Criza din Grecia, ca orice criză, îi pune pe „români” (ăia care se văd într-o formă sau alta prin reţele mediatice de tot felul) într-o fibrilaţie previzibilă. Pare că Tsipras a provocat o mare de indignare printre angajaţi români călăriţi bine de patroni care vor să fie călăriţi cu un sens, nu să fie deranjaţi de idei politice periculoase. Troica e garantul bunăstării întru austeritate.
Dacă ne luăm după piscina necurăţată în care se aruncă încontinuu cetăţeni instruiţi, numită în general „opinie publică”, lucrurile stau chiar aşa: o gaşcă de schilozi subnutriţi îşi umflă muşchii într-un act narcisic care merită toată mila. Tsipras e un bou, un comunist, hoţ, fură banii de la sfinţii Troicii, îl face să suspine pe patronul evaziunii, Juncker.
Presă, intelectuali, politicieni, economişti (un soi de intelectuali care cîştigă mai mult şi scriu mai prost) şi alte gulere albe româneşti îşi dau măsura la fiecare criză. Fac un zgomot care produce un sentiment al majorităţii. Sînt aceiaşi care la fiecare criză oferă prompt cea mai constipată formă de conservatorism şi cîteva soluţii tehnocrate de mare efect: vrei să alergi mai repede? – taie-ţi o mînă, vei avea un corp mai uşor!
Ne-a fost extirpat din spaţiul public cel mai elementar simţ de ripostă şi de critică a celor indecent de puternici. Dacă se smiorcăie vreun Juncker, se înmoaie instant toate inimile de fier ale soldaţilor intereselor capitalului. Dacă spune Tsipras că nu se mai poate austeritate, că e sinucidere, atunci e un terorist radical.
Cum a ajuns vocea publică românească în halul ăsta de agresivă în conformism? Te uiţi în statistici şi vezi: cei mai săraci, cei mai fără drepturi, cei mai cei. Te uiţi la reacţii la fiecare criză şi observi un soi de ţîfnă continuă împotriva grecului care s-a îmbătat cu şampania UE şi acum nu vrea să plătească.
Explicaţiile duc de obicei spre cuminţenia noastră economică. Săracii sînt obsedaţi de haine, de curăţenie şi mai ales de reputaţie. Pînă nu mai au nimic de pierdut, precum grecii. Românii mai au încă de pierdut renumele de buni platnici, de plătitori de datorii înainte de termen, de executori de austeritate cu asupra de măsură. Cam acesta e maximum de explicaţie pe care-l aud ca fiind rădăcina unei uri hegemonice împotriva lui Tsipras şi Syriza. Traumele noastre cu Ceaşcă-FMI sau cu Troica sau cu liberalizarea postcomunistă ne provoacă ura împotriva altora care cad în rahat şi nu vor să stea acolo. Cam aşa sună psihanaliza de birt care explică ura împotriva lui Tsipras.
Am pus în relație directă o ştire dată de Ziarul financiar în legătură cu precarizarea salariaţilor pe timp de criză şi noul val de ură publică (promovată mai ales de agenţi publici diverşi într-o masă de semiindiferenţă sau de interes pe steroizi potenţat de reţele de socializare). Chiar în ziarul citat, nu se face nici o legătură între această criză grecească şi o criză a angajaţilor la nivel european şi cu atît mai mult în Est.
Graficul din ZF e luat din prezentarea prim-viceguvernatorului Florin Georgescu (o găsiţi aici). La o întîlnire FMI la Sofia din 18 iunie, Georgescu a prezentat efectele revenirii din criză în România: accentuarea inegalităţilor între salariaţi şi angajatori, scăderea mult sub media europeană a ponderii salariilor în PIB. În restul documentului Georgescu aşterne cîteva cuvinte frumoase, bagă un Stiglitz, un Draghi şi cere mai multă educaţie. Pomeneşte şi taxarea şi, gata, încă o întîlnire importantă a fost bifată onorabil. Aşa ceva nu e rar. Fiecare instituţie financiară are o astfel de pivniţă unde stochează prezentări „cu suflet”. Unele cumpără artă, altele cumpără rapoarte despre inegalităţi.
Ce ar fi de spus însă e că agresivitatea falangei reacţionare anti-angajaţi a ajuns totuşi la maximum în România. De la acest moment anti-Tsipras trebuie să înceapă descreşterea urii cu orice preţ, etichtele de proto-fascism, aproape-fascism nu sînt simple etichete, devin realităţi. Nu există nici măcar mult pomenitele „negocieri”, „dialoguri” promovate tocmai de cele mai dăruite voci proeuropene, e doar agresivitate şi non-negociere. Au vînt în pînze, nu-i încurcă nimeni. E agresivitatea aceea care a produs noul cod al muncii, care ţine încă o pătură de muncitori la negru plătiţi mizerabil, o masă de muncitori plătiţi mizerabil la alb şi o uriaşă armată de rezervă. Ziarişti, oengişti, intelectuali nu vor să cedeze măcar o secundă unor nuanţe. Tsipras e diavolul. Varoufakis e un fel de rocker satanist. Lapavitsas?, n-au auzit de el, dar dacă ar fi auzit ar fi fost instant „talpa iadului”. Se dau mega-experţi, dar n-au pregătirea să polemizeze o secundă cu unul precum Lapavitsas. Provincialism sufocant, tone de studii şi mese rotunde despre securitate, apărarea ţării, rapoarte despre corupţie şi alte abureli. Între timp, alte grupuri care mai mişcă anti-capital capătă nuanţe dacice, naţionale, triste în general.
E ceva cu noi. Efortul CriticAtac şi al altor cîţiva prieteni a fost şi rămîne să descoperim acele milioane de voci care nu pot fi într-atît de posedate de falsă conştiinţă. Troica trebuie atacată dur, repusă la dispoziţia cetăţenilor. Asta se face cu discuţie politică adevărată, cu susţinerea politicienilor adevăraţi. Cu respect pentru lideri precum Tsipras, mult mai mult respect decît pentru banii şi rînjetul lui Juncker. Nu înseamnă cecuri în alb şi venerarea liderilor. Dimpotrivă. Înseamnă că discuţiile cetăţeneşti reîncep să semene cu ale liderilor, nu cu păsăreasca stupidă de Bruxelles, care nu face altceva decît să educe cohorte de funcţionari cinici şi spălaţi pe creier.
Nu vreau să pun poporul pe canapea şi să-i declam profetic problemele (că doar nu-s Daniel David). Aici vorbim de ceva mult mai restrîns, de „opinia publică” bîntuită de stafia şomajului intelectual, victimă a oportunismului academic, rezultat al unei prese tip cîine de companie pentru politico-business. Să nu uităm de cele două blocuri partinice româneşti care au ajuns la cel mai unitar discurs din istoria postdecembristă. Cred că şi în congresele PCR erau mai multe neînţelegeri decît în planurile economice ale celor două mari partide din România. Cu date precum cele de la Georgescu pe masă, guvernul actual presează fără probleme pentru un nou cod fiscal care face elita veniturilor să saliveze. Asta evident că nu-i împiedică pe apărătorii banului netaxat şi ai încurajării investitorului să-i dea o flegmă „de confirmare de statut” lui Ponta-pesedistul.
Oamenii din Syriza au redeschis porţile politicii reale cu ecou în UE. E un moment greu, dar şi de optimism pentru toţi cei care vor să iasă de sub dictatura acestei „opinii publice” româneşti absolut irespirabile. Mai sînt multe de făcut, dar ei – şi, să sperăm, Podemos – ar putea să ne redea gustul pentru acţiune politică reală. Iar noi am putea recăpăta plăcerea şi forţa combaterii concertate a nesimţirii în-numele-banului. Inamicul e acum un cyborg neoliberal-conservator cu faţă tehnocrată. Sînt şi în instituţii centrale destule studii, rapoarte despre situaţia gravă, reală, a disparităţilor, pe la întîlniri precum alea la care merge Florin Georgescu se dau cifre care ar fi suficiente pentru scuturarea politică zdravănă a Europei. Nu se întîmplă pentru că evidenţele alea zdrobitoare nu creează politică de la sine. Uneori, dimpotrivă, creează doar mulţumire de sine. Deocamdată avem o uriaşă armată de voci publice care amestecă naivitate „populară” cu cinism bine orientat. Eu zic că ne trebuie şi nouă un plan de salvare.