Chiar și în absența unei specializări în domeniul dreptului, cum este cazul autorului, problematica revizuirii Constituției este un subiect de interes public, așa cum au demonstrat-o recent întâlnirile organizate de către Asociația Pro Democrația în cadrul Forumului Constituțional la care au participat sau au fost invitați să participe, pe lângă specialiști în drept și științe politice, și cetățeni, ONG-uri sau reprezentanți ai comunităților locale – neputând face deci obiectul unei abordări exclusiv juridice. Modificările conținute în noul proiect de constituție ne vor afecta, în calitate de cetățeni, pe toți; pe cale de consecință, toți avem un cuvânt de spus în cadrul acestui proces. Chiar dacă majoritatea preferă să îl ignore, concentrându-se asupra altor priorități, cum ar fi problemele cotidiene, tot mai frecvente și tot mai apăsătoare.
Departe de mine autosuficiența moralistă sau tendențiozitatea ironică; distanțarea societății de politic în general este un fenomen care, (și) datorită crizei structurale pe care o parcurgem, a atins cote alarmante. Consecințele nu vor întârzia să apară. Pe de altă parte, mai putem sau mai avem dreptul să deplângem ritualic incapacitatea societății civile de a se coagula în primul rând, apoi de a oferi un răspuns coerent și articulat la prezentele dificultăți? Care societate civilă? A ONG-urilor, mass-mediei, universităților? Reprezintă membrii acestora majoritatea populației României? Nu. Doar o mică, deși activă, minoritate. În ce măsură se exprimă această minoritate în numele întregii societăți este o altă problemă. Cum putem, pe de altă parte, pretinde civism și moralitate de la muncitorii cu salarii mizere și contracte de muncă de la o lună la alta? Sau de la pensionarii care frecventează tot mai des cantinele sociale și se împrumută de la o pensie la alta pentru a avea ce mânca? Sau de la milioanele de emigranți? Nu cumva, așa cum scria Alexandr Zinoviev, „este imoral să ceri cuiva să fie o ființă morală dacă-i lipsesc acele minime condiții de viață care-ar permite societății să-i pretindă moralitate”?
În loc să deplângem condescendent lipsa de interes pentru problemele publice, ar trebui să ne îndreptăm atenția către cauzele structurale care o fac posibilă. Tocmai din acest motiv este importantă revizuirea Constituției: noua formă ar putea include articole care să trateze explicit acest aspect. Dacă ne gândim la privatizările oneroase și abuzive care au avut loc deja (Petrom fiind cel mai nefast exemplu), nemaivorbind de cele care se preconizează (exploatarea auriferă de la Roșia Montană, cea a gazelor de șist sau a cuprului), sau la dezastrul din sistemul de sănătate, unde, pe lângă faptul că bugetul s-a diminuat drastic, marea majoritate a medicilor prescriu (încălcând, din rațiuni ce țin în primul rând de interesul personal, jurământul lui Hipocrate) medicamente importate, mult mai scumpe (și mai profitabile) decât cele autohtone deoarece institutele și fabricile românești unde se produceau medicamente dispar de la o zi la alta, nemaifiind rentabile din punct de vedere al încasărilor pe care le aduc la bugetul de stat – noul proiect de Constituție ar putea include un articol sau măcar un paragraf explicit referitor la proprietatea publică. Paragraful al doilea al articolului 14 din Constituția Germaniei prevede că „Proprietatea implică obligații. Fructificarea sa va servi de asemenea binelui public”. S-ar obține astfel un cadru legal pentru confiscarea averilor ilicite. Constituția României insistă în schimb asupra drepturilor individuale ce decurg din proprietatea privată, menționând doar în treacăt: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire” (Art. 44, paragraful 2). Nu există nicio referință clară, distinctă în ceea ce privește proprietatea publică. De ce ar fi necesară o astfel de referință? Pentru că un stat care protejează mai mult proprietatea privată decât proprietatea publică este un stat fragil, care riscă în permanență să fie dezechilibrat de interese particulare și care, mai important, pierde încrederea propriilor cetățeni, diminuându-le totodată interesul pentru problemele publice. Asta în cazul în care noțiunea de cetățean mai posedă relevanță. Cum poate garanta un stat drepturile politice – plângându-se apoi de indiferența cu care sunt întâmpinate și de diminuarea constantă a participării la vot și nu numai – când nu procedează la fel în ceea ce privește un minimum de drepturi economice? Noul cod al muncii, în care drepturile angajaților au scăzut proporțional în raport cu drepturile angajatorilor, o dovedește din plin. Rolul statului nu este numai acela de a se retrage cât mai mult posibil, făcând astfel loc libertăților individuale, antreprenoriale și nu numai: abordarea liberală clasică a civismului presupune că majoritatea cetățenilor sunt informați, capabili de discernământ în ceea ce privește problemele publice de importanță majoră și posesori de suficiente mijloace pentru a duce o viață decentă, mijloace pe care numai piața liberă le poate asigura. Numai că aceasta reprezintă o imagine idilică asupra realității. Majoritatea cetățenilor români nu s-ar regăsi în descrierea de mai sus, ca de altfel majoritatea cetățenilor oricărui stat. Rolul statului nu este numai acela de „paznic de noapte”, limitat strict la respectarea legalității, ci și acela de protector al propriilor cetățeni. Numai că, așa cum am observat cu vârf și îndesat pe parcursul prezentei crize economice, statele au protejat în primul rând interesele private ale marilor corporații (Statele Unite) sau ale băncilor (statele membre ale Uniunii Europene) – în detrimentul intereselor directe ale propriilor cetățeni. Sigur, s-a argumentat copios că marile corporații înseamnă locuri de muncă, iar băncile economiile cetățenilor: măsurile, dureroase dar necesare, ar fi fost astfel luate în interes public. Dar când nivelul șomajului crește, iar Uniunea Europeană pregătește pârghii legale pentru impozitarea conturilor persoanelor fizice – cât de eficiente s-au dovedit aceste măsuri în ultimii cinci ani? De-a dreptul contra-eficiente. Pe termen lung, ele vor funcționa, suntem constant asigurați. Inconvenientele (șomaj, lipsa de perspective, pauperizare, scăderea încrederii în instituțiile publice, ostilitatea aproape generalizată față de politică) sunt numai temporare. Raportul dintre cerere și ofertă va atinge, finalmente, un nou echilibru. Ca și cum rezolvarea abstractă a problemelor macroeconomice ar ține de foame sau ar plăti ratele la bancă. Pe termen lung, să nu uităm. Cum ar fi bine să nu uităm nici ironia mușcătoare a lui John Maynard Keynes: pe termen lung suntem cu toții morți.
Mi se va reproșa probabil că numai în statele comuniste exista în Constituție o prevedere referitoare la dreptul la muncă. Într-adevăr, dar nu existau în schimb drepturi politice. Acum, când beneficiem din plin de drepturi politice, am început să le regretăm pe cele economice. Să ne întoarcem la comunism? Nu cred să existe o soluție mai nefericită și mai puțin posibilă. Să înaintăm în continuare cu pași repezi spre ceea ce a început să fie catalogat tot mai des drept „fundamentalism al pieței libere”? O soluție la fel de nefericită, dar din păcate mult mai probabilă. De ce nu ne-am inspira, măcar parțial, din Constituția Germaniei? Articolul 15, intitulat „Socializarea”, stipulează foarte clar că „Pământul, resursele naturale și mijloacele de producție pot fi (…) trecute în proprietate publică (…) printr-o lege care determină natura și dimensiunea compensației”, caz în care exproprierea se face prin mijloace legale, existând desigur posibilitatea unei medieri în instanță. Actuala Constituție a României nu prevede nici pe departe așa ceva: binele public este ca și inexistent. Prevede în schimb (articolul 41, primul paragraf) că „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă”. Presupoziția implicită este că statul, care a limitat în trecut alternativele în ceea ce privește profesia și migrația internă a forței de muncă, nu mai deține după 1989 acest drept arbitrar. Perfect de acord. Dar oare numai statul poate pune piedici în această privință? Angajatorii privați nu? Iată o întrebare asupra căreia merită să reflectăm, mai ales dacă ținem cont de avantajele care le revin angajatorilor în conformitate cu noul cod al muncii.
Pe lângă aspectele economice și sociale, o altă chestiune prezentă în cadrul discuțiilor despre modificarea Constituției este aceea a regionalizării. Ce atribuții vor avea noile regiuni? Se va renunța la județe? Există riscul creșterii aparatului birocratic pornind de la intenția diminuării sale? Înclin să cred că o regionalizare eficientă se poate face doar prin transformarea României într-o republică federală. Asta înseamnă, desigur, altceva decât revizuirea prezentei Constituții: s-ar impune nici mai mult nici mai puțin decât schimbarea ei integrală. Numeroase critici au fost aduse de-a lungul timpului federalizării: diminuarea puterii statului și obținerea unei nepermise autonomii de către minoritatea maghiară, fapt care ar conduce la dezmembrarea țării și în final la pierderea Ardealului în favoarea Ungariei; accentuarea decalajelor între regiunile bogate, respectiv regiunile sărace; întărirea grupurilor de putere locale care vor începe să semene gradual cu clanurile mafiote etc. Prea puțin s-a discutat despre avantajele unui astfel de demers. Dar să începem cu criticile. Posibilitatea ca autonomia Ținutului Secuiesc să conducă la pierderea Ardealului este cel puțin ridicolă: spectrul naționalist al inamicilor interni și externi își face simțită deseori prezența în situații tensionate tocmai pentru a eluda problemele autentice, structurale pe care le înfruntă societatea. Pe de altă parte, regionalizarea se va face pe criterii economice, așa cum prevăd normele europene, în niciun caz pe criterii etnice. Să nu uităm că toate statele membre ale Uniunii Europene au semnat un tratat prin care se angajează că nu vor ridica pretenții de natură teritorială la adresa vecinilor.
Apoi, suveranitatea statului nu va fi cu nimic afectată: distribuirea puterii în societate va deveni mai funcțională iar nivelul la care se vor lua deciziile va fi cât mai local cu putință. Se va pune astfel în practică principiul subsidiarității, fundamental din punctul de vedere al filosofiei politice și al administrației publice europene. Așa cum scrie Chantal Millon-Delsol, subsidiaritatea „vizează depășirea alternativei între liberalismul clasic și socialismul centralizator, punând în mod diferit chestiunea politico-socială. Ea legitimează, din punct de vedere filosofic, drepturile-libertăți și revine la sursele drepturilor-creanțe, ce se presupune a fi fost deturnate de la justificarea lor primă”, atingând totodată „acordul viabil dintre o politică socială și un stat descentralizat” (Statul subsidiar, Cluj-Napoca, EFES, 2000, pp. 5-6). Avantajul concret, palpabil al subsidiarității este acela că o parte din impozitele și taxele percepute la nivel local vor rămâne la nivel local, nemaifiind distribuite către centru. Autonomia bugetară astfel obținută a regiunilor, gestionată într-un mod cât mai democratic și transparent posibil, va impulsiona participarea cetățenească, demonstrând că politica și administrația publică se pot face și de jos în sus, nu numai de sus în jos. Având puterea de a negocia proiecte locale, cetățenii vor beneficia de o educație civică susceptibilă de a le diminua descurajarea și apatia resimțită în raport cu politicul. În termeni generali, actuala falie dintre societate și politică se va micșora, la fel cum se va micșora și posibilitatea personalizării puterii, care este considerată tot mai mult, din păcate, un proces firesc.
Dacă regiunile vor fi (parțial) autonome financiar și administrativ, păstrând o parte din încasările obținute pe plan local și gestionându-le așa cum cred de cuviință, nu se vor accentua astfel inegalitățile dintre ele? Am să răspund invocând încă o dată exemplul Germaniei (exemplul constituțional și administrativ; politica economică externă a Germaniei de menținere cu orice preț a valorii ridicate a monedei euro – preț plătit de vecinii mai săraci din sudul și mai ales estul Europei – cu care nu sunt deloc de acord, nu face obiectul prezentului articol). Cele cinci land-uri care au alcătuit până în 1990 Republica Democrată Germană sunt mult mai sărace decât cele vestice. Berlinul face însă eforturi pentru a reduce decalajul prin discriminare bugetară pozitivă: land-urile primesc de la bugetul federal sume mai mari decât propriile contribuții. Măsura aceasta, care în teoria politică nu este altceva decât principiul rawlsian al diferenței (inegalitățile sunt acceptate în măsura în care îi avantajează pe cei mai puțin favorizați) s-ar putea aplica și în România. Nu în ultimul rând, subsidiaritatea obținută prin federalizare ar spori competitivitatea între regiuni și implicit nivelul absorbției fondurilor europene. Iar dacă actualul sistem electoral majoritar ar fi înlocuit cu reprezentarea proporțională, fiecărei regiuni oferindu-i-se de asemenea drept de veto, niciuna dintre acestea nu se va simți amenințată de către vecinii mai puternici sau mai bugetofagi. Este drept că reprezentarea proporțională asociată federalizării necesită un timp mai îndelungat pentru luarea deciziilor, „dar deciziile rapide nu sunt neapărat și decizii înțelepte” scrie Arendt Lijphart. „Mai mult, presupusele politici coerente produse de guvernările majoritariste pot fi negate de alternarea acestor guverne; această alternare de la stânga la dreapta și invers poate atrage modificări accentuate, prea frecvente și prea abrupte, ale politicii economice” (Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Iași, Polirom, 2006, p. 238). Cee ce România, dacă ne gândim numai la fluctuațiile taxei pe valoarea adăugată, experimentează din plin. De asemenea, „democrațiile consensuale” care se exercită în statele federale unde funcționează sistemul electoral proporțional ridică nivelul de participare la vot și sunt mai bine percepute de către proprii cetățeni comparativ cu cei care trăiesc în democrații majoritariste (Ibidem, pp. 261-262). Asta pe lângă faptul că elita politică devine la rândul său mai consensuală, mai înclinată spre negociere și compromis. Parcă și asta ne lipsește, nu?
Din câte a anunțat până în acest moment guvernul, regiunile nu vor înlocui județele. Vor contribui în schimb la descentralizare, preluând din atribuțiile administrative și juridice ale centrului. În traducere liberă, „baronii locali”, utili mai ales în timpul anilor electorali, atunci când fac uz de structurile de putere locale ale partidelor politice din care fac parte – nu au putut fi învinși. Iar regiunile, în această formulă, care nu sunt altceva decât cele opt regiuni de dezvoltare negociate în 1997 cu UE pentru o politică regională eficientă în sensul atragerii de fonduri comunitare – riscă să fie confundate cu județele și să contribuie la suplimentarea birocrației. După cum bine știu politicienii români, alegerile se câștigă în teritoriu, nu la centru, iar un partid fără sau cu „baroni locali” nemulțumiți este, oricât de cinic ar suna, un partid politic în pericol. Iar acestui scop merită să îi fie sacrificată o regionalizare autentică. Dacă s-ar fi făcut pe coordonate federale, regionalizarea, fie că ar fi înlocuit actualele județe, fie că le-ar fi comasat, fie că ar fi utilizat un alt plan de reconfigurare administrativ-teritorială – ar fi încorporat cel puțin unul dintre avantajele amintite mai sus, și anume subsidiaritatea. Altfel nu reprezintă decât un compromis între centrul și periferia politică, accentuând slăbiciunea primului și incapacitatea unei reforme autentice. Ca state federate, regiunile ar fi avut o transparență crescută a chelturii banilor publici; absorbția fondurilor europene ar fi crescut, fie și numai datorită presiunilor sporite asupra „baronilor locali”, puși în situația de a nu mai blama în permanență autoritățile centrale pentru propriile eșecuri. În plus, poziția „baronilor locali” ar fi fost mult mai expusă public, aceștia fiind astfel responsabilizați și vulnerabilizați deopotrivă. Pe cale de consecință, este foarte probabil ca și nivelul corupției să fi scăzut. Iar dacă s-ar fi adăugat la acestea și propunerea de a limita numărul de mandate a tuturor aleșilor la două, situația s-ar fi clarificat și mai mult. Chiar și în absența federalizării, materializarea ultimei propuneri (avansată în cadrul Forumului Constituțional patronat de Asociația Pro Democrația) ar fi salutară.
Noua Constituție are șansa de a depăși motivele explicit politice datorită cărora a luat naștere. Prea puțin contează structura parlamentului, bicamerală sau unicamerală, respectiv atribuțiile președintelui în raport cu cele ale guvernului. Acestea sunt probleme de formă care nu ating fondul chestiunii, așa cum am încercat să îl expun în rândurile de mai sus. Primordială, în opinia mea, este recunoașterea faptului că interesul individual nu poate fi separat integral de interesul colectiv și nu poate prospera decât împreună cu acesta, așa cum binecunoscutul filosof al modernității, Georg Friedrich Hegel, observa acum două secole. Dacă se dorește a fi mai mult decât expresia vendetelor politice și a presiunilor economice internaționale, noua Constituție va trebui să includă explicit prevederi de acest gen. Pentru că altfel riscăm să dăm tot mai mult credit afirmației lui Herbert Marcuse: „Cu cât renunțarea și frustrația sunt mai puțin necesare din punct de vedere biologic și social, cu atât mai mult este nevoie ca oamenii să fie transformați în unelte ale unei politici represive care-i împiedică să realizeze posibilitățile sociale pe care, în caz contrar, ar ajunge de la sine să le sesizeze”.
______________
*Textul a apărut, într-o formă prescurtată, și în revista Observator Cultural.