Ca la mai toate alegerile şi la actualele alegeri prezidenţiale, miza prezentată este salvarea ţării de un inamic suprem – „dictatorul“, „comunistul“, „omul care nu-şi iubeşte ţara“ etc. Și ca la mai toate alegerile, soluţiile salvatoare sunt oarecum de bun simţ: mai puţină hoţie, treabă făcută bine, oameni mai uniţi etc. Prin demonizarea contracandidatului se creează impresia facilă că pentru ieşirea din impas, nu este nevoie de idei politice deosebite sau politicieni strălucitori care înţeleg complexitatea unei ţări de milioane locuitori aflată într-un context politic internaţional complicat, ci doar ceva „normalitate” – o „normalitate” care ar fi cel mai bine reprezentată de faimosul „bun gospodar”, manager competent şi pragmatic. În consecinţă, statul trebuie condus, normal, ca un SRL care activează pe piaţă: roluri clar împărţite de sus în jos, ceva spirit de echipă, nişte supraveghere, atenţie la plata datoriilor, şi gata: se poate trece la muncă.
Poate pare surprinzător că – deşi adversarii politici se acuză, deseori aproape violent între ei că nu urmează calea „normală” şi mare parte din populaţie, pe bună dreptate, nu vede prea multă normalitate – guvernele din ultimii ani se încadrează destul de bine în acest stil de a face politică de tip „stat cu răspundere limitată”. Între 2000 şi 2008 ţara a fost dusă spre NATO şi Europa, a fost înjumătăţită datoria publică şi introdusă cota unică de impozitare. Când a lovit criza în 2008-2009 nu s-au discutat posibile probleme structurale, noţiunea de eşec al pieţei abia a fost menţionată pe undeva, iar statul a reacţionat doar adaptându-se la noile condiţii „de piaţă” şi a căutat „vinovaţii” care au viciat sistemul (gospodării îndatorate „iresponsabil” peste posibilităţi, mici afacerişti care nu plătesc taxe). Plata datoriei – în primul rând a celei publice, dar şi a cetăţenilor faţă de bănci – a fost şi este tratată ca angajamentul suprem al statului, iar pentru îndeplinirea acestuia este acceptat orice sacrificiu, numai pentru a nu supăra posibilii investitori. Creşterile de taxe care s-au produs, nu s-au abătut cu adevărat de la această logică: impozitul minim introdus în 2009 a fost în mod special destinat firmelor mici, taxele au fost crescute mai ales pentru consumatori, nu s-a pus cu adevărat problema creşterii de taxe pentru „campionii în business”, campioni care s-ar putea să facă investiţii dacă ne purtăm frumos şi îi subvenţionăm niţel.
Codul muncii a fost modificat de PDL în 2011 în favoarea angajatorilor, iar PSD şi PNL, deşi se angajaseră în faţa sindicatelor să aducă schimbări legii, odată veniţi la putere s-au arătat şi ei în primul rând pro (big) business. Ba mai mult, cu încercarea de a modifica legea minelor în 2013 au arătat că şi în faţa unor proteste masive, foarte greu îşi retrag susţinerea oferită investitorilor. Iar deşi printre principalele critici aduse guvernului Ponta este complicarea sistemului fiscal prin noi taxe şi cheltuirea inconştientă a banilor publici, raportul „Doing Business 2015” al Băncii Mondiale atestă României o îmbunătăţire semnificativă a facilităţilor pentru plata taxelor în ultimul an. Deficitul bugetar este ţinut bine sub control, inflaţia atinge minime istorice, privatizările merg înainte și putem vedea în continuare rezultate concrete a luptei anti-corupţie, chiar şi la doi ani de la încercarea de „lovitură de stat” a guvernului Ponta.
Ne aflăm deci pe un parcurs destul de „normal”, ţara este gestionată ca un SRL care nu vrea să-şi sperie creditorii, singurele probleme sunt că o sporire serioasă a investiţiilor se lasă aşteptată în continuare, locurile de muncă sunt insuficiente, economia creşte complet anemic şi o îmbunătăţire a vieţii de zi cu zi nu se face remarcată – tot nu trăim bine. A venit atunci timpul să spunem adio „normalităţii” de tip România SRL? Nu-i dezirabilă o gestionare pragmatică a statului menţinând o piaţă liberă? Sau este atât de generalizată hoţia încât câteva lucruri făcute bine abia se mai resimt?
Eşecul pieţei şi creditul ca datorie morală
Ca primă observaţie ar fi de remarcat că în gestionarea unei ţări e bine să recunoşti că nu orice piaţă se comportă ca o piaţă de legume. Boom-ul de pe piaţa imobiliară a arătat că pe măsură ce s-au scumpit terenurile şi apartamentele, a crescut şi cererea pentru acestea, ceea ce a dus la noi creşteri de preţuri, la umflare unei bule şi în final, la spargerea acesteia. Din moment ce nici pe măsură ce scad preţurile, nu se înghesuie lumea să cumpere apartamente sau terenuri la preţuri avantajoase, se poate spune că bunurile imobiliare nu reprezintă nişte produse oarecare. Probleme similare pot apărea oricând un anumit bun devine obiect de speculaţie – una din primele bule speculative documentate din istorie s-a produs în secolul al XVII-lea în Olanda în jurul bulbilor de lalea. Despre eşecuri de piaţă – fie din motive de monopolizare, fie din cauza informării imperfecte a actorilor de pe piaţă – şi cum ar trebui abordate cel mai bine aceste erori, se pot umple cărţi întregi. Pentru că în urma unor bule de genul celei imobiliare din România rămân îndatorate părţi largi ale societăţii, este totuşi important de conştientizat noţiunea de eşec al pieţei.
Rolul unei firme în economie, pe scurt, este să se adapteze condiţiilor pieţei, ceea ce chiar şi în condiţii grele înseamnă că trebuie să-şi poată plătii datoriile la timp, altfel dispare. Atitudinea este deci una curat pragmatică. Un individ sau un stat nu pot fi însă falimentaţi şi închişi ca o firmă. Nefiind prea clar cum să se trateze o eventuală incapacitate de plată, pentru a induce aceeaşi stringenţă în servirea datoriilor, se creează un fel de presiune morală, care creşte pe măsură ce sunt mai inegale părţile. Dintr-un împrumut, un contract economic în care una din părţi îşi asumă nişte obligaţii şi cealaltă nişte riscuri, devine ceea ce spune şi cuvântul: o datorie. Dacă pe deasupra efectele pieţei sunt interiorizate ca un fel de forţă a naturii, nu ca rezultate a unui sistem imperfect creat de oameni, se ajunge până şi la perpetuarea prin moştenire a unor inechităţi.
Uşurinţa cu care se vorbeşte fără a reflecta, de „îndatorarea generaţiilor următoare”, arată un fel de resemnare cu privire la mecanismul împrumutului. Din generaţia următoare fac parte şi copiii creditorilor, nu numai cei ai debitorilor, deci prin transmiterea datoriei o parte o să o ducă mai rău şi alta mai bine; sunt perpetuate inegalităţi sociale, nu este vorba de îndatorarea întregii generaţii următoare (1). Pentru ca generaţiile următoare să aibă şansa de a trăi într-o societate cât de cât meritocratică, problema datoriilor ar trebui dezbătută mult mai puţin moralizator. De exemplu, o lege care să reglementeze insolvenţa personală tot nu există în România; legile după care se judecă clauzele abuzive din contractele de credit au fost în mod repetat influenţate în favoarea băncilor; la nivel macro ţinta inflaţiei este un posibil instrument – o inflaţie ceva mai ridicată poate uşura plata datoriilor, mai ales dacă inflaţia este antrenată de creşterea salariilor; în privinţa datoriilor statului în monedă naţională, banca centrală poate interveni ca creditor de ultimă instanţă (un rol pe care majoritatea băncilor centrale importante şi-l asumă) şi într-un final, incapacitatea de plată a statului nu este neapărat cel mai rău lucru care se poate întâmpla (2). Toate aceste abordări sunt însă decizii politice, nu de management.
Deficit de cerere şi piaţa muncii
În situaţia în care o companie se loveşte de scăderea veniturilor, hotărârea de a reduce investiţii şi costuri salariale, chiar dacă poate fi una grea, în principiu e o decizie pur administrativă. Spre deosebire de firme, chiar şi de cele foarte mari care ating cifre de afaceri comparabile cu economiile unor ţări, la nivel de ţară apare următoarea problemă: produsele şi serviciile realizate într-o economie naţională sunt cumpărate în cea mai mare parte de cetăţenii aceluiaşi stat. Consumul unuia este venitul celuilalt şi viceversa. Pentru un SRL, proprii angajaţi formează numai o mică parte din clienţi, de aceea reducerea cheltuielilor nu afectează decât neglijabil veniturile. Când însă un stat hotărăşte să reducă investiţii sau salarii, trebuie luate în calcul efectele inverse – în general cheltuielile sectorului public sunt între o treime şi jumătate din toate cheltuielile făcute într-o economie.
Măsurile de austeritate luate de stat în condiţii de criză – deci în situaţia în care fabricile produc sub capacitate, şomajul a ajuns deja mare, gospodăriile şi firmele încearcă să-şi reducă din datorii şi nu caută să-şi crească consumul sau investiţiile – pot duce din motivele descrise mai sus, la adâncirea crizei şi prin urmare la venituri mai mici şi cheltuieli sociale mai mari pentru stat. Dacă o scădere a cheltuielilor publice menită să reducă datoria publică cu 1% din PIB duce la o scădere a PIB-ului cu 1,5%, la sfârşitul anului datoria nominală mai mică se raportează la un PIB nominal şi mai scăzut – rezultă că datoria publică a crescut. Problema aceasta este tratată într-un studiu din cadrul FMI publicat la începutul anului 2013 (3), în care se constată că măsurile de austeritate luate pe timpul crizei în mai multe ţări europene, n-au atins în realitate nici măcar obiectivul minim de a reduce datoria publică, efectele inverse fiind chiar dezastroase atunci când măsurile au fost repetate an de an, cazul Greciei.
Teoria conform căreia reducerea cheltuielilor statului eliberează resurse pe care le poate folosi sectorul privat mai eficient, iar bugetul echilibrat generează încredere pentru gospodării, firme şi investitori, ceea ce sporeşte investiţiile, iar prin urmare generează locuri de muncă şi creştere economică se verifică cu atât mai puţin (4). În plus, chiar actorii de pe piaţa financiară nu par să aibă o prea mare neîncredere faţă de capacitatea statelor, inclusiv cel român, de a cheltuii bani în mod rezonabil: în momentul de faţă statele se împrumută pe piaţă în condiţii neobişnuit de avantajoase (5). Motivul pentru care nu vedem angajări la stat sau programe de investiţii publice se datorează în primul rând unor decizii cât se poate de politice, nu unor constrângeri obiective.
Efecte inverse similare cu cele descrise mai sus apar însă şi pe piaţa muncii, inclusiv în ţara care şi-a „făcut temele din timp” şi este de multe ori prezentată ca exemplu de urmat pentru restul Europei. Germania a răspuns la probleme economice cu care se confrunta la sfârşitul anilor ’90, în special prin măsuri de sporire a competitivităţii. În ultimii 15 ani a existat un consens transpartinic, după care societatea trebuie să depună un efort pentru ca firmele să-şi îmbunătăţească poziţia pe piaţa globală, iar cancelara Angela Merkel pare a fi „bunul gospodar” în persoană (în spaţiul german se vorbeşte mai degrabă de „casnica şvăboaică”), omul care nu cheltuieşte iresponsabil bani împrumutaţi şi administrează statul fără să politizeze prea mult. Într-adevăr, Germania exportă anual aproximativ cu 200 miliarde de euro mai mult decât importă, excedentul comercial situându-se în jur de 7% din PIB. De asemenea, a trecut remarcabil prin criză, dar numai prin comparaţie cu alte ţări din zona euro. Faţă de SUA sau alte ţări europene cum ar fi Suedia sau Elveţia, performanţa Germaniei în criză nu mai pare aşa strălucitoare. Mai mult, din 2000 încoace creşterea celei mai mari economii europene este printre cele mai slabe din zona euro, rata de investiţii a scăzut de la peste 20% din PIB la 17%, salariile ajustate la inflaţie sunt sub nivelul din 2000 (6), (7). Rata şomajului faţă de alte state europene este mică, în schimb aproape unul din patru angajaţi câştigă mai puţin de două treimi din salariul median – situaţie comparabilă mai degrabă cu ţări din estul Europei; numărul salariaţilor prost plătiţi a crescut în ultimii 15 ani (8).
Mai degrabă decât un model de urmat – oricum e imposibil ca toate ţările să exporte mai mult decât importă – Germania zilelor noastre arată ca o economie în care performanţele angajaţilor nu sunt răsplătite corect şi în care companiile nu sunt dispuse să investească din lipsă de cerere. Concluzii clare sunt greu de tras, dar câteva întrebări se pot pune: Vrem mai multă competitivitate sau productivitate sporită din care să-şi primească şi angajaţii partea meritată? La ce rezultate de piaţă ne putem aştepta dacă preţul produselor reflectă în primul rând capacitatea companiilor de a tăia cheltuieli salariale, de a ocoli plata taxelor sau de a transmite costurile ecologice către restul societăţii şi mai puţin capacitatea acestora de inovare? În ce direcţie se mişcă o societate, dacă averile cresc mai repede decât economia per ansamblu sau cât de benefici sunt rentierii pentru mersul bun al pieţei?
Ajungem astfel aproape de concluzia ca statul să fie intervenţionist şi să susţină angajaţii chiar în defavoarea angajatorilor? Dacă ne uităm la ultima mare criză, cea din anii 30, politicianul care a oferit o soluţie de ieşire din criza economică, evitând fascismul sau stalinismul, preşedintele american Franklin D. Roosevelt şi-a început mandatul anunţând companiile din comerţ şi industrie că pot alege între a plăti salarii decente (adică nu doar un nivel de subzistenţă) sau a închide (9). Trei ani şi jumătate mai târziu, la o grevă de la fabrica General Motors din Flint s-a ajuns chiar atât de departe încât a intervenit armata – ca să protejeze greviştii de poliţie (10). De asemenea, Roosevelt a pus în practică un program larg de investiţii publice, a reglementat puternic băncile şi a introdus un sistem de impozitare menit să redistribuie bogăţia de sus în jos (11). Pentru câteva decenii, cam până la sfârşitul anilor 70, sistemul a fost pus pe o cale care a redus inegalităţile din societate, a creat o situaţie mai favorabilă angajaţilor şi a dus la creşteri economice nemaivăzute nici înainte, nici după renunţarea la acest compromis între capital şi clasa muncitoare.
Rămâne totuşi de observat că doar al Doilea Război Mondial a fost o justificare suficient de puternică, pentru ca programul de investiţii publice să fie menţinut până la atingerea ocupării depline şi la reducerea suficientă a datoriilor în sectorului privat, în aşa fel încât acesta să-şi reia o activitate echilibrată de creditare şi economisire după război. Şi nu este o excepţie, sectorul militar oferă o justificare cu totul aparte pentru cheltuirea banilor publici: Grecia în 2012 avea cu 2,4% din PIB cele mai mari cheltuieli de apărare din UE (12), în România se găsesc bani pentru avioane de luptă dar nu pentru medici, în primăvara anului 2014 premierul Ponta prezenta chiar creşterea bugetului de apărare ca pe un program de investiţii (13) şi dacă ne uităm la realizări ale statului folosite în domeniul civil, cum ar fi internetul sau sistemul de navigaţie GPS, acestea provin tot din sectorul militar. Un proiect politic palpabil este deci important pentru ca societatea să sprijine sau măcar să nu critice prea tare, o intervenţie mai decisă a statului (14); spre deosebire de un SRL chiar şi atunci când evidenţele indică că este cel mai „profitabil” mod de a acţiona.
Anti-corupţie şi statul de drept
De ce am cere totuşi lucruri concrete unui stat controlat de atâţia politicieni corupţi ca cel român? Oricum, se vor cheltui banii aiurea, hoţia este prea generalizată. Se poate observa în primul rând că în cazul cheltuielilor de apărare, sprijinul public este suficient de mare, încât tema preferată a românilor, (anti-)corupţia, să nu mai fie problematizată. Nu există însă vreo regulă ştiinţifică care să scutească sectorul militar de corupţie. Merită şi o scurtă privire înspre Vest:
Sistemul electoral nu merge nici în SUA tot timpul ca pe roate, începând de la numărarea controversată a voturilor din Florida în 2000, până la diferite probleme legate de înregistrarea alegătorilor sau împărţirea colegilor electorale semnalate mai recent, se tot găsesc diferite compromisuri. Catalonia a organizat recent un referendum de independenţă doar „simbolic” pentru că Madridul nu acceptă ceva mai serios. În urma crizei financiare au fost amendate diferite bănci, uneori cu sume mari, dar nu s-a pus cu adevărat problema închiderii vreunei bănci pentru practici nepermise – nici măcar când s-au dovedit a fi abuzuri sistemice sau când erau acuzate de spălare de bani pentru carteluri de droguri şi grupuri teroriste (cazul HSBC; 15). În săptămâna în care a fost condamnat Dan Voiculescu, justiţia bavareză a ajuns la un acord de oprire a unei anchete împotriva miliardarului Bernie Ecclestone în urma unei plăţi de 100 milioane de dolari. Costurile pentru noul aeroport din Berlin s-au triplat până în prezent de la estimările iniţiale, iar termenul de deschidere s-a mutat din 2011 la cel mai devreme în 2017; o situaţie similară se găseşte la Filarmonica din Hamburg (Elbphilharmonie); după prăbuşirea sediului arhivelor oraşului Köln în 2009 au fost descoperite nereguli la construirea liniilor de metrou în subteran – printre altele furturi de oţel de armătură. Germania este printre puţinele ţări care n-au ratificat încă convenţia ONU împotriva corupţiei (16). Elveţia poate fi mândră din multe puncte de vedere de sistemul său democratic, însă finanţarea partidelor este complet nereglementată şi netransparentă. Grupul Corporate Europe Observatory (CEO) a arătat în primăvara anului acesta că sectorul financiar cheltuieşte de 30 de ori mai mult pentru lobby la instituţiile UE decât toate sindicatele, organizaţiile de consumatori şi ONG-urile luate la un loc (17).
Scopul înşiruirii de mai sus nu este de a atrage atenţia că „se întâmplă şi la case mai mari”. Dacă ne uităm la case mai mari însă, ar fi bine să nu reducem totul la „ăia mai bagă din când în când un corupt la puşcărie”. De exemplu, evaziunea fiscală la nivel mic, care în România de multe ori este folosită ca explicaţie pentru lozinca „ne merităm oamenii care ne conduc”, se întâmplă mai puţin în alte ţări pentru că de multe ori nu se impozitează veniturile mici şi până la un anumit nivel statul oferă susţinere şi peste salariu (de exemplu, în Germania venitul minim neimpozitat este de peste 8000 euro anual, iar statul completează venituri lunare sub minimul de existenţă). Obsesia cu băgatul hoţilor la puşcărie pare mai degrabă tipică unui regim gen Rusia lui Putin sau unui patron care îşi suspectează constant angajaţii că-l fură.
Reducerea discuţiei despre statul de drept la „votăm DNA” scapă în schimb din privire nişte aspecte. Pe de o parte mai există şi alte instituţii de control, cum ar fi consiliul concurenţei, protecţia consumatorului sau supravegherea bancară care n-au neapărat un rol mai puţin important. Pe de altă parte există şi următoarea realitate: în 2013 România a avut cele mai multe condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului CEDO din UE (88), iar din ţările europene numai Turcia (124) şi Rusia (129) au depăşit-o. Majoritatea condamnărilor cad în zonele „tratament inuman sau degradant”, „dreptul la un proces just” şi „dreptul la libertate şi securitate” (18). Nu prea sunt teme abordate de „salvatorii statului de drept” atât de mediatizaţi.
Interesant este şi cum (nu) a fost interpretat cazul Roşia Montană în direcţia anti-corupţie. De-a lungul anilor, un grup de ţărani susţinut de diferiţi ONG-işti au reuşit să câştige mai multe procese împotriva ditamai corporaţia, statul de drept se poate zice că a funcţionat. Dar nu pentru că s-au umplut puşcăriile de corupţi, ci pentru că nişte oameni simpli au avut acces la procese imparţiale. Pentru ca rezistenţa împotriva unor corporaţii abuzive sau a baronilor locali să fie eficientă, inclusiv din perspectiva „statului de drept” este mai necesară susţinerea oamenilor care au dificultăţi în găsirea unui avocat, decât sărbătorirea condamnării vreunui oligarh. Iar această susţinere nu poate începe cu blamarea săracilor, pensionarilor sau a bugetarilor pentru probleme politice, economice şi sociale de care sunt adeseori ultimii responsabili, nici cu închiderea de spitale sau deposedarea de pământuri agricole. Cât timp dezbaterile „politice” rămân în logica „la muncă”, „hoţie” şi „mândrie”, noi funcţionăm în logica „lucruri bine făcute” şi „spirit de echipă”, o logică de angajat, nu de cetăţean. Rămânem, ca orice angajat, cu libertatea de a pleca.
————-
(1) Genul acesta de resemnare se găseşte până şi la B.U.G. Mafia: „Ce-aţi făcut?… Mi-aţi amanetat copilu’, deşi încă nu-i născut, tre’ s-aducă bani cu kilu’…” http://www.youtube.com/watch?v=285OKea14Sc
(2) Islanda, care în 2008 a decis să nu plătească toate datoriile a băncilor naţionalizate, nu este ţara cea mai afectată de actuala criză. Pentru Germania în perioada între războaie politica de austeritate de la începutul anilor ‘30 s-a dovedit mai dezastroasă decât hiperinflaţia anilor 20.
http://ftalphaville.ft.com/2011/11/21/755211/the-risks-of-sticking-to-uber-harte-wahrung-strategy/
(3) Olivier Blanchard and Daniel Leigh, “Growth Forecast Errors and Fiscal Multipliers” http://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/2013/wp1301.pdf
(4) Despre dezbaterea ştiinţifică asupra problemei austerităţii şi despre influenţa pe care o pot avea nişte studii dacă le prezintă politicienilor ceea ce vor să audă scrie Paul Krugman pe larg aici:
http://www.nybooks.com/articles/archives/2013/jun/06/how-case-austerity-has-crumbled/
(6) http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=1&language=en&pcode=tec00099
(8) http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_PUBLIC/3-20122012-AP/EN/3-20122012-AP-EN.PDF ;
http://www.dw.de/germanys-working-poor-drive-the-countrys-jobs-miracle/a-15808146
(9) „In my Inaugural I laid down the simple proposition that nobody is going to starve in this country. It seems to me to be equally plain that no business which depends for existence on paying less than living wages to its workers has any right to continue in this country.” (1933, Statement on National Industrial Recovery Act, http://docs.fdrlibrary.marist.edu/ODNIRAST.HTML)
(10) http://en.wikipedia.org/wiki/Flint_Sit-Down_Strike#Resistance
(11) http://en.wikipedia.org/wiki/New_Deal
(14) În ultimii doi-trei ani mişcările de stradă care au plecat de la probleme legate de sănătate şi ecologie au reuşit să aducă câteva mici schimbări în politica românească, poate merită exercitată mai multă presiune pe temele acestea. Ecologia sau mai concret încălzirea globală s-ar putea să fie chiar singurul subiect care să ajungă la amploarea temei apărării sau a ameninţării unui război.
(15) http://en.wikipedia.org/wiki/HSBC#Money_laundering
(16) http://en.wikipedia.org/wiki/United_Nations_Convention_against_Corruption
(17) http://corporateeurope.org/financial-lobby/2014/04/fire-power-financial-lobby
(18) http://www.echr.coe.int/Documents/Stats_violation_2013_ENG.pdf