România Jună. Pe unde şi ce mai învaţă tinerii noştri

Ciprian Şiulea analizează forme ale extremismului în noile înfăţişări ale tinerei elite româneşti, cu studii “în exterior”:

În postul anterior povesteam despre “România Jună”, o mişcare a studenţilor români din străinătate cu un discurs aproape decupat din revistele legionare de acum vreo şaptezeci şi ceva de ani. Citate grele din Cleopa şi Stăniloae, Dan Puric şi Mircea Chelaru drept mentori, îndemnuri habotnice la rugăciune, deliruri ortodoxiste şi naţionaliste scăpate de sub control, mesianism agresiv al elitelor, reţeta completă.

În primul rînd, aş vrea să explic de ce întreg acest mod de a gîndi nu e chiar atît de minunat, deoarece unii dintre comentatorii care au sărit în apărarea “României June” şi a organizatorului ei, Liga Românilor din Străinătate (LSRS), păreau sincer miraţi că cineva poate fi revoltat de un astfel de discurs. Adică ce poate fi greşit în aceste texte pline de “neam”, “obşte”, “credinţă milenară”, “zămislire”, “plai”, “simţire” etc etc? Sînt atît de poetice şi de frumoase şi de înălţătoare!

Ei bine, nu. Nu ştiu ce se mai studiază în ultimul timp prin şcolile noastre în materie de istorie şi ideologie, şi nici nu vreau să mă gîndesc cum se împacă acest naţionalism-ortodoxism primitiv cu educaţia “de elită” din străinătate pe care LSRS se laudă că o au membrii ei. Însă aceşti termeni, care, la nivel individual şi literar, sînt doar misticoizi, anacronici şi ridicoli, ajungeau să fie îmbinaţi într-o gîndire profund extremistă şi nedemocratică în lozincile de pe România Jună (între timp şterse parţial şi completate cu frumoase declaraţii pluraliste; totuşi, destule aberaţii au supravieţuit).

Citatele din Stăniloae şi Cleopa sub care defila România Jună (şterse între timp):

“Intelectualitatea noastră a întors spatele credinţei poporului, e poate cea mai indiferentă intelectualitate faţă de părinţii noştri. Trebuie să sfîrşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru.”

şi

“Noi, obşte ortodoxă română, să nu uităm niciodată evlavia, rîvna şi jertfa domnitorilor, strămoşilor şi părinţilor noştri, cu care ei au apărat de-a lungul aproape a două mii de ani, patria şi această credinţă care le-au fost date drept Sfîntă moştenire de la domnul nostru Iisus Hristos, prin Duhul Sfînt în Biserica Sa dreptmăritoare.”

aparţin unui mod de gîndire extremist şi nedemocratic, care echivalează cetăţenia română cu calitatea de ortodox, cu toate consecinţele grave ce pot decurge de aici. Ca şi identificarea român=ortodox, îndemnul la înlocuirea acestei intelectualităţi trădătoare de credinţă cu una mai apropiată de “spiritualitatea neamului” ar putea oricînd, în anumite circumstanţe, să deschidă calea unor mari atrocităţi. Am fost prea dur cînd am numit această gîndire “sinistră”, “de peşteră”, cînd am spus că promotorii acestui discurs sînt “spălaţi pe creier”? Nu mi se pare deloc. Chiar şi varianta mult cosmetizată de acum a site-ului RJ mi se pare că merită din plin aceste aprecieri.

În al doilea rînd, e clar că aceste idei foarte periculoase, deşi evident că trebuie luate în serios, ţin şi de un discurs de legimitare, nu doar de convingere (inclusiv faptul că administratorii site-ului s-au repezit imediat să şteargă, uşor la întîmplare, ortodoxismele mai grele la doar cîteva ore de la postul meu întăreşte această ipoteză). Cu alte cuvinte, sînt convins că majoritatea liderilor şi membrilor LSRS nu gîndesc chiar aşa şi că organizaţia a adoptat pur şi simplu discursul care pare dominant, care dă mai frumos şi ajută cel mai mult la promovare.

Şi asta e marea problemă, că ăsta e discursul care dă cel mai frumos acum în România.

Dar, chiar dacă e clar că LSRS nu e, în ansamblul ei, o organizaţie de fanatici ortodoxişti, probabil că o minoritate din cadrul ei este totuşi în zona asta; pînă la urmă, oricît de cinic ar fi procesul de adoptare a unui discurs de promovare, există anumite limite psihologice şi umane naturale. Cineva a trebuit să vină cu ideea asta şi să îi convingă pe ceilalţi că discursul ăsta foarte hard core e OK. Nu cred că asta ar fi fost posibil fără ca mulţi dintre membri ei să fie OK cel puţin cu un discurs naţionalist mistic moderat.

Poate o şi mai mare problemă e că acest misticism naţionalist şi religios al României June şi al LSRS se continuă în mod natural cu un mesianism sălbatic al “elitelor educate afară”. Membrii acestora sînt prezentaţi, pur şi simplu, ca un fel de supraoameni care pot scoate ţara din mizeria ei actuală… În cele mai temperate forme, românii educaţi afară se (auto)prezintă prin LSRS ca nişte ultra-specialişti de la care trebuie să aşteptăm aducerea în ţara noastră coruptă a adevăratelor standarde, care, evident, nu se pot găsi decît în Occident.

La postul anterior mi s-a explicat în mod repetat la comentarii că, dacă nu am studii “afară” şi nu am “realizări profesionale”, aş face mai bine să tac din gură: ce ar putea să aibă cineva de spus, dacă nu are aceste diplome şi “realizări”? E un mod nedemocratic de a gîndi, ca să nu zic iar sinistru. Alţii, aparent sincer indignaţi, nu puteau să înţeleagă cum cineva poate critica nişte oameni care “fac ceva”. Din nou o mistică retardă, de data asta a “faptelor” în locul “vorbelor”. Trist.

Din păcate, în România de azi e nevoie să explicăm de ce elitismul acesta e o ideologie nocivă, extremă şi nedemocratică. Aici nu vorbim de ideea că aptitudinile şi calităţile anumitor oameni individuali sînt superioare aptitudinilor şi calităţilor altor oameni individuali, idee care se înţelege de la sine şi pe care elitiştii o folosesc adesea drept eufemism şi justificare facilă. Aici vorbim de ideea că o anumită categorie de oameni e superioară celorlalţi oameni, că membrii acelei categorii sînt, toţi, superiori celorlalţi în virtutea apartenenţei formale la acea categorie.

O idee deosebit de gravă. Aici, categoria despre care e vorba e “români cu studii în străinătate”, dar mecanismul e acelaşi şi pentru categorii pe crtieriile clasice, rasă, etnie, religie etc. Da, între elitism, rasism şi orice altă formă de discriminare fundamentală există o înrudire evidentă. Iar mesianismul primitiv pe care societatea noastră îl dedică “elitelor” şi “occidentului” (de unde “elite educate în occident” beneficiază de un mesianism la pătrat) e sindromul unei culturi profund retardate.

Şi pentru asta trebuie să mulţumim celebrului cuplu filozofic Liiceanu-Pleşu şi tuturor celorlalţi “neointerbelici” care s-au străduit din răsputeri să ne arunce înapoi în orizontul ideatic idiot al culturii române interbelice asociate cu extrema dreapta. Toţi cei care nu au reuşit, în 20 de ani, să spună nimic relevant despre societatea noastră de astăzi (şi nici despre societatea dinainte de 1989, de altfel), dar care au umplut spaţiul public cu lozinci anticomuniste decerebrate, sforăieli inutile despre “Cultură” şi, iată, mesianisme ale elitelor.

Într-un articol din 2005 încercam să explic cum majoritatea ideilor dure ale culturii înclinate spre extrema dreapta a “marilor intelectuali interbelici” a supravieţuit, la nivel de nucleu, la discipolii păltinişeni ai lui Noica, cei care au dat mainstream-ul culturii actuale. Din cauza constrîngerilor perioadei comuniste în care s-au format ei, aceste idei au fost uneori atenuate şi estetizate, iar aspectele mai explicite politice şi ideologice au dispărut, dar miezul a rămas.

Îmi pare rău să constat că am avut dreptate atunci cînd presupuneam că, în noile condiţii ale libertăţii de după 1989, acest discurs cultural îşi va recupera tot mai agresiv extremismul, atît la nivel de profil şi formaţie intelectuală reală a liderilor lui mai tineri, cît şi la nivel de discurs mediatic de conjunctură. Să le mulţumim încă o dată marilor oameni de cultură neointerbelici care s-au grăbit să ocupe după 1989 rolurile de intelectuali publici, dar care, în loc să onoreze aceste roluri prin discutarea unor problemele reale ale societăţii, s-au mulţumit să ne servească bolboroseli epatante şi indigeste pe tot soiul de subiecte irelevante.

Ce n-am prevăzut şi ce îmi pare rău să constat acum e faptul că o serie de intelectuali liberali tineri destul de diferiţi de “neointerbelici” (mult mai calaţi pe real şi mult mai apropiaţi de valorile reale ale democraţiei decît aceştia), cum ar fi Alina Mungiu-Pippidi, practică şi ei un mesianism al specialiştilor, mai ales al celor formaţi afară. Aceştia sînt văzuţi din nou ca o soluţie magică pentru crearea unei “Românii curate”, cînd de fapt singura soluţie posibilă pentru o schimbare profundă a societăţii nu poate fi decît politică şi la nivelul global al societăţii, specialiştii mai buni fiind doar un ingredient al acestei soluţii. Din păcate, aceşti intelectuali liberali mai tineri reiau ocazional şi viziunea lui Liiceanu conform căreia cultura şi spaţiul public sînt un fel de ogradă personală în care nou-veniţii nu pot intra decît dacă zic săru’mîna.

E vorba tot de putere, ca şi la România Jună, acea putere care e un rău necesar al oricărei societăţi. Totuşi, jocurile de putere şi instrumentarea ideologică în scopul dobîndirii puterii trebuie să aibă limite. Dacă viitorul României e unul al combinaţiilor descrise mai sus, adică al “specialiştilor” care au ca maximă prioritate cariera şi puterea şi al “elitelor” pline de emfaza superiorităţii lor intelectuale şi umane, atunci viitorul României e unul destul de rău. Cel puţin pentru ăştia foarte mulţi care nu sîntem nici specialişti nici elite…