact așa trebuie să stea.
Când Argentina a organizat, în 1978, Campionatul Mondial de Fotbal, junta militară care se făcea, deja, vinovată pentru dispariția a 30 000 de oameni a folosit, din plin, prilejul în scopuri propagandistice. Mii de ziariști străini au invadat țara, iar generalii care își terorizau concetățenii au crezut că-i vor putea duce de nas. În mare parte, au reușit: stadioanele construite, cu o cheltuială imensă, special pentru campionat le-au luat ochii străinilor, iar deplasarea între orașe s-a făcut pe rute speciale, fără abateri. Mizeria a fost ascunsă în spatele unor butaforii, iar în multe locuri au fost ridicate panouri cu peisaje edenice, pentru a masca mahalalele și sărăcia. Puțini ziariști au avut curiozitatea sau îndrăzneala să pășească în spatele lor.
Problema e că, dacă vrei să organizezi un mare eveniment sportiv, pentru a ascunde mizeria sub preș, ai nevoie de rute fixe, fără abateri, pe care turiștii străini să fie ghidați precum cobaii în labirint, și de butaforii care să acopere obiceiurile locului. Treaba făcută pe jumătate, în epoca internetului, nu ține: primul lucru pe care îl va face un turist jefuit de taximetriști, înghesuit în vreun cotlon din nepăsarea aeroportului sau fraierit de-un bișnițar român cu lanț gros la gât, la poarta stadionului, va fi să dea fuga la Facebook, sau la blog, și să-și verse năduful. Ceea ce va scrie este previzibil pentru toată lumea: „România e o țară de mâna a treia, țară de hoți etc”. E un deznodământ pe care îl poți întrevedea cu zece ani înainte, cam tot atunci când începi să te gândești că ai putea să construiești un stadion care să găzduiască, într-o zi, finala Europa League. Acesta e ratingul de țară – restul sunt realizări ale iepocii de aur, sau spoturi de la Eurovision.
Există și o alternativă – să înlocuiești bișnița cu businessul; dar asta înseamnă să construiești mult mai mult decât un stadion.