Sursa: Vlad Ursulean pe theindustry.ro (fragment)
Toată lumea vorbește despre moartea presei scrise, dar nu i-am simțit fiorul rece până când am răscolit 10 sate fără să găsesc un singur ziar. Măcar unul plin de slănină sau îmbrățișat cu un borcan de murături. Nimic.
Eram undeva prin Pădurea Iepurească, în județul Giurgiu, când mintea mea s-a oprit ca un ceas fără baterii. Am pus frână pe mijlocul drumului, am aruncat carnețelul și aparatul foto pe bancheta din spate, am ieșit într-un nor de praf și m-am holbat cu ochii goi către nimic. Ce naiba caut eu aici? Ce tot mâzgâlesc în carnețelu’ ăla, ce tot vorbesc cu oamenii, ce tot scormonesc prin arhive când nimănui nu-i pasă?!
Sunt într-o misiune jurnalistică. Am pornit prin sate să întreb chioșcarii ce ziare se mai cumpără, să aflu ce înțeleg oamenii din hârtiile alea tipărite, frumos colorate. După o zi întreagă de căutări, n-am găsit absolut nici un ziar. Nu există nici o gazetă de vânzare! Lumea a uitat cum arată. Am căutat și prin gunoaiele de pe câmp – ziarele s-au biodegradat acum mulți ani și altele n-au venit să le ia locul.
Ideea a încolțit acum o lună, când mișunam prin Bârlad cu Valentin Zaschievici de la Jurnalul național. Publicasem o relatare uimită despre revolta bârlădenilor împotriva corporației americane. Prima pagină titra: Guvernul Chevron. Mândri de isprava asta, ne-am gândit să luăm niște ziare și să le arătăm oamenilor pe care îi intervievăm, să vadă că nu-i de șuguială. Ghidul nostru, un elev revoluționar, se scarpină-n cap. Ziare în Bârlad?! Hmm, poate la gară.
În fața gării, Zaschievici ne lasă în mașină și merge să cumpere marfa. Apare după minute bune, roșu la față, trântește portiera, demarează fără să-și pună centura. Ce s-a întâmplat?!
– Trei Jurnalul, vă rog.
– N-avem decât unul.
– Cum n-aveți?!
– Primim două și de obicei le trimitem înapoi, că nu cumpără nimeni. Dar azi uite că am vândut deja unul!
Cumpără ziarul orfan și merge la celălalt chioșc al gării, unde găsește ambele ziare intacte pe tarabă și le ia, șocând vânzătoarea. “Pentru asta ne chinuim noi?!”, răbufnește în mașină și continuă cu niște cuvinte ireproductibile într-o revistă serioasă.
Întâmplarea asta a făcut pui în mintea mea. Am început să pun cap la cap tot felul de amintiri. Disprețul cu care un coleg de liceu mă întreba: “Ce, băi, vrei să te faci gazetar?” Munții de ziare returnate și făcute ferfeniță intr-un subsol al Casei Scînteii. Ura cu care protestatarii din ianuarie distrugeau chioșcurile de ziare, nu magazine sau bănci.
Suntem în rahat.
Dar cât de adânc e? Am hotărât să dau o tură printr-un județ și să întreb cât mai mulți oameni, poate o să-mi găsesc în ei înțelepciunea. Mă așteptam să iasă nasol, dar rezultatul m-a băgat direct în depresie.
Adunații Copăceni. Un bețivan se odihnește sub un plop solitar, în curtea birtului.
– Tanti Nuți, mai sunt ziare?
– Nu mai sunt de două luni!
Mă bag în discuție:
– Da’ ce-au pățit?
– Ehe, păi veneau ăștia de la Click! în fiecare zi și aduceau de toate – și ghiduri TV, și Adevărul, și d-ăla de bucătărie! Era bine, se învățase lumea, puneam și stand în față, mai citeam și noi.
– Și…?!
– Și într-o zi n-au mai venit. N-au anunțat, n-au spus nimic. Pur și simplu au dispărut.
Mă sui în mașină și apăs pe accelerație, iar în cap îmi sună ca un ecou: “Pur și simplu au dispărut. Pur și simplu au dispărut.”
Opresc în Călugăreni, la răscruce de drumuri, și întreb vânzătoarea dintr-un magazin. “Nu există ziare în Călugăreni. Era un chioșc, dar s-a desființat hăhăău.”
Pornesc și eu hăhăău, pe un drum nenorocit care nu e nici măcar pietruit, ci un fel de moloz prăfuit, întins cu bani europeni. Pun melodia “Asfalt” de la Luna Amară, poate-poate s-o scurge din boxe ceva și pe șosea.
În Singureni, vânzătoarea din birt e ofensată: “Ziare? Cum s-avem așa ceva?!”, de parc-am întrebat-o de păpuși gonflabile. Insist: “Și nu citește nimeni?” “Nimeni!” Se încruntă și adaugă: “De ce să citim ziare? Suntem la țară!” La fel și-n satele următoare.
Abia în Iepurești dau de urma civilizației occidentale. Pe partea dreaptă a drumului, o bibliotecă comunală vopsită-n roșu turbat. Pe partea stângă, Muzeul Iepurești, care conține “chestii vechi, ce-au găsit și ei p-aci, pă câmp, rămase de la războiu’ al nuștiucâtelea”, spune un sătean. Dar ziare n-au nici măcar în muzeu.
Într-un birt din Gorneni, un televizor micuț stă cocoțat pe un stand, în colțul încăperii, și urlă ca un dictator cu vocea OTV-ului.
– Nu e nici un ziar pe-aicea, maică!, spune vânzătoarea de vreo 50 de ani.
– Și… cum vă informați?, întreb eu cu naivitate.
– Păi de la domnu’ Dan!
– Cine?!
Îmi arată spre televizor.
– La OTV, maică, ne-am înscris și în partidu’ poporului de-a venit primaru’ și ne-a dat amendă 90 de milioane la chioșc.
Ultima speranță se spulberă la granița județului, în Mihăilești. “Când ajungeți prin centru, e un chioșculeț după a doua cârciumă pe stânga”, îmi spune o femeie care învârte pe grătar niște mici grăsuni. Dar după a doua cârciumă e numai o gheretă abandonată, sigilată de praf-noroi.