De câteva zile, cum deschid televizorul seara, cum sunt asaltată de acelaşi refren: moartea celor 5 mineri de la Uricani şi gaşca Băsescu &Boc ce se face vinovată de tragedie. Dacă intru pe vreun forum de discuţii pe tema dată, dau de aceeaşi poveste – ruşine să le fie criminalilor de Băsescu, de Boc şi de Udrea! După care citesc şocată declaraţia lui Miron Cozma: „Au murit ortacii mei, mă doare sufletul. După mine vinovaţi sunt ministrul, Boc şi preşedintele ţării!”
Stau şi mă minunez ca lovită în moalele capului: ce legătură are explozia din mină cu Traian Băsescu? Sau cu Emil Boc? Gogomănii am mai pomenit, dar parcă nu ca aceasta…Trebuia cumva să se ducă personal Traian Băsescu să verifice dacă standardele de protecţie a muncii sunt conforme în mina de la Uricani? Asta este atribuţia unui preşedinte sau a unui prim ministru?
Cititorii obişnuiţi cu criticile mele frecvente la adresa măsurilor neoliberale ale actualului guvern se vor întreba, probabil, de unde atâta inconsecvenţă şi ce m-a apucat să iau apărarea guvernului. Nu iau, însă, apărarea nimănui, pur şi simplu pledez împotriva inventării de falşi ţapi ispăşitori. Aşa cum mi se pare că guvernul aruncă anatema în mod manipulator asupra celor care nu muncesc într-o ţară în care locurile de muncă sunt un lux, tot aşa consider că este nocivă şi periculoasă căutarea vinovaţilor în rândul clasei politice atunci când nu e cazul.
E nocivă din câteva motive. În primul rând, pentru că distrage atenţia de la adevăratele cauze ale problemei. Cine este vinovat pentru moartea celor 5 mineri? Nu mă pricep la minerit, nu ştiu dacă accidentul putea fi evitat sau nu, este treaba procurorului de caz să se pronunţe pe această temă. Pentru că detest impostura nu o să îmi dau cu presupusul despre ce trebuia făcut, dar o doză de bun simţ plus un minim de cunoştinţe legale îmi spune că nu Traian Băsescu trebuia sa meargă sa verifice cum sunt respectate standardele de protecţie a muncii în mina de la Uricani. Pentru asta există, conform legii, un Minister al Muncii şi un Minister al Sănătăţii, care elaborează politica şi strategia naţională în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă; există Inspecţia Muncii, care este autoritatea competentă în ceea ce priveşte controlul aplicării legislaţiei referitoare la securitatea şi sănătatea în muncă. Ar trebui să existe, conform legii, un Comitet de securitate şi sănătate în muncă. Şi există, la urma urmei, un sindicat, al cărui scop nu este fabricarea de vedete TV sau deţinători de maşini de lux şi dudui siliconate, ci promovarea şi apărarea intereselor angajatului, deci implicit vegherea la respectarea standardelor de securitate în muncă.
A crescut cumva numărul accidentelor de muncă de când este Traian Băsescu preşedinte? Chiar dacă ar fi aşa, ar trebui să se demonstreze mai întâi că există o legătură directă între sporirea numărului de accidente şi preşedinţie. Datele statistice disponibile în rapoartele Inspecţiei Muncii ne arată însă contrariul: în anul 2004, chiar înainte ca Traian Băsescu să fi venit la putere, numărul total al accidentelor de muncă a fost de 5695, dintre care 431 au fost accidente mortale, în condiţiile în care efectivul de salariaţi din economie era mai mic decât în prezent. În 2009, numărul total al accidentelor de muncă a fost, iată, de doar de 3476, dintre care 276 accidentaţi mortal, iar în anul 2010, mai precis la 01.09.2010, se înregistrau 1671 accidente de muncă, din care 94 mortale. Prin urmare, chiar dacă ar exista o legătură între prestaţia şefului statului şi rata accidentelor de muncă, aceasta ar fi net favorabilă lui Traian Băsescu!!!
A încercat careva din moderatorii sau jurnaliştii de la televiziunile noastre de ştiri să vadă care a fost evoluţia numărului accidentelor de muncă în ultimii ani, care sunt cauzele, care sunt sectoarele economice cu cea mai înaltă frecvenţă a accidentelor, de exemplu, înainte de a da vina pe guvernul Boc? De ce nimeni nu încearcă o abordare raţională şi normală a subiectului şi în loc de asta cădem în capcana demonizării unor false ţinte? Nu, nu Emil Boc este vinovat de tragedia de la Uricani, aşa cum nu beneficiarii de VMG sunt responsabili de diareea finanţelor publice sau deficitul bugetar al României. Atâta timp cât căutăm aiurea, nu vom rezolva nimic – comportamentul nostru de acum aminteşte de cel al unui om care sângerează pentru că a fost muşcat la picior de un câine şi care, hăbăuc, se scarpină la ceafă pentru că ştie că acolo, în cutia craniană, se află encefalul, un organ important pentru funcţiile vitale ale corpului omenesc.
Mi se mai pare foarte nocivă această căutare cu orice preţ a unor ţapi ispăşitori în rândul clasei politice pentru că aruncă asupra politicienilor o responsabilitate pe care nici o clasă politică din orice ţară normală nu are cum să o onoreze. Înţeleg că deocamdată cartea anti-Băsescu este nucleul strategiei electorale a nou înfiinţatei Uniuni Social-Liberale şi că aceasta se agaţă de orice oportunitate pentru a deturna şi reinterpreta faptele împotriva „duşmanului de clasă”. Dar aceasta e o strategie sinucigaşă, care va sfârşi prin a se întoarce împotriva celor aflaţi azi în opoziţie atunci când vor ajunge la putere, pentru că împovărează clasa politică cu o responsabilitate care nu îi revine de drept. Preşedintele nu este răspunzător de protecţia standardelor muncii nicăieri în lumea asta, iar dacă ne aşteptăm cu adevărat la aşa ceva, fireşte că vom fi furioşi. Evident că nu vom merge la alegeri şi absenteismul va fi în floare pe an ce trece, iar tinerii vor deveni din ce în ce mai dezinteresaţi de viaţa cetăţii, simţindu-se abandonaţi de o elită politică care, iată, nu încearcă să oprească explozia din mine şi care astfel curmă vieţi nevinovate. E firesc că aceşti tineri vor căuta să găsească un sens şi satisfacţii în altă parte decât în viaţa cetăţii, că se vor concentra pe interesele lor egoiste şi imediate în locul unui minim interes pentru binele public. Şi ce e mai grav, ne va condamna la o perpetuă neputinţă, în care vom aştepta ca altcineva – preşedintele, politicienii, bunul dumnezeu, Uniunea Europeană sau marţienii – să ne scape de greutăţile şi problemele noastre. Or, dacă separaţia puterilor în stat şi alegerile libere constituie scheletul democraţiei, carnea acesteia e dată de implicarea şi participarea cetăţenilor prin asumarea de responsabilităţi civice. Criticismul este bun, dar atunci când e in supradoză, paralizează, ca tot ce este în exces. Logoreea ţine loc de acţiune, lamentaţia înlocuieşte viziunea. Lucrurile se înfundă şi se blochează undeva, iar noi ne scufundăm cu toţii într-un fel de mină uriaşă, fără fund şi tremurăm de frica exploziei ce va să vină. Bineînţeles că va veni, va veni peste o zi, sau peste o lună, sau poate peste un an, dar este inevitabilă. Aşa se întâmpla atunci când în loc să ne preocupam de o chestiune banală cum e respectarea standardelor muncii noi îl înjuram pe preşedintele ţării şi pornim la vânătoarea de vrăjitoare. Când în loc să gândim programe de guvernare şi măsuri alternative, ne alegem un duşman de clasă, îl ungem cu toate alifiile din lume până arată ca dracul de pe comoară. Da, recunosc, e mult mai palpitant să arzi vrăjitoarele pe rug decât să te ocupi de chestiuni insipide cum ar fi protecţia muncii! Dar oare riscurile nu sunt mai mari decât dulcea plăcere a iresponsabilităţii?