„Problema romă este o problemă europeană” – am auzit foarte des această afirmație anul trecut în legătură cu expulzarea cetăţenilor români de etnie romă din Franţa. Desigur, concepţia nu este una nouă, dar în loc să ne aducem aminte de acest lucru, este şi mai important să conştientizăm faptul că semnificaţiile ei sunt contextuale. Din anii nouăzeci, și sub influenţa organizaţiilor rome, minoritatea romă s-a definit (și) ca minoritate europeană şi transnaţională. Referindu-se la această idee – printr-un limbaj al drepturilor omului tot mai cristalizat – mai multe organizaţii internaţionale, printre care şi instituţiile Uniunii Europene au adresat, poate înainte de toate statelor aflate în faza de pre-aderare (în mod special României) diferite recomandări privind integrarea, drepturile minorităţilor, respectiv combaterea rasismului şi discriminării. În ultimul timp, în ceea ce priveşte ţara noastră ca membru nou al Uniunii, această afirmaţie a căpătat o semnificaţie specifică alături de expresia delimitativă ”românii nu sunt romi” (prin care ni se transmitea mesajul că nu toţi romii sunt români, iar astfel problema romilor nu este doar problema României, ci a întregii Europe). Avansând ideea dezvoltată mai încolo, observ aici că acest discurs are o funcţie contextuală, care trece dincolo de bătălia lingvistică a (auto) denumirii, şi îşi găseşte locul său bine delimitat în ierarhia constituirii diferențelor.
Și mai recent, cu scopul de a clarifica lucrurile odată pentru totdeauna, cele două poziţii de mai sus au culminat în formula „romii sunt ţigani.” În septembrie 2010 deputatul PDL-ist Silviu Prigoană a depus o propunere legislativă la Senatul României intitulată „terminologia oficială a denumirii etniei ţiganilor.” În articolul său unic textul (în timp ce, culmea, denotă o sensibilitate de gen chiar foarte rară în limbajul politic!) prescrie: „în documentele emise de instituţiile din România cu referire la persoane de etnie romă/şigănească denumirea utilizată va fi de ţigan/ ţigancă. Atribuirea de conotaţii negative la folosirea cuvântului este interzisă.” La rândul său nici această politică a re-denumirii nu este o noutate, dar în contextul prezent are o semnificaţie şi funcţie diferită faţă de politica din anii 1990 sau 2000.
În ianuarie 1995, prin Memorandumul H03/169 trimis preşedintelui Ion Iliescu, ministerul de externe liberal al guvernului Văcăroiu a propus ca în vederea evitării confuziei datorate „posibilei identificări a românilor în general cu membrii acestei etnii” se propune ca organele oficiale române să folosească în continuare termenul de „ţigan” în conformitate cu termenii folosiţi în alte state, cum ar fi zigeneuner, gitanes, zingaro. Un argument adus în favoarea acestei decizii a demonstrat că pe atunci nu atât denumirea de rom versus ţigan a constituit “problema” (aşa cum ar fi sugerat textul Memorandumului), ci ea a fost defapt complexul de auto-definire a românilor resimţit faţă de unguri ca într-o oglindă strâmbă: conform textului, această confuzie „a fost iniţiată şi întreţinută în asociere … cu unele ‘teorii istorice’ care prezintă pe români ca trăgându-se din ţiganii aduşi de romani în timpul ocupaţiei Daciei.” În România anilor 1990 practica simbolică de delimitare faţă de ţigani a fost dublată de pogromurile anti-ţigănești (şi în această privinţă regiunile cu majoritate maghiară nu au fost diferite faţă de cele cu majoritate română). În această perioadă, ca şi efect pozitiv putem nota faptul că politica de nivel înalt a recunoscut romii ca o minoritate naţională (ca şi aducere aminte, în acea perioadă elita maghiară din România era preocupată să-și caute auto-definiții cu o demnitate presupus mai pronunțată, spre exemplu prin conceptul de “naţiune parteneră”).
În februarie 2000 ministerul de externe al Convenţiei Democratice, Petre Roman a trimis un Memorandum (D2/ 1094) la ultimul premier al Convenţiei, în care observă că asociaţii pentru drepturile omului şi romilor interne şi internaţionale duc o campanie veritabilă împotriva deciziei din 1995 al Guvernului. Drept urmare, spune Memorandumul, „propunem folosirea, cu precădere, a termenului rrom în corespondenţa MAE, în paralel cu formulele alternative menţionate mai sus (Roma/Gypsies, Roms/Tsiganes, Roma and Sinti) în corespondenţă cu organizaţiile internaţionale care le utilizează.” Argumentele acestui text s-au adaptat la discursul de reconciliere Convenționist prin faptul că au făcut referire atât la nevoia relaţiilor de parteneriat cu organizaţiile romilor, cât şi la necesitatea unei negocieri purtate la nivel naţional şi internaţional. În România anilor 2000 “problema romă” a fost definită şi “soluţionată” în contextul aderării la Uniune. În primul deceniu, euforia de după aderare faţă de instituţiile publice înfiinţate, faţă de legile elaborate, sau față de politicile publice şi posturile special create pentru romi în diferite spaţii ale vieţii publice aproape că a înăbuşit iniţiativa (fără succes) din noiembrie 2007 de a (re)schimba denumirea etniei rome în țigan.
Totuşi, în 2008 a urmat discursul anti-ţigănesc de tip Berlusconi, la care ministrul român de externe de atunci a răspuns cu sugestia de a trimite romii care aduc ruşine ţării românilor în deşertul egiptean. Supapele s-au deschis, şi după evenimentele din Franţa din 2010 politica de stat care cocheta cu rasismul s-a strecurat tot mai explicit în viaţa publică: actualul ministru de externe a considerat infracţionalitatea romilor ca problemă fiziologică, iar preşedintele, ca recidivist cunoscut, ieşind oarecum din postura lui oficială, afirma că furtul este ocupaţia tradiţională a romilor, şi chiar declara-se că introducerea în România a denumirii de “rom” a fost o greşeală.
Ura faţă de străini şi romi din afara ţării a (re)încălzit repede tradiţia autohtonă de anti-ţiganism, iar cele două atitudini s-au regăsit una pe cealaltă în stigmatul „infracţionalităţii rome”. Recurgerea la instrumentul vechi (adică punerea în vigoare a denumirii “oficiale” a etniei de la care majoritatea trebuie să se delimiteze pentru a-şi regăsi demnitatea) a primit a nouă semnificaţie chiar prin suprapunerea atitudinilor anti-rome din afara şi din înauntrul României. În contextul aderării la spaţiul Schengen, respectiv al crizei economice, câteva state-membre europene vechi au avertizat România iarăşi prin “ţiganii” săi: nu numai că i-au expulzat acasă, dar prin confuzia creată între „român” şi „rom” simbolic au rănit onoarea românilor. Statul român a răspuns la această jignire prin “ţiganii” săi: „problema romă este problemă europeană”, şi oricum “românii nu sunt romi”, ba chiar nici romii nu sunt romi, ci ţigani. În discuţiile asupra dreptului la liberă circulaţie, politica de denumire a aplicat şi eticheta “ţigan = nomad”, sugerând că în timp ce cetăţenii europeni onorabili şi moderni îşi exercită dreptul la liberă circulaţie, romii se pot bucura cel mult de o primire romantică susţinută de fanteziile romantice legate de ţiganii nomazi (sau de „primitivism”).
Europa s-a lansat într-o campanie care promitea să facă dreptate, dar brusc s-a şi oprit la jumătatea drumului. Ne puteam întreba: ce şanse de căştig avea o minoritate definită prin sărăcie, marginalitate şi prin lipsa “propriului stat” în faţa unui stat onorabil precum Franţa considerată (până nu demult) drept ţara drepturilor omului? Activiştii romi dedicaţi promovării unei politici etno-culturale se puteau bucura văzând eşecul ordinii drepturilor universale ale omului şi al cetăţeniei civice în faţa lipsei statului şi reprezentării politice proprii? Sau totuşi nu este vorba despre un astfel de eşec? Ci mai degrabă de criza Uniunii Europene şi a statelor membre incapabile de a-şi lăsa în urmă trecutul lor etnopolitic?
Imediat după propunerea lui Prigoană, Guvernul a cerut oficial punctul de vedere al mai multor instituţii publice, printre care şi Academiei Române, care – făcând apel la argumente lingvistico-ştiinţifice – a dat opinie favorabilă proiectului de lege. De altfel toate celelalte instituţii solicitate (de ex. Ministerul de Externe, Ministerul Culturii, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării) l-au respins. UDMR-ul (care apare câteodată ca îngerul păzitor al tuturor minorităţilor) şi Partida Romilor nu şi-au exprimat punctul de vedere, cu toate că Nicolae Păun, singurul deputat rom în Parlamentul României a dezaprobat propunerea într-un comunicat de presă, spunând că, cuvântul “ţigan” are un caracter peiorativ şi în Dicţionarul explicativ al limbii române. În octombrie 2010 Consiliul Legislativ a respins în mod clar proiectul de lege al lui Prigoană. A recunoscut că de la primul Congres Internaţional al Romilor (1971) folosirea termenului de „rom” a devenit tot mai uzuală (acesta fiind un termen generic care acoperă diversitatea grupurilor). Avizul său negativ se bazează pe argumentele legate de necesitatea asigurării drepturilor fundamentale ale omului şi al tratamentului egal: face apel la reglementările Uniunii Europene care „resping orice formă de teorie ce încearcă să acrediteze ideea existenţei de rase umane distincte”, respectiv care sugerează că o anumită grupare ar putea fi definită în mod discriminatoriu faţă de majoritate. Totodată, concluzionează textul, datorită faptului că propunerea legislativă a fost elaborată fără consultarea reprezentanţilor etniei rome, procedural ea nu este în acord nici cu acele norme europene care, în legătură cu dreptul la propria identitate, consacrează şi dreptul la auto-definire. Şi, adaugă: „această chestiune este minoră ce nu rezolvă problema integrării populaţiei de etnie romă.” Cu toate acestea, Guvernul României a declarat la începutul lunii decembrie că va adopta proiectul de lege al lui Prigoană pe baza punctului de vedere “ştiinţific” al Academiei Române.
În ceea ce priveşte declaraţiile şi protestele ONG-urilor rome, acestea, evident, nu s-au oprit la constatarea tehnică a faptului că proiectul de lege în cauză contravine normelor europene. Ele au adus critici dure asupra practicilor statului român care denotă rasism şi discriminare instituţională. Dar din dezbaterea din ultimele două luni care s-a desfăşurat pe mai multe planuri în paralel, s-au răzbătut şi alte lucruri. În interiorul mişcării romilor “tradiţionaliştii” şi „moderniştii”, politicienii etno-culturali şi cei preocupaţi de problemele sociale, civilii şi politicienii, suporterii ideii particularităţii etnice şi cei ai drepturilor universale ale omului s-au tras la răspundere reciproc. În acest nou context îngreunat şi de tensiunile din jurul accesării fondurilor europene, căţiva reprezentanţi ai grupurilor “tradiţionale” de romi consideră că termenul de “ţigan” denotă etnicitatea autentică, iar cuvântul “rom” se referă la o identitate artificială asumată de diferite persoane cu scopul de a trăi bine pe piaţa proiectelor. Pe la mijlocul lunii decembrie, probabil aflat şi sub presiune externă, preşedintele Băsescu a făcut o declaraţie care a pus capăt (cel puţin temporar) şirului de presupunerii, intuiţii, şi negocieri secretuoase: a declarat presei că proiectul de lege a fost o greşeală, şi că el nu ar promulga o astfel de lege.
Dar foarte mulţi cred că povestea nu a luat sfârşit, că ea poate fi reluată oricând, dacă nu de altceva, atunci măcar de dragul ei: ca o ameninţare. Ea este un joc serios: în jurul sărbătorilor de iarnă, poate pentru a linişti populaţia ţării, în contextul sărăcirii în masă şi al posibilităţii ca România să fie exclusă de la următoarea fază al europenizării, statul i-a convins pe cei pe care i-a putut că criza permanentă a puterii de stat, pierderea credibilităţii clasei politice, şi româno-fobia Europei vor fi rezolvate dacă schimbăm denumirea de „rom” în cel de „ţigan” (astfel arătând, cât de naivă este această etnie dacă s-a gândit că va putea deveni “rom”, astfel furând demnitatea românilor).
Toate acestea s-au petrecut deci într-o tentativă disperată de a recăpăta onoarea şi demnitatea presupus a fi furate cândva, undeva, de către cineva, sau de a soluţiona criza identitară resimţită în jurul ideii de “european autentic”. Ele s-au întâmplat într-un context european în care cei mai mulţi vor să se delimiteze de romii/ţiganii care reprezintă “alteritatea absolută”, cât şi în contextul unei Uniuni în care România este considerată în continuare un stat membru de rangul doi. Iar „românul” (sau chiar maghiarul din Secuime care se teme de „ţiganizare”) aşteaptă glorificarea lui de la diferenţierea sa faţă de “ţigan”. Categoria de „ţigan” are o funcţie culturală dublă: ţiganul nu este doar ţapul ispăşitor din cauza căruia românul primeşte atâta mustrare de la cei tari şi mari ai Europei, sau din cauza căruia Europa civilizată nu poate trăi în pace, sau din cauza căruia Ţinutul Secuiesc rămâne o regiune subdezvoltată. Dacă ar fi doar ţapul ispăşitor, l–am înzestra cu multe puteri (deşi malefice). De aceea avem nevoie ca el să fie definit drept o categorie care se află la scara cea mai inferioară a alterităţii (cel slab care poate fi călcat în picioare pentru că îşi merită soarta): în comparaţie cu, sau scăpând de el, “românul”, “secuiul”, etc. se poate simţi acceptat, onorabil şi demn, în timp ce “europeanul” poate răsufla uşurat pentru că a scăpat de noul străin, de românul ţigan, de ţiganul român, sau de sărăcia balcanică.
Pentru câţiva activişti romi acest şir de evenimente constituie o provocare de a iniţia o consultare cetăţenească asupra modurilor în care cineva se autodefineşte ca ţigan sau rom în diferite locuri. Şi asta este, totuşi, o încercare riscantă: nu este deloc clar dacă un astfel de proiect întra-devăr poare conferi o legitimitate mai mare politicii denumirii, mai ales dacă dreptul la auto-definre şi practicile cotidiene de identificare sunt supuse manipulărilor politice.
Cam toată lumea ştie (politicieni, activişti, cercetători şi ziarişti, cu toate că fiecare ştie altfel şi urmăreşte altceva prin această cunoaştere) că dezbaterea „rom versus ţigan” a avut altă conotaţie şi semnificaţie în anii 1990 decât după 2000 (printre altele, şi ca urmare a schimbărilor petrecute în contextul economic, politic şi discursiv atât la nivel internaţional cât şi cel naţional). Şi are cu totul altă semnificaţie atunci, când – într-o situaţie oarecum lipsită de presiuni – oamenii trăiesc cu libertatea lor de a se autodefini; respectiv atunci, când luarea unei poziţii faţă de o denumire sau alta se întâmplă într-un moment în care majoritatea vrea să ridice cuvântul “ţigan” cu sensuri peiorative la nivelul unui anti-ţigănism legitim (în timp ce adaugă în mod cinic că nici cuvântul “ţigan” şi nici expresia de „ţiganizare” nu au conotaţii peiorative). Şi toate astea cu scopul de a intimida, de a ţine în şah, de a controla, şi de ce nu, de a alunga minoritatea nedorită în pădurea apropriată, sau în satul vecin, sau chiar mai departe, într-o altă ţară, dar numai atunci atât de departe, când majoritatea îşi găseşte pe altcineva faţă de care să se simtă mai bun, mai alb, sau mai puternic.
Articolul în limba maghiară a fost publicat pe commmunity.hu