România, stat polițienesc

„România, stat polițienesc” scandam din toți rărunchii, alături de alți români ieșiți în stradă în week-end, peste 2.000 de tineri clujeni care am ocupat Piața Unirii și apoi 21 Decembrie, bulevardul principal al orașului. Apoi, câțiva porneam sirenele de poliție ale megafoanelor, iar un val de huooo-uri se declanșau la început spontan, apoi ritualic, într-un spectacol al participării pe modelul commedia dell’arte. Este una dintre lozincile forță ale manifestanților din ianuarie și februarie 2012, care atrag atenția asupra rolului represiv pe care îl îndeplinește statul român pe timp de criză, dacă nu l-a îndeplinit astfel dintotdeauna într-o manieră mai mult sau mai puțin evidentă. Desigur, statul român nu este excepțional. Statul modern liberal nu a creat doar premisele unei democrații parlamentare, el a fost gândit și ca spațiu de interacțiune între indivizi privați, de regulă avuți. Iar actorii privați cu acces la decizii politice și economice au nevoie, desigur, de protecție în fața revendicărilor celor lipsiți de capital. Acesta este statul polițienesc, moștenirea în felurite nuanțe a statului burghez de secol XIX. Vocația principală a statului polițienesc (sau jandarmeresc ori milițienesc cum s-a mai scandat) este una fundamental opresivă, a violenței sistemice, simbolice ori fizice, doar în mod secundar având obligația, aparent benignă, de a instaura „ordinea” de zi cu zi.

Socialiștii au încercat să răstoarne perspectiva și au propus până acum fără succes un model al autonomiei care se baza nu pe proprietatea privată, ci pe participarea cetățenească la producția publică, după cum arată Habermas într-un comentariu cu privire la scrierile lui Marx: „Persoanele private vor fi mai degrabă persoane private ale unui public, decât un public al unor persoane private. Locul identității dintre bourgeois și homme, dintre proprietar privat și om, îl ia aceea dintre citoyen și homme; libertatea omului privat se determină cu rolul omului în calitatea sa de cetățean al societății, iar rolul cetățeanului încetează să se mai determine potrivit cu libertatea omului în calitatea sa de proprietar privat. Căci sfera publică încetează să mai fie mediatoare între societatea proprietarilor privați și stat; în mult mai mare măsură, datorită structurii planificate a unei societăți în care statul începe să dispară, publicul autonom, în calitate de persoane private, își asigură o sferă de libertate personală, de timp liber și de libertate în alegerea reședinței”[i].

 Paradigma liberală de secol XIX, exacerbată de neoliberalismul ultimelor decade, prevedea ca puterea politică să fie exercitată de un corp reprezentativ, de elită, bazat pe o ierarhie socială puternică, așa cum era întrevăzut de John Stuart Mill, care se temea de o tiranie a majorității gregare. Problemele politice trebuie soluționate „nu prin apelul direct sau indirect la înțelegerea sau la voința unei mulțimi inculte, ci să se ia hotărâri numai în temeiul unei păreri competente, rezultate în urma unei reflecții temeinice, a unui număr relativ restrâns de persoane special instruite pentru astfel de sarcini”[ii]. Democrația lui Mill devine una tehnicizată, a experților, temerea fiind ca opinia publică să nu înghită formele de putere și autoritate bazate pe meritocrație individuală și competențe. Dar hotărâte de cine, (auto)legitimate de cine? Iar autolegitimarea puterii statale, dar și corporatiste cu ajutorul infrastructurilor juridice naționale și internaționale, provine, așa cum au observat destui comentatori, din exercitarea monopolistă a violenței. ACTA, numirea ca prim-ministru a unui director al serviciilor de informații, salarizarea dezechilibrată din cadrul bugetului public în favoarea structurilor represive, implicarea armatei române cu scopul asigurării „ordinii” și „democratizării” Irakului și Afganistanului sunt toate aceleași fațete ale unui stat polițienesc.

Una dintre cele mai coerente și mai succinte poziții exprimate pe marginea ACTA a fost formulată de camarazii de la AltArt, asociație clujeană care activează (și) în sfera de artei digitale. Dincolo de aspectele nedemocratice ale negocierilor și atentatul la libertatea de exprimare a cetățenilor prin dreptul de a distribui informație, AltArt semnalează anacronismul tratatului „creat pentru epoca industrială în zilele noastre, când paradigma reproducerii societății este (devine) una de tip rețea. Ascultând vocea vremii, legislația trebuie să asigure o trecere stabilă de la paradigma veche la cea nouă. Dar ACTA, în loc să răspundă acestei nevoi sociale de fapt o împiedică. Ceea ce numeam cândva remix culture devine în prezent modul principal de producție culturală și socială. Prin felul în care restricționează accesul la informație și utilizarea acesteia, ACTA nu oprește o așa-numită piraterie, ci împiedică însăși producția culturii și prin asta, reproducerea societății. Astfel, ACTA este o piedică în calea dezvoltării sociale, și pe termen lung aduce stagnare, iar mai apoi regres”[iii]. Creative commons, copyleft, producția în rețea și alte forme de punere între paranteze a proprietății intelectuale de tip liberal sunt modalități de a redefini proprietatea burgheză. Soluțiile pentru un nou tip de proprietate nu sunt, desigur, la îndemână, dar acestea nici nu se caută printr-un consens social larg atâta timp cât discursul hegemonic accentuează drepturile de proprietate intelectuală și tehnologii cât mai performante de supraveghere a informației, arondate unor corporații, în detrimentul distribuirii optime a informației.

„SRI lasă-ne / Bani de Educație”, se striga în piață. Numirea fostului director al Serviciului de Informații Externe, Mihai-Răzvan Ungureanu, ca prim-ministru, arată criza profundă a puterii actuale. Înainte mecanismele de supraveghere și control doar aureolau puterea într-o manieră absconsă și echivocă. Însă valul de furie populară împotriva guvernului Boc a condus la o deplasare în pole position a jandarmeriei ori a serviciilor de informații, într-un stat în care oricum 40% dintre salariile din bugetul public merg spre bugetarii „speciali” din Interne, servicii secrete, apărare[iv]. Așa cum am arătat în manifestul Tinerilor Mânioși din ianuarie, este necesară „majorarea salariilor și pensiilor printr-o distribuire mai echitabilă a bugetului public (de la Interne la Educație, de la Servicii de Informații la Sănătate, de la Apărare la Cultură)”[v]. Cine mai are încredere că redistribuirea echitabilă este posibilă cu această deplasare?

Statul autohton polițienesc s-a extins și pe teatrele de conflict din Irak și Afganistan, alături de „jandarmul” mondial SUA, în speranța că se va hrăni cu firimiturile de la masa bogaților. Desigur, motivația oficială nu este cea economică, ci constă în susținerea efortului „democratic” de reconstrucție a acestor țări, în ciuda deficitului enorm de democrație din țara noastră. „N-am fost fermi cu americanii. Înainte de participarea efectivă la Coaliţie, ar fi trebuit o negociere mai aplicată. Nu a existat un program sistematic prin care România să fie parte dintre marii jucători pe partea economică. Nu a existat o negociere pragmatică, interesată. A fost mai degrabă un aranjament de participare, în ideea că vom avea cândva un beneficiu. Dacă e să tragem linie şi să încheiem registrele cu adevărat, avem un imens beneficiu în reputaţia internaţională, dar unul practic, economic, e greu de cuantificat”[vi], declara Mihnea Constantinescu, fost emisar al Guvernului în Irak și la negocierile cu aliații în perioada în care guvernul român își negocia recuperarea datoriilor de la statul irakian. Oficial, costurile armatei române în Irak și Afganistan sunt, așa cum mi s-a răspuns într-o scrisoare oficială din partea Ministerului Apărării, de aprox. 1,65 miliarde de lei[vii]. Însă lipsa de informații și de transparență cu privire la motivele implicării noastre în conflicte, ne face să bănuim că cifrele neoficiale scurse în media de peste 1 miliard de euro, sunt mai reale.

Statul polițienesc, abuziv și represiv, în ciuda spoielii de democrație vag întâlnite la locurile de muncă, în instituțiile publice sau în stradă, poate sucomba doar dacă noi, ca societate civilă, ne articulăm nu în exteriorul capitalului și statului, așa cum se definește societatea civilă în termeni clasici. Doar atunci când noi, cetățeni indignați și mânioși ai acestei țări, din diverse mișcări asociative, spontane și non-ierarhice, care am dezghețat iarna în zeci de manifestații, vom încerca să ieșim dintr-o tehnică, deși legitimă, a contestării, vom putea să deconstruim și să reconstruim statul, dar și să dispersăm capitalul. Dacă în exteriorul lor vom îngheța de frig, în interiorul lor vom putea construi germenii unei societăți mai democratice, care să pună bazele unei viitoare revoluții participative cu privire la luarea deciziilor în cartier ori în firmă.

 _____________________