România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)

Juriul format din membrii echipei CriticAtac acordă Premiul CriticAtac pe 2010 lui Bogdan MURGESCU pentru volumul „România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)”, apărut la Editura Polirom, Iaşi. 

Bogdan Murgescu este profesor doctor la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti. Distins cu Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române pentru lucrarea Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea (1996). Alte lucrări publicate: Istorie românească – istorie universală (600-1800) (1994), A fi istoric în anul 2000 (2000), Istoria României în texte (coord., 2001), Revoluţia română din decembrie 1989. Istorie şi memorie (coord., Polirom, 2007).

INTRODUCERE (România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)

Locul României în raport cu „Europa” – sau, mai precis spus, cu Occidentul sau cu ţările dezvoltate ale lumii – a fost şi este o problemă crucială pentru cultura română modernă, ca şi pentru societatea românească actuală. De circa două secole, Europa, înţeleasă în dimensiunea ei de arhetip al Occidentului dezvoltat, a fost elementul principal de referinţă pentru societatea românească, obiect al unor atitudini complexe, mergând de la admiraţie şi dorinţa de imitaţie până la teamă şi respingere1. Cel mai adesea, această raportare s‑a făcut din perspectiva realităţilor politice şi, eventual, a legăturilor culturale. Dimensiunea economică nu a lipsit însă nici ea, şi nici nu ar fi putut să lipsească, având în vedere acumularea deosebirilor de nivel de dezvoltare dintre ţara noastră şi ţările dezvoltate, considerate a reprezenta „Europa”. Astăzi, când România s‑a apropiat decisiv de structurile europene şi euroatlantice din punct de vedere politic, iar oamenii obişnuiţi laolaltă cu guvernanţii sunt tot mai obsedaţi de problematica economică, aceste „decalaje” sunt percepute mai acut decât oricând. Obsesia decalajelor economice nu dă doar titlul unei cărţi2, dar străbate ca un fir roşu lucrări ale economiştilor, sociologilor şi (mai rar) istoricilor. Asemenea preo­cupări pătrund de obicei în atenţia publică mai puţin prin diagnoze asupra trecutului sau prezentului şi mai mult prin estimări asupra intervalului de timp necesar pentru „ajungerea din urmă” a ţărilor dezvoltate sau prin oferta de reţete pentru a grăbi recuperarea decalajelor. Inutil de adăugat faptul că atât estimările, cât şi reţetele sunt influenţate mai mult de prezentul imediat decât de perspectiva duratei lungi şi, în consecinţă, sunt deconcertant de diverse şi puţin fiabile3.

Scopul acestei cărţi nu este de a adăuga încă o proiecţie futuristă celor deja existente şi nici de a propune o altă strategie infailibilă de depăşire a subdezvoltării. El este mult mai modest.

Pornind de la constatarea tot mai multor economişti, istorici, sociologi şi politologi că „istoria contează” (history matters), mi‑am propus să răspund la câteva întrebări: cum s‑a ajuns la decalajele de dezvoltare existente în Europa de astăzi? Când s‑au acumulat deosebirile de nivel economic dintre România şi celelalte ţări europene? Au existat momente când a fost posibilă depăşirea stării de subdezvoltare? De ce au eşuat aceste încercări? Au avut loc încercări comparabile în alte ţări europene? Au reuşit ele? De ce? Cum? În ce fel poate experienţa istorică să ajute la elaborarea unor politici eficiente în ziua de astăzi?

*

Se impun câteva precizări preliminare. În zilele noastre există deseori tendinţa de a exprima decalajele economice în unităţi de timp: de exemplu, la mijlocul deceniului trecut Silviu Brucan aprecia că ţările europene postcomuniste sunt cu 10‑15 ani în urma Europei apusene din punct de vedere tehnologic4. Acest mod de a considera subdezvoltarea ca o „rămânere în urmă” nu a fost întotdeauna valabil şi nici nu este necontestat în lumea actuală. Până în secolul al XVIII‑lea, diferenţele de dezvoltare economică erau considerate a proveni din deosebirile calitative dintre diferitele ţări/state/popoare, discuţiile purtându‑se asupra rolului climei şi/sau al organizării politice şi moravurilor în determinarea prosperităţii sau a mizeriei economice (şi morale). Paradigma progresului şi ideea că omenirea trece printr‑un şir de stadii obligatorii într‑o evoluţie ascendentă s‑au impus în Occident abia începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea5 şi au condus la apariţia ideii că statele mai puţin dezvoltate erau „rămase în urmă”, idee însuşită de elitele din celelalte ţări europene în decursul secolului al XIX‑lea. În cazul românesc, conştientizarea „înapoierii” a avut loc în al doilea sfert al secolului al XIX‑lea. Este interesant faptul că Dinicu Golescu, care a călătorit în Austria, Germania şi Elveţia în anii 1824‑1826, considera că vina pentru starea nemulţumitoare din Ţara Românească aparţinea relei organizări politice şi economice, nemenţionând vreo „rămânere în urmă”6. În schimb, la sfârşitul deceniului următor, Petrache Poenaru generaliza astfel într‑o cuvântare prilejuită de încheierea anului şcolar în iunie 1839: „Într‑această epocă de întrecere generală pe stadiul progresului, şcoalele româneşti îşi grăbesc şi ele pasul din zi în zi mai mult. Neamurile Europei […] întinzându‑şi luminile până la cele mai de pe urmă hotare ale coprinsului lor, au pus condiţie de nimicire pentru oricare popul [care] va rămânea în nemişcare, în mijlocul înaintărei obşteşti”7.

Odată acceptată ideea că lipsa de dezvoltare era doar „rămânere în urmă”, rezulta că ţările „înapoiate” nu trebuiau decât să le imite pe cele mai avansate pentru a ajunge şi ele în fericita situaţie de a fi dezvoltate. Cu timpul, au fost elaborate variate strategii de accelerare a creşterii economice, în ideea că aceasta este sinonimă cu dezvoltarea şi asigură „ajungerea din urmă” a ţărilor dezvoltate. Rezultatele au fost uneori pozitive, dar de cele mai multe ori departe de speranţele şi eforturile investite. În consecinţă, unii analişti au început să distingă între creşterea cantitativă a economiei şi dezvoltarea economică, văzută ca o combinaţie de creştere economică şi transformare calitativă a structurilor economice şi sociale. Au fost exprimate şi opinii mai radicale, potrivit cărora omenirea nu urmează în ansamblul ei aceeaşi cale de dezvoltare, şi în acest caz este greşit ca ţările nedezvoltate să încerce să le imite pe cele dezvoltate. Unele dintre aceste opinii au avut la origine argumente „civilizaţionale”, care au pus în prim‑plan deosebirile rasiale, religioase şi/sau culturale dintre diversele popoare. Altele au pornit de la ideea că existenţa ţărilor dezvoltate creează situaţii care împing ţările mai puţin dezvoltate în poziţii de dependenţă şi le limitează posibilităţile de afirmare economică. În acest câmp de tensiuni teoretice, cu puternice conotaţii ideologice, au luat naştere numeroase teorii ale creşterii şi dezvoltării economice8, prea complexe pentru a fi şi numai rezumate în această introducere. Pentru analiza noastră, este suficient să spunem acum că teoriile economice actuale evită să mai considere deo­sebirile de dezvoltare economică drept simple decalaje temporale, preferând să studieze amplitudinea acestor decalaje în diverse momente istorice, dinamica lor pe termen lung şi mecanismele care le‑au generat şi întreţinut.

Cu unele începuturi în anii ’70, dar amplificându‑se în anii ’90, în istoria economică s‑au impus cercetări care şi‑au propus măsurarea decalajelor economice pe parcursul unor lungi perioade de timp, precum şi analiza evoluţiei lor istorice. Personalităţile care au marcat cel mai mult domeniul au fost, fără îndoială, Paul Bairoch9 şi Angus Maddison10. Sub impulsul lor, problema decalajelor şi a disparităţilor economice şi cea a transformărilor macroeconomice pe termen lung au fost dezbătute intens la congresele internaţionale de istorie economică, precum şi la alte reuniuni ştiinţifice11. Pe lângă dimensiunea eco­nometrică, de măsurare a parametrilor economici pentru diverse momente istorice, studii speciale au fost dedicate analizei mecanismelor care, în anumite circumstanţe istorice, au îngăduit anumitor ţări şi/sau regiuni să depăşească starea de relativă subdezvoltare eco­nomică. Fără a ne referi la multitudinea de lucrări consacrate în ultimele două‑trei decenii succesului economic al statelor est‑asiatice, trebuie să amintim cartea lui Dieter Senghaas cu privire la performanţa pozitivă a micilor ţări nord‑europene12, precum şi analiza com­parată a lui Ulrich Menzel referitoare la experienţa istorică a Elveţiei, Danemarcei, Suediei şi Canadei13. Totodată, în ultima sa lucrare majoră, Sidney Pollard a încercat să evidenţieze mecanismele prin care, în Evul Mediu şi în epoca modernă, regiuni marginale ale Europei au reuşit să se plaseze uneori în avangarda dezvoltării economice14. Există deci un corpus de cercetări la care se poate raporta investigaţia noastră.

Evident, atunci când ne propunem să investigăm acumularea decalajelor economice, trebuie să alegem indicatorii la care vom face apel. În analizele lor referitoare la economiile actuale, economiştii utilizează cu precădere produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, considerat cel mai potrivit indicator sintetic al nivelului unei economii. Dezideratul nostru ar fi deci să comparăm PIB/locuitor din România cu cel din alte ţări, atât sincronic (pentru acelaşi an), cât şi diacronic (urmărind evoluţia în timp a acestui indicator). O primă problemă este aceea că PIB este un indicator relativ nou, care s‑a impus prin Sistemul Conturilor Naţionale instituit de ONU în 1953, folosit în statistica românească abia după revoluţia din 1989. Din fericire însă, mai întâi Paul Bairoch şi apoi Angus Maddison şi‑au asumat sarcina de a calcula retrospectiv PIB, primul pentru diversele ţări europene după 180015, iar cel de‑al doilea pentru cea mai mare parte a lumii în perioada 1820‑1992, realizând totodată şi unele proiecţii retroactive până la începutul erei creştine16. Angus Maddison a rezolvat şi o altă dificultate care priveşte compararea internaţională a indi­catorilor economici în expresie monetară: astfel, economiştii au constatat că produsul intern brut, chiar şi atunci când este convertit într‑o valută standard potrivit ratelor de schimb medii curente, incorporează distorsiuni generate de nivelul diferit al preţurilor şi salariilor din diferitele ţări; de aceea, la nivel mondial a fost lansat un Proiect de Comparare Internaţională, care a elaborat o metodologie şi indicatori pentru recalcularea PIB la paritatea puterii de cumpărare (PPP), metodă care s‑a impus în analizele economice17 şi care a fost aplicată şi de Angus Maddison pentru seriile sale de date cu privire la evoluţia istorică a PIB.

Există însă şi unele probleme în folosirea seriilor PIB la PPP calculate de Maddison. Prima şi cea mai serioasă dintre acestea provine din faptul că Angus Maddison nu oferă date ferme pentru România înainte de anul 1926, datele incluse în unele tabele pentru perioade anterioare fiind doar estimări ultraaproximative bazate pe extrapolări şi regresii18; la rândul său, Paul Bairoch, ale cărui calcule reprezintă o etapă anterioară a cercetării, a inclus în unele tabele date începând cu 180019, dar a făcut acest lucru luându‑şi toate precauţiile şi avertizând asupra inerentei lipse de precizie a estimărilor sale. O altă dificultate provine din contestările efectuate de unii dintre istoricii economiei, care au propus seturi alternative de date pentru diversele ţări europene şi care atestă absenţa unui consens al specialiştilor în ceea ce priveşte validitatea calculelor lui Paul Bairoch şi Angus Maddison20. Alta, mai generală, are la origine limitele PIB în reflectarea nivelului general de dezvoltare al unei ţări; astfel, pornind de la exemplul clasic al statelor arabe al căror PIB a fost „umflat” temporar de veniturile petroliere, s‑a constatat că indicatorii din Sistemul Conturilor Naţionale eludează alte aspecte mai subtile ale vieţii sociale, care determină atât nivelul de dezvoltare al unei ţări, cât şi perspectivele acesteia de menţinere durabilă a unui standard material ridicat. În consecinţă, mulţi specialişti contestă relevanţa PIB şi solicită luarea în considerare şi a altor indicatori „alternativi”21. Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) a elaborat un asemenea indicator mai cuprinzător, numit Indicele Dezvoltării Umane (IDU), care combină PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare

(PPP) cu nivelul de educaţie şi cu speranţa medie de viaţă la naştere22. Date comparative privind IDU avem însă numai începând de la sfârşitul anilor 198023, şi recalcularea sa retrospectivă se loveşte de dificultăţi încă şi mai mari decât recalcularea PIB.

Având în vedere toate aceste dificultăţi, vom folosi în analiza noastră atât indicatorii calculaţi de Paul Bairoch, Angus Maddison şi David Good, cât şi toate celelalte statistici istorice disponibile, inclusiv cele referitoare la indicatori mai puţin sintetici, dar nu mai puţin relevanţi, cum ar fi datele demografice de bază, structura forţei de muncă, nivelul şi structura producţiei, schimburilor şi consumului, indicatori social‑culturali etc. Din fericire, dispunem de trei „radiografii” ale economiei româneşti, cuprinzând serii de date statistice comparative pentru trei momente importante ale secolului XX: 193824, 194725 şi 198926. Pe lângă acestea, serii lungi de date statistice pentru perioada 1859‑1947 a publicat Victor Axenciuc27 . În fine, informaţiile referitoare la România pot fi comparate cu bogatele statistici istorice alcătuite de Brian Mitchell, care cuprind date ce încep, pentru multe ţări europene, încă din a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea28.

Folosirea acestor baze de date statistice tinde să restrângă cercetarea la secolul XX, cu o eventuală extindere spre ultimele decenii ale secolului al XIX‑lea. De altfel, acesta este şi orizontul temporal pe care l‑au folosit majoritatea specialiştilor de până acum. Economiştii rareori coboară înainte de al doilea război mondial, iar David Good nu merge mai devreme de 1870. De altfel, ar exista şi un argument în acest sens: după cum remarca Paul Bairoch, decalajele de dezvoltare dintre societăţile preindustriale (deci, cu alte cuvinte, anterioare secolului al XIX‑lea) au fost relativ mici, apariţia marilor disparităţi fiind un fenomen al ultimelor două secole29. În aceste condiţii, o istorie a decalajelor economice ar trebui să se concentreze pe ultimele două secole. Maddison este şi el de acord cu faptul că accelerarea creşterii şi amplificarea decalajelor economice au avut loc abia după 1800 (chiar 1820), dar atrage totodată atenţia asupra faptului că dezvoltarea din ultimele două secole a fost în mare măsură determinată de acumulările de dinainte de 180030. Participanţii la Conferinţa de la Bellagio dedicată originilor înapoierii economice a Europei răsăritene au ajuns la o concluzie similară: decalajele economice dintre Europa Apuseană şi Europa Răsăritea nă îşi au originea cu mult înainte de integrarea celei din urmă în piaţa mondială dominată de Occident31. Cercetătorii istoriei economice mai îndepărtate sunt de acord că decalajele economice Est‑Vest din Europa au devenit semnificative încă din Evul Mediu, atunci când pro­ductivitatea agricolă a Occidentului a crescut mult mai rapid decât în Europa Răsăriteană. Totuşi, această cercetare era greu de pornit atât de devreme, îndeosebi din cauza lipsei informaţiilor cantitative relevante. În faţa acestor dileme şi dificultăţi, am optat pentru începerea acestui studiu cu perioada din preajma anului 1500. Opţiunea de a extinde analiza asupra întregii perioade de la 1500 până astăzi nu este singulară în istoria economică32.

Uneori, ea a fost folosită pornind de la ideea că secolul al XVI‑lea reprezintă începutul capitalismului şi a sistemului mondial modern în istoria omenirii33. Chiar dacă nu îm­părtăşesc această opinie34 , este evident faptul că după 1500 diviziunea internaţională a muncii s‑a intensificat, şi că rolul constrângerilor exogene a crescut pentru toate regiunile continentului european. Totodată, cinci secole reprezintă un interval suficient de mare pentru a conferi pertinenţă analizei referitoare la dezvoltarea economică pe termen lung a periferiilor europene.

O a doua opţiune a privit dimensiunea comparatistă a acestei cercetări35. Componenta comparatistă este inevitabilă atunci când se evaluează performanţa economică a unei ţări sau regiuni. De multe ori, comparaţiile sunt realizate însă mai mult implicit, în raport cu un model considerat „normal” de dezvoltare economică, model selectat de obicei dintre ţările avansate, a căror situaţie este de altfel şi mai bine cunoscută istoriografic şi pentru care datele relevante sunt mai accesibile. Nu am optat pentru acest tip de comparaţie. De altfel, teoria economică şi experienţa istorică au demonstrat pluralitatea căilor de dezvoltare. În consecinţă, pornind de la întrebarea centrală a acestei cărţi – când şi cum s‑au acumulat deosebirile de nivel economic dintre România şi celelalte ţări europene? –, am căutat să investigăm în ce măsură evoluţia României se aseamănă sau se deosebeşte de cea a altor ţări europene, care la începutul intervalului de timp studiat aveau niveluri de dezvoltare relativ apropiate de cel al teritoriilor româneşti. Lista ţărilor şi/sau a regiunilor care pe la 1500 erau asemănător de (sub)dezvoltate ca Ţările Române este însă destul de mare, iar între­prinderea unei comparaţii de ansamblu cu toate acestea ar fi depăşit posibilităţile unei cercetări individuale. Pe de altă parte, comparaţia cu o singură ţară sau regiune ar fi fost insuficientă pentru a răspunde întrebărilor esenţiale legate de specificitatea sau dimpotrivă nespecificitatea evoluţiei româneşti: în ce măsură a fost determinată performanţa economică a României de poziţia geografică a ţării? Care a fost rolul apartenenţei precumpănitoare la creştinătatea orientală (ortodoxă)? Dar cel al diverşilor (şi schimbătorilor) factori politici? Sau cel al conjuncturilor economiei mondiale?

Pentru a putea răspunde mai bine tuturor acestor întrebări, am ales trei cazuri privilegiate de comparaţie: Danemarca, Irlanda şi Serbia. Toate aceste ţări erau pe la 1500 asemănătoare din punct de vedere economic cu Ţările Române: erau zone relativ slab dezvoltate în context european, cu populaţii relativ rare şi preponderent rurale, cu randamente mediocre în producţia vegetală şi exporturi animaliere semnificative spre zone mai dezvoltate eco­nomic. În ciuda acestor asemănări iniţiale, Danemarca şi Irlanda au reuşit, în momente istorice diferite, să depăşească durabil starea de subdezvoltare, pe când Serbia şi România încă nu. Avem deci două cazuri istorice de succes relativ şi două cazuri istorice de eşec relativ, care totodată îngăduie suficiente comparaţii pentru identificarea şi evaluarea cauzelor asemănărilor şi respectiv a deosebirilor dintre evoluţia economică a României şi cea a celorlalte ţări europene. Astfel, din punctul de vedere al plasării geografice şi al dis­ponibilităţii legăturilor maritime, Danemarca şi Irlanda au o situaţie net deosebită de cea a României şi a Serbiei. Din punct de vedere confesional, Danemarca a adoptat Reforma încă din secolul al XVI‑lea şi este majoritar luterană, Irlanda este majoritar catolică, iar Serbia şi cu România majoritar ortodoxe. Irlanda şi Serbia s‑au aflat lungi perioade de timp sub stăpânire străină directă, în timp ce Danemarca a existat de‑a lungul întregului interval studiat ca stat independent; spaţiul românesc a avut evoluţii deosebite din acest punct de vedere, unele teritorii fiind înglobate în imperii mai mari, în timp ce altele şi‑au conservat entitatea politică distinctă. Credem că elementele reliefate mai sus sunt suficiente pentru a justifica interesul unui studiu comparat al acestor patru ţări. În ce măsură acest studiu comparativ poate aduce elemente cognitive noi şi răspunsuri la întrebările pe care ni le‑am pus mai sus, aceasta se va putea vedea doar la capătul analizei noastre.

*

Datoriile de recunoştinţă acumulate de‑a lungul celor aproape 12 ani în care am lucrat la această carte sunt numeroase.

În plan instituţional, cercetarea mea a fost sprijinită mai întâi de o bursă Roman Herzog acordată de Fundaţia Alexander von Humboldt pe baza unei finanţări din partea Fundaţiei Hertie, care mi‑a îngăduit să realizez o mare parte din documentarea generală în bibliotecile din Germania. Participarea la programul DAAD Geschichte Südosteuropas als europäische Geschichte (2001‑2004) coordonat de prof. Holm Sundhaussen mi‑a permis să cunosc direct şi să dezbat cu colegi din diverse ţări realităţile şi problemele istorice din alte părţi ale Europei sud‑estice, inclusiv din Serbia. Perioadele în care am activat ca visiting professor la Pittsburgh University şi la Central European University, Budapesta, mi‑au îngăduit să‑mi completez documentarea şi să dezbat diverse aspecte ale proiectului cu colegi din aceste universităţi. În anii 2006‑2008 am putut coopera cu colegi din mai multe centre universitare şi de cercetare din ţară graţie grantului CNCSIS A_C nr. 47/2006, Procesul de integrare a României în economia europeană. Dimensiuni istorice şi contemporane. În fine, dar nu în cele din urmă, redactarea textului propriu‑zis al acestei cărţi mi‑a fost uşurată de un stagiu de cercetare găzduit într‑un mod foarte liberal de către Geisteswissenschaftliches Zentrum Geschichte und Kultur Ostmitteleuropas din Leipzig (prof. Stefan Troebst) şi prin sprijinul primit de la Fundaţia Volkswagen prin programul Agrarismus in Ostmitteleuropa – Bauerngesellschaften auf dem Weg in die Moderne.

Un număr relativ mare de colegi şi prieteni m‑au ajutat în diverse faze ale elaborării acestei cărţi. La începuturile ei stă o masă rotundă – Locul României în lume şi problema decalajelor – pe care am organizat‑o în iunie 1998 în găzduirea Băncii Naţionale a României şi la care au binevoit să participe guvernatorul Mugur Isărescu, Daniel Dăianu, la acea dată ministru al Finanţelor, profesorul Constantin Ionete, regretatul profesor Alexandru Duţu şi Victor Axenciuc, patriarhul cercetărilor cantitative asupra istoriei economice a României. Profesorul Holm Sundhaussen, care mi‑a fost mentor în timpul stagiului prilejuit de bursa Roman Herzog la Osteuropa­‑Institut din cadrul Freie Universität Berlin, a fost un partener de discuţii intensive atât în conceperea generală a proiectului, cât şi în elucidarea unora dintre aspectele concrete ale înapoierii istorice a Serbiei şi României. Discuţiile cu mai tinerii mei colegi dr. Dietmar Müller şi dr. Angela Harre au fost un stimul permanent, iar observaţiile şi sprijinul lor constant m‑au ajutat enorm în ducerea la bun sfârşit a acestei cărţi. Angela Harre mi‑a prilejuit şi întâlnirea cu doamna profesoară Helga Schultz, care s‑a dovedit nu numai un valoros partener de dialog intelectual, dar şi un prieten ale cărui încurajări au reprezentat un stimul bine‑venit pentru finalizarea cărţii. Dr. Bernard Hagerty (Pittsburgh) şi prof. Frank Barry (Dublin) m‑au ajutat în lămurirea unor aspecte ale istoriei Irlandei, iar prof. Milan Ristoviä (Belgrad) în cunoaşterea istoriei Serbiei şi Iugoslaviei. Diverse probleme subsumate tematicii generale ale cărţii le‑am discutat numeroşi colegi; cum enumerarea completă ar fi mult prea lungă (şi supusă riscului omenesc al uitării), menţionez acum în ordine alfabetică doar câţiva dintre aceştia: Sorin Antohi, Florin Bonciu, Bob Donorummo, Eugen Ghiorghiţă, Armin Heinen, Jacek Kochanowicz, Florentina Niţu, Vladimir Pasti, Werner Troesken şi Jan Luiten van Zanden. Foştii mei studenţi Angela Toader, Andrei Florin Sora şi Adelina Oana ªtefan, azi deja doctoranzi sau doctori, m‑au ajutat consistent în activitatea de documentare pentru unele dintre capitolele acestei cărţi. Unele probleme subsumate tematicii acestei cărţi au fost expuse în cadrul cursurilor pe care le‑am susţinut la Universitatea din Bucureşti şi la Central European University, iar doctoranzii şi studenţii mei, prin interesul arătat pentru aceste cursuri, prin întrebările şi prin curiozitatea lor intelectuală, m‑au obligat şi totodată m‑au ajutat să merg la esenţe şi să‑mi clarific mereu ideile şi informaţiile. În fine, dar nu în cele din urmă, soţia mea, ea însăşi istoric, a fost un exigent partener de dialog şi un stimul constant, iar sprijinul întregii familii pentru ducerea la bun sfârşit a proiectului a fost esenţial, mai ales în ultimele luni de intensă redactare.

Mulţumiri speciale se cuvin şi Editurii Polirom, care a acceptat să publice această carte, în pofida dimensiunilor sale şi a conjuncturii economice dificile din acest an.

Acestea fiind spuse, responsabilitatea neîmplinirilor acestei cărţi îmi revine în exclu­sivitate. Unele dintre aceste scăderi puteau fi preîntâmpinate printr‑un plus de erudiţie şi de atenţie. Altele erau inevitabile dată fiind vastitatea problematicii şi a perioadei tratate. În fine, o parte dintre riscuri au fost asumate conştient atunci când am optat pentru prezentarea tranşantă a concluziilor la care am ajuns chiar şi atunci când ele se despart de opiniile dominante în istoriografie şi/sau în cultura de masă. Dincolo însă de aceste limite şi neîmpliniri, dacă ideile şi abordările din această carte vor stimula cercetarea istorică şi vor ajuta la conturarea realistă a dezbaterilor publice cu privire la problematica recuperării decalajelor economice, atunci demersul meu îşi va fi atins scopul.

15 martie 2010

——————–

1.   Murgescu 2000a.

2.   Postelnicu, Postelnicu 2002.

3. Doar câteva exemple cu privire la fluctuatiile estimãrilor din ultimele douã decenii cu privire la intervalul de timp necesar României pentru recuperarea decalajelor fatã de tãrile dezvoltate ale Europei. În 1990, într‑un moment de optimism postrevoluþionar, economistii coordonaþi de academicianul Tudorel Postolache care au elaborat Schita privind Strategia înfãptuirii economiei de piaþã în România au fixat ca obiectiv atingerea standardului mediu european la indicatorii de bazã privind consumul pe locuitor în orizontul anilor 1995‑2002 (Postolache 1991: 784‑786), deci 5‑12 ani. Câtiva ani mai târziu, în contextul recesiunii anilor ’90, proiecþii mult mai pesimiste anticipau ajungerea din urmã a Portugaliei în ceea ce priveºte produsul naþional brut pe cap de locuitor într‑un interval de 68 de ani, iar a Suediei în 350 de ani (Spineanu 1995: 463). În fine, în 2006, dupã câtiva ani de crestere economicã si în preajma aderãrii oficiale a României la Uniunea Europeanã, prim‑ministrul de atunci, Cãlin Popescu­‑Tãriceanu, se arãta mult mai optimist, estimând cã România va putea recupera decalajele fatã de alte state membre ale UE în 20 de ani dacã totul merge bine sau în 40 de ani dacã mediul economic si politic este nefavorabil (http://www.ziare.com/actual/politica/12‑29‑2006/romania­‑ar‑putea­‑recupera‑decalajele‑fata‑de‑ue‑in‑20‑40‑de‑ani‑53076, accesat la 25.02.2010).

4.   Brucan 1996: 85.

5.   Pollard 1968.

6.   Golescu 1990.

7.Apud Murgescu M.‑L. 1999: 51.

8.   Analize eficiente de ansamblu ale acestor teorii la Arndt 1987, Anderson 1991, Schuurman 1993, Menzel 1995, Drukker 2006. Critici radicale ale teoriilor dezvoltãrii la Douthwaite 1992, Sklair 1994 si Gillespie 2001. Antologii, cuprinzând textele fundamentale: Becker, Burmeister 1991; Solow 2001; Mookherjee, 2001. Un manual cuprinzãtor: Cypher, Dietz 1997. O recentã încercare de a privi analitic ansamblul problematicii dezvoltãrii si discre­panþelor economice în Acemo­lu 2009).

9.   Bairoch (1976) reprezintã o primã încercare de a calcula produsul intern brut al þãrilor europene în perioada 1800‑1973. Totodatã, Bairoch a încercat sã estimeze diferenþele de nivel economic din perioada premergãtoare revoluþiei industriale (Bairoch 1979). Pentru o prezentare polemicã a punctelor sale de vedere vezi Bairoch 1993. De vãzut si sinteza sa de istorie economicã (Bairoch 1997).

10. Dupã mai multe lucrãri dedicate cresterii economice din diferite tãri sau studiului sintetic al factorilor care au influenþat dinamica economicã a lumii, Angus Maddison prezintã calculele si argumentele sale analitice cu privire la evoluþia economicã a lumii în secolele XIX‑XX (Maddison 1995) si pe ansamblul celui de‑al doilea mileniu (Maddison 2001).

11. Bairoch, Lévy‑Leboyer 1981; Chirot 2004 (ediþia originalã 1989); Good 1994; Maddison, Van der Wee 1994; Aldcroft, Catterall 1996.

12. Senghaas 1982.

13. Menzel 1988.

14.Pollard 1997.

15. Bairoch 1976.

16. Maddison 1995; Maddison 2001; Maddison 2003.

17. O bunã prezentare în limba românã a acestei problematici la Wagner, Stefãnescu, 1999. Vezi si Ark 1993.

18. Maddison 2003: 92.

19. Bairoch 1997: II, 252‑253.

20. Good 1994b; Good 1997; Good, Ma 1999; Prados de la Escosura 2000.

21.  Anderson 1991.

22. Wagner, Stefãnescu 1999: 20‑21.

23. Grigorescu 1993.

24. Dobre 1996a.

25. Dobre 1996b.

26. Grigorescu 1993.

27. Axenciuc. Multe dintre datele prelucrate de Axenciuc, Dobre si Grigorescu au fost incluse si în Postolache 1991.

28. Mitchell 2003.

29. Bairoch 1979.

30. Maddison 2001: 17‑18.

31. Chirot 1989: 3.

32.Opþiuni similare: Kennedy 1987; Bairoch 1997; Aldcroft, Sutcliffe 1999.

33. Wallerstein 1979; Wallerstein 1992‑1993 (ediþia originalã 1974‑1989).

34. Am analizat rolul secolului al XVI‑lea în evoluþia decalajelor economice Est‑Vest la nivel european în Murgescu 1995a.

35.Pentru tipologia si problemele analitice ale metodei comparatiste în studiile istorice, vezi îndeosebi Haupt, Kocka 1996 si Kaelble 1999.