Costi Rogozanu pe VoxPublica
Nu putem să lăsăm zilele astea să treacă fără să remarcăm un aport deosebit al lui 2012 la învierea spiritului naţional. Bani pentru defilări s-au obţinut cu greu, cu ţîrîita. Bani pentru noi avioane s-au găsit imediat. E unul din paradoxurile României de azi. Îşi ia maşinării pe care abia îşi permite să le ridice de la sol. În schimb, nu sînt dintre aceia care spun naiv că doar electoralele au îmbrăcat toate vedetele şi toate campaniile TV sau de vînzări în tricolor. Nu, e mai mult decît atît.
E destul de complicat să vorbim despre patriotism. Dacă observ doar că anul ăsta tricolorul a ajuns ca pojarul, ne-am îmbolnăvit toţi brusc de atîta iubire de patrie, imediat devin anti-patriot. O să mă ascund cît pot în spatele înţelepţilor. Şi o să încerc să deschid discuţia: România s-a terminat, înţeleg iubirea într-o cheie nostalgică, melancolică, dar de fapt nu am intrat într-un joc dublu destul de disperat şi de pervers al mai tuturor europenilor.
În ce altceva decît în naţionalism de diverse culori s-a investit în ultimul secol? Cu excepţia unei pauze de consum de vreo 5 ani în anii 2000 şi în anii 60 (spre sfîrşit) – 70 (primii ani) în care am putut să savurăm cumpărăturile şi dezvoltarea mai mult decît meditaţiile de tip „noi sîntem români”. Acum reluăm retragerea în spatele gardului defensiv: ţara mea, familia mea, ca soluţii economice de rezistenţă. A făcut-o Ceaşcă, se întîmplă şi acum în altă cheie.
Nu mai am nimic, mai am limba pe care o vorbesc şi-o cetăţenie în buletin. E şi ăsta un punct de start, însă nu pentru redescoperirea naţiunii, ci pentru ridicarea unor garduri de apărare iluzorie în faţa distrugerilor făcute de tăvălugul financiar.
Am luat cuvîntul „nostalgie” şi sintagma “s-a terminat” dintr-o replică antologică dată de Alain Badiou lui Alain Finkielkraut *. Finkielkraut se arată surprins de atacul la adresa patriei venit din interior, se arată îngrijorat de conflictul civilizaţiilor, de tinerii fără busolă din suburbii sau de tinerii de origine algeriană care au fluierat Franţa pe teren propriu. Badiou îi răspunde:
s-a terminat cu Franţa. Simt că această ţară, care e a mea şi pe care o iubesc, se află la capătul ciclului său de existenţă istorică. Şi eu sînt curpins de nostalgie pentru ea, sînt prins în această devenire negativă. Sînt un bătrîn patriot francez, dar cred că s-a terminat, şi parţial din acest motiv caut o formulă care ar mai putea salva ceva. O caut de partea unei fuziuni franco-germane, care ar face să apară un tip deputere comparabil cu cele pe cale de constituire în lumea contemporană, în China, India, Brazilia şi care, în acelaşi timp ar continua moştenirea noatră intelectuală, filozofică, ştiinţifică, artistică. Dar simt că niciuna din I could only say about on this the Marijuana Vales +2 is paramount to a successful recovery. forţele politice care îşi dispută puterea de stat, realmente niciuna, nu are un proiect în privinţa asta. Niciuna dintre ele nu este purtătoarea unei reprezentări efective a ceea ce ar putea deveni Franţa în lumea actuală, în jocul puterii capitaliste ca atare. Iar Europa este o construcţie de mîntuială, care urmează orbeşte decadenţa americană. Concluzia pe care o trag de-aici este că singurul lucru care poate încă asocia numele propriu „franţa” la ceva important ţine de capacitatea de a inventa un nou internaţionalism. Franţa nu are nici o şansă de a se salva pe sine ca ţară particulară şi ca stat.
Pentru contextualizare, la începutul discuţiei, Badiou mai are o intervenţie în care clarifică în foarte puţine cuvinte situaţia de naţiune prinsă între strîngerea în cochilie şi demantelare globală; asta după ce a vorbit înainte de ruptura din ce în ce mai mare milioane de francezi săraci veniţi chiar şi cu decenii în urmă de peste mări şi ţări care au construit ţara şi care sînt suspectaţi că nu „sînt buni francezi”. Finkielkraut e pus complet la podea.
ca să găseşti un măcel atît de atroce şi de lipsit de sens precum cel din 14-18, trebuie să te scoli dis-de-dimineaţă. Or, acesta a fost articulat strict pe identitatea naţională, ea este cea care a pus oamenii în mişcare. E clar că identitatea naţională, atunci cînd trimite la o memorie non-divizată şi la un consimţămînt familial şi ereditar, nu e decît o întoarcere la categoriile obosite ale tradiţiei şi nu pregăteşte decît războiul, cel interior împotriva „francezilor răi” şi cel exterior împotriva „celorlalţi”. Dezbaterea de opinie se desfăşoară astăzi între două orientări dezastruoase: pe de o parte, unanimismul marşand şi comercializarea universală, pe de altă parte crisparea identitară, ce ridică împotriva acestei mondializări un braţ reacţionar, care, în fond, mai e şi total ineficient.
Braţ reacţionar care, îmi permit să adaug, mai şi face exact jocul comercializării. Pînă la urmă, cunoaştem foarte bine lupta împotriva românilor răi cu contracte de muncă serioase care în numai un an au ajuns cu drepturi la jumătate (ăia care mai au slujbe) şi au intrat în armonie supremă cu cerinţele capitalului la nivel global.
Orwell scria în 1941 că forţa „pozitivă” a patriotismului e imensă, mult peste creştinism sau internaţionalism. Prin pozitivă a se înţelege forţa de a trece la acţiune, forţa de afirmaţie. Însă el vedea în timpul războiului un moment cheie pentru rezolvarea a două lucruri dintr-o dată. Îi critica pe socialiştii englezi că vorbesc în fraze sforăitoare împotriva patriotismului, că ignoră această forţă imensă în loc s-o pună la lucru în favoarea lor. Erau şi atunci mai multe Anglii, cea a aristocraţiei, cea a marilor rentieri, cea a unei clase de mijloc devastate de criză, cea a proletarilor, cea a excluşilor. Patriotismul îi unea pe toţi ca un fir roşu. Iar această forţă putea funcţiona şi ca o revelaţie pentru răsturnarea eficientă a unei clase dominante şi pentru începerea naţionalizării şi a redistribuirii averilor. Mesajul nu i-a fost ascultat, textul a rămas ca o radiografie extraordinară a Angliei interbelice.
Am luat exemplele Orwell şi Badiou pentru a putea opera cu opinii extrem de clare într-un haos simbolic generat de 2012. Pînă la urmă am avut un moment iniţial în ianuarie cu tot felul de cereri şi proteste. Şi o rezolvare clară: mai multă naţiune, mai mult patriotism, o formă complet nefericită de conservare a revoltei. Europa e sfîşiată, cum spune Badiou, între două soluţii proaste. O redescoperire inutilă a naţiunii, a „familiei care este patria”. România e o ţară a mîinii de lucru exportate sau exploatate local, o mînă de lucru fără mari drepturi rămase, cu sindicate ineficiente cu guvernări care au lucrat la vulnerabilizare „strategic”.
Proletarii nu au ţară. Există un patriotism pe care-l înţeleg, dar îl înţeleg în contextul propus de Orwell. Dacă patriotismul ăsta e bun doar ca să orbească inegalitaţile flagrante, atunci e bun de dus la groapa de gunoi a istoriei. Naţionalismul intens e redescoperit de Europa. 2012 l-a resuscitat şi în România, pornind de la clasa conducătoare în jos. Dacă ne uităm acum la alegeri putem constata că a funcţionat strict ca o pilulă a uitării şi o întreţinere a antagonismului Europa versus România propus şi de preşedinte, şi de contestatari. Suporterii lui Traian Băsescu o spun clar, trebuie luptat împotriva românilor răi – după ei, milioane de români sînt corupţi total, imposibil de “recuperat”. USL spune prin lideri că trebuie luptat împotriva „celorlalţi”, cei din afară care vor să ne răpească ceva – asta în timp ce propune noi privatizări şi liberalizări. Falia asta artificială continuă să facă victime. Monedele au fost unite, cetăţenii europeni nu; fiecare se înfăşoară în drapelul naţiunii şi se pregăteşte să îndure.
Mesajul preşedintelui de 1 decembrie a fost cu adevărat special. Promotorul pedepsirii românilor „răi” a putut să spună la fel de simplu „de criza economică ori trecem toţi, ori nu trece niciunul”. Ei bine, după un 1 decembrie mai glamouros ca niciodată, să spunem clar că din criza economică scapă cine poate. Şi cei scăpaţi, şi cei mulţi rămaşi dincoace de gard rămîn patrioţi. Dacă ne încălzeşte cu ceva. Dar România s-a terminat, s-a terminat în acel sens de care vorbea şi Badiou despre Franţa sa. Iar sfîrşitul ăsta ne poate lăsa nostalgici, dar ne poate da un sens şi despre ce ar mai fi de făcut.
* o găsiţi într-o cărticică excelentă apărută anul ăsta şi la noi – Explicaţia, Editura Tact