Protestele din iarna anului 2012 și toamna din 2013 ridică niște subiecte sociale importante din două motive: pe de o parte au atins niște domenii foarte sensibile – sănătate, ecologie, energie –, iar pe de alta au reliefat felul în care le abordăm – prin mecanisme de piață, alte feluri de organizare privată, de stat sau intercalări între acestea. S-a pus desigur în tot acest timp și mult accent pe criticarea corupției (începând din 2013, inclusiv și pe cea a corporațiilor), dar criticile acestea nu au intrat neapărat mai puternic în atenția publică în cei doi ani. Fără a dori să minimalizez în vreun fel problema corupției, consider că ea este mai degrabă un efect a lucrurilor care merg în direcții greșite, nu cauza lor. În continuare îmi propun să arunc o privire înspre anumite cauze, pe care le consider generatoare de corupție, dar care au implicări mult mai largi. Voi începe cu mișcarea de protest cea mai amplă și probabil, și cea mai reușită, anume campania pentru salvarea Roșiei Montane.
Roșia Montană – rezistența
În ceea ce ar putea să fi fost – în cel mai optimist scenariu – ultima zi de protest împotriva proiectului minier de la Roșia Montană, cea din 10 decembrie 2013, ziua în care s-a respins legea minelor în parlament, mi-a atras atenția un tweet al revistei VICE de la Cluj: „De pe balcon se aude: «nu mai exista niciun fel de ideologie, totul se face pentru profit». #cluj #rosiamontana”. Potrivit Wikipediei: „Capitalismul este un sistem economic care se distinge prin proprietatea privată asupra factorilor de producție, precum și prin urmărirea profitului, în general pe o piață competitivă”. Altfel spus, dacă ne uităm spre puterea politică și economică, trăim într-o lume foarte bine ideologizată, tocmai pentru că se face totul pentru profit. Mai problematic în atitudinea anti-ideologică a citatului de mai sus, care cred că este destul de caracterizantă pentru mulți protestatari și poate chiar mai mult pentru cei de pe margine, este că scapă din vedere partea opusă puterii. De aceea merită observat și la ce fel de elemente ale sistemului apelează campania pentru salvarea Roșiei Montane.
De fapt, mecanismele care au făcut posibilă rezistența față de proiectul minier al RMGC-ului se extrag aproape în totalitate logicii profitului și al pieței. La bază stau niște localnici neinteresați de banii corporației, care s-au organizat într-un ONG (organizație nu doar neguvernamentală ci și non-profit) și sunt susținuți de activiști care se implică din tot felul de cauze în mișcare, mai puțin însă din motive financiare (ceea ce este foarte greu de înțeles pentru unii „analiști”). De-a lungul a 14 ani, acești opozanți au apelat mai ales la justiție, dar au obținut sprijin și din partea Academiei Române sau a Institutului Geologic, instituții care foarte greu s-ar fi comportat altfel decât „presa română plină de minciună”, dacă ar fi fost condiționate de obținerea unui profit.
Privind numai înspre protestele din toamnă, se vede o anumită „logică a pieței”, însă aceasta ține de nesupunere civică, nicidecum de câștig material. Iar pentru informarea despre mișcare sau comunicarea între protestatari au fost de mare importanță acei jurnaliști conștienți că urmărirea a cine știe ce profit poate intra, mai ales în acest caz, în contradicție cu independența jurnalistică. Sigur că pentru a-ți lua eticheta de „hipster”, ai nevoie de cont pe Facebook și Smartphone (mai ales cu un logo cu măr mușcat – cazul ideal) și evident că acestea aparțin tot unor corporații super-capitaliste. Ceea ce le scapă însă celor care sugerează că nu poți critica capitalismul cu telefonul isteț în mână, este că tehnologiile pe care se bazează afacerile acestor corporații, cum ar fi Internetul, GPS, touchscreen şi altele, sunt niște realizări de stat [1].
Altfel spus, succesul campaniei pentru salvarea Roșiei Montane depinde și a depins pe de o parte de recunoașterea eșecului auto-reglementării pieței în ceea ce privește mineritul la Roșia Montană, recunoșterea faptului că o companie minieră nu este brutarul de la colț (sau consideră cineva dintre opozanții RMGC că trebuie să se retragă statul din poveste și să lase forțele pieței să se desfășoare?), dar și de folosirea instituțiilor statului într-un mod care nu-i de loc „minimal” – iar asta chiar în condițiile în care în toți acești ani guvernele se aflau de partea corporației. Observând această situație, mi se pare absurd să susții că în consecință societatea are nevoie de mai multă piață auto-reglementată și un stat limitat serios (minimal). Dimpotrivă, concluzia firească ar fi că piața nu-i suficient de reglementată sau că sunt puse în pericol reglementări utile tocmai de urmărirea profitului, iar statul per ansamblu este prea slab.
Roșia Montană – alternative fără cianuri, fără austeritate
Întrebarea importantă care se pune în continuare, mai ales pentru localnici, dar și dacă vrem să tragem niște concluzii mai largi, este ce-i de făcut? Presupunând că într-adevăr se retrage RMGC din Roșia Montană, se ridică statutul de zonă monoindustrială și se introduce localitatea în patrimoniul UNESCO, ajunge oare să se autoorganizeze localnicii între ei sau e nevoie de un alt fel de intervenție? În primul rând este de observat că Roșia Montană, deși a avut pe o perioadă îndelungată un statut special, nu este neapărat o excepție în județul Alba, care este printre județele cu cel mai ridicat șomaj din România (șomaj ridicat însemnând, pe scurt, mulți oameni care vor să lucreze dar nu-și găsesc de lucru), iar însăși economia națională continuă să fie în criză (ca și Europa, emisfera vestică, de fapt chiar economia globală nu și-a revenit cu adevărat). Luând în considerare acest șomaj ridicat, am putea da dreptate guvernanților și RMGC-ului, în sensul că orice investiție în zonă ar fi mai bună decât nici o investiție. Pentru că aurul este însă în fond cel mai inutil dintre metale, valoarea lui fiind dată primordial de ceea ce credem noi că valorează, deci o valoare pur simbolică, am să propun o variantă de minerit fără cianuri: Banca Națională pornește o ecologizare a țării în care adună PET-uri goale, le umple cu bancnote de 500 lei, după care le îngroapă în zona Apusenilor și cheamă investitori privați (cu licitație publică, transparent, frumos) pentru exploatare, creând astfel locuri de muncă în zonă fără a distruge natura. Ideea îi aparține de fapt economistului John Maynard Keynes şi a apărut în urmă cu 80 de ani în „Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor” (problema era pusă ușor diferit deoarece nu propunea banca națională ci trezoreria ca actor, dar în cazul Roșia Montană deja s-a vehiculat ideea că ar putea lua BNR-ul aurul exploatat, deci de ce n-ar plătii efortul investitorului astfel).
Keynes observa că „este curios cum simțul practic, strecurându-se pentru a scăpa de concluzii absurde, a fost apt să atingă o preferință pentru formele total «risipitoare» ale cheltuielilor guvernamentale din împrumuturi în detrimentul celor parțial risipitoare, care, pentru că nu sunt total risipitoare, tind să fie judecate pe principii strict «de afaceri».” Adică „săparea de găuri în pământ cunoscută sub numele de minerit aurifer, care nu numai că nu adaugă nimic la avuția reală mondială, dar antrenează și o dizutilitate a muncii” este o soluție mai acceptată decât construcția de case, drumuri sau altele [2]. Iar cazul Roșia Montană arată nu numai că este foarte greu să te opui unui proiect absurd și nociv pentru mediu când implică extracția de aur, dar și că singura intervenție mare cerută mai ferm din partea statului ar fi tot exploatarea aurului, însă în alte condiții.
Dacă l-am invocat pe Keynes și cheltuieli guvernamentale din împrumuturi, cred că ar trebui explicat pe scurt prin ce se distinge abordarea keynesiană de cea a susținătorilor politicilor de austeritate, pentru că până la urmă și unii și alții vorbesc de investiții. Când se pune problema austerității în principiu, se pleacă de la premiza că statul și sectorul privat concurează pe resurse (de exemplu, forța de muncă), care pot genera creșterea economică. Dacă statul taie din cheltuieli, eliberează o parte din aceste resurse, care urmează să fie gestionate mai eficient de piață și să sporească creșterea economică; de asemenea stabilizarea bugetului de stat ar atrage investitori pentru că este redus riscul ca pe viitor să fie crescute taxele. Keynes a observat însă că în perioade de criză, statul și sectorul privat nu mai concurează pe resurse, ci dimpotrivă piața lasă multe dintre acestea nefolosite, ceea ce se vede foarte bine în numărul mare de șomeri. Mai departe, pe motiv de interdependență (ceea ce se vinde într-o economie trebuie să fie și cumpărat de cineva și invers) dacă economisesc toți, economia scade: nu se mai cumpără produse și servicii, deci nici nu se mai vând sau produc. Astfel, rolul statului (fiind singurul actor suficient de mare) este de a interveni anti-ciclic: anume să crească cheltuielile pe datorie până când sectorul privat își revine suficient pentru a reangaja forța de muncă. [3]
Revenind la contextul național, politica de austeritate a fost un eșec. Nici mult lăudata „stabilizarea macroeconomică”, nici noul cod al muncii pro-corporație, nici politicienii parcă tot mai aserviți „businessului” n-au reușit să crească investițiile în economie și șomajul față de anul 2008 este tot ridicat. În schimb mult hulitul stat a început să se împrumute tot mai ieftin de pe piață, la dobânzi care au reprezentat în repetate rânduri minime istorice. Interesant este de exemplu și că fondurile de pensii private, alternativa la sistemul public de pensii, au ajuns cu investițiile în titluri de stat la trei sferturi din total [4].
În consecință suntem departe de a fi în situația în care implicare mai puternică a statului, nu numai la Roșia Montană dar și în alte zone defavorizate, ar fi o cerință absurdă, chiar și dacă implică un deficit bugetar mărit. Evident că soluțiile cele mai potrivite depind mult de contextul local și trebuie implicată serios comunitatea de la fața locului în găsirea acestora, dar cam orice alternativă la săpatul de găuri în pământ ar fi mai rezonabilă. Dacă însă nu se poate impune politic altceva se poate săpa și fără cianuri.
Gaze de șist – ce fel de independență energetică?
Nu toate investițiile care implică ciuruitul peisajului generează un produs final cu care nu poți face altceva decât să-l îngropi din nou sub Banca Națională. Din această cauză, argumentele de susținere a exploatării gazelor de șist nu sună ca cele ale RMGC-ului – „ce-ai face dacă te-ai trezi milionar” –, ci se referă la „independența energetică” pentru care ar merita asumate niște riscuri ecologice. Presupunând că în dezbaterea despre gazele de șist corporația și guvernul au deplină dreptate, la cum se pune actualmente problema (planuri pe termen scurt, profit pentru corporații și cam atât) peste o generație vom fi consumat tot gazul din țară și vom fi în continuare la fel de dependenți de surse de energii fosile, moment în care dependența de Rusia va fi maximă. Întrebarea majoră în cazul gazelor de șist nu se limitează de fapt la gaze, ci este vorba de trecerea la o economie bazată pe energii regenerabile. Gazele de șist ar putea fi susținute drept o soluție de trecere, dar gazul metan care se elimină în procesul de fracturare pare să fie o problemă atât de mare, încât per total contribuția la efectul de seră a acestei tehnologii echivalează cu exploatarea și arderea cărbunilor. Merită riscurile în plus? [5]
Trecerea la energia verde are însă două implicări majore. Prima este că marile corporații gen Chevron, OMV, Gazprom etc. ar trebui să-și schimbe complet modelul de business (ceea ce este puțin probabil să o facă), fie ar trebui forțați să renunțe la profituri de mii de miliarde (pe plan global), iar în final să dispară – ceea ce nu va fi ușor și nu devine mai ușor dacă sunt în continuare întăriți de actualul trend. Mai departe trebuie observat că în domeniul energiilor regenerabile nu există încă un model de business care să nu depindă de subvenții, iar tehnologia lasă încă de dorit. Efortul necesar pentru schimbări importante spre mult mai multă energie verde este însă mai curând comparabil cu efortul de a trimite oameni pe lună – mare, pe termen lung și destul de incert. În privința dezvoltării de noi tehnologii verzi, ne putem pune mai degrabă întrebări de genul, cum creăm următorul internet, nu cum dezvoltăm următoarea platformă de socializare. În consecință apelarea la stat devine indispensabilă. Pe de o parte ar fi necesară impozitarea afacerilor cu efect de încălzire globală, care se bazează pe continuarea dependenței energetice de petrol, gaze și cărbune, iar pe de altă parte e nevoie de subvenționare și investiții în cercetare și dezvoltare în domeniul energiei regenerabile. Ce altceva ar putea să-i enerveze mai mult pe Putin, Chevron, BP sau diferiți șeici?
Sănătate – căutăm medicul la piață?
Marea manipulare în cazurile Roșia Montană sau a gazelor de șist este prezentarea lor, în pură tradiție „thatcheriană”, ca fiind singurele alternative, profitând de o situație de precaritate (sau chiar creând-o) la nivel local, care într-adevăr lasă oamenii cu puține posibilități. Ce am încercat să arăt până aici este nu numai că există în funcție de situație alternative mai bune la modelul strict „de piață” (în special apelând la stat), ci și că rolul pieței arată altfel, dacă îl analizăm dinspre cerere, adică dacă nu vedem în actualii șomeri doar o posibilă forță de muncă (ieftină), ci și niște posibili consumatori, și acceptăm statul ca un posibil investitor – consum și investiții care poate genera la rândul lor activitate economică fără să fie nevoie să ne închinăm la mari investitori.
Cam cât de funcțională este însă piața în situația în care efectiv rămânem fără alternative pentru că nu mai suntem consumatori, ci pacienți? Răspunsul este, foarte puțin exagerat, că devine complet nefuncțională [6]. De ce se observă această situație în sistemul medical a explicat foarte bine în urmă cu 50 de ani economistul Kenneth Joseph Arrow, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1972 și Doctor Honoris Causa al Universității Iași din toamna anului 2013, într-un articol din „The American Economic Review” [7]. Argumentele aduse pot explica limitele în care este cu adevărat funcțională piața și pentru alte domenii. Am să încerc să le rezum mai jos, fără a avea însă pretenția că le prezint (sau sesizez) în totalitate.
Trebuie pornit de la însăși diferențierea între situația de pacient și consumator. Nu-și alege nimeni când și cum îl lovește boala, deci nu putem vorbi de un consum regulat sau de o posibilă anticipare a serviciilor medicale care sunt de accesat (o situație similară se mai găsește în justiție). Mai mult, așteptările față de un medic sunt cu totul aparte, urmărirea exclusivă a interesului personal din partea unui doctor nefiind o normă acceptată în societate. Dacă un vânzător de mașini sau televizoare îți vinde un produs care nu ți se potrivește cu adevărat, ca să scoată niște bani în plus, poate fi enervant, dacă face însă un medic același lucru te poate omorî. De asemenea, ne așteptăm ca tratamentul oferit să depindă de nevoile reale ale pacientului, nu de posibilitățile financiare ale acestuia. Chiar și amabilitatea față de „client” este secundară, importante fiind tratamentul și informarea corectă până și împotriva a ceea ce vrea pacientul pe moment. De exemplu, imaginea unui pacient legat de pat, care vrea să fugă din spital, este mai brutală, dar mai puțin absurdă decât cea a unui client obligat să-și termine mâncarea din farfurie la restaurant.
În sfârșit „produsul final” – tratamentul, medicamentele prescrise – este de o natură foarte incertă și nu stau des la dispoziție prea multe încercări, de multe ori doar una. De asemenea, cunoștințele medicului sunt mult peste cele ale pacientului, iar aceasta este regula acceptată, spre deosebire de multe alte domenii. Nu că ar ști omul de rând cum să construiască o mașină, dar cunoștințele despre cum și la ce poate fi folosită aceasta sunt destul de asemănătoare la producător, vânzător și client. În relația doctor –pacient, lucrurile nu stau în general așa. Ar mai fi și alte lucruri de adăugat, cum că nu poți deveni la fel de ușor medic ca de exemplu vânzător de pepeni, ceea ce constituie o altă deformare a „pieței”.
Aș mai zice însă că dată fiind situația specială a sistemului medical, într-un model competitiv de piață, puterea financiară ar putea asigura accesul la sistem, dar nu neapărat și tratamentul potrivit. Dacă cumva devine normă ca un medic sau un spital să urmărească în primul rând profitul, cei fără putere financiară vor fi excluși din sistem (ceea ce pe unii nu-i deranjează), însă cei cu putere financiară nu vor putea fi niciodată cu adevărat siguri că li se vinde tratamentul de care au nevoie și nu pur și simplu cel mai scump.
În concluzie
Revenind la citatul de la care am pornit – „nu mai există niciun fel de ideologie, totul se face pentru profit” – cred că are totuși un nucleu important de adevăr în el. Suntem într-adevăr departe de a fi depășit gândiri ideologice și probabil că nici nu le vom depăși vreodată, însă ideologia profitului și a pieței, ideologie dominantă actualmente, are o capacitate deosebită de a devia discuția de la subiectele cu adevărat importante pentru interesul public – sănătate, mediu înconjurător, situația angajatului, patrimoniu etc. – spre o zonă „tehnocrată”, unde singura întrebare pare să fie „cât costă?”. Eroarea majoră care se face în modul acesta, este că se presupune că punerea unui preț pe un anumit lucru sau o anumită activitate nu va schimba însăși natura lor. Karl Polanyi explică în „Marea Transformare” că banii, munca și pământul nu sunt mărfuri creeate pentru piață, iar că tratarea lor ca atare le denaturează însăși rolul social pe care îl îndeplinesc. Cu alte cuvinte, trecem de la o societate care se folosește de economia de piață la o altă societate în care piața este scop. Motivarea cetățenilor să iasă în stradă în 2012 și 2013 cred că are mai mult de a face cu această denaturare, decât cu o întrebare care decurge oarecum logic din „cât costă” și anume „cât se fură”. În fond chiar aurul, serviciile medicale și resursele naturale se încadrează la bani, muncă și pământ. Nici insistarea pe corupție și apărarea statului de drept nu iese din această logică. Mi-e greu să cred că până și în cercurile cele mai neo-liberale, este ușor de găsit cineva care să-și imagineze că s-ar putea cere procuraturilor și tribunalelor să genereze profit, fără să schimbe însăși natura sistemului judiciar; sau să-și închipuie o societate în care voturile pot fi cumpărate în mod legal (fiindcă cei mai multi cetățeni oricum nu și-l folosesc, nu-i așa?) și care să mai semene cu ceea ce înțelegem acum prin democrație.
_______________
[2] Keynes observa și că de-a lungul timpului războaiele au fost singura formă de cheltuieli guvernamentale din împrumuturi de amploare considerată justificabilă de oamenii de stat. Anii 30 și 40 i-au dat din nou dreptate, dar chiar și în actuala criză pentru cheltuieli militare par să se găsească oricând bani.
[3] Ar fi de remarcat şi că conceptul de datorii este diferit dacă vorbim de stat sau chiar de o economie întreagă, fată de datoriile unei gospodării sau a unei firme. Statul are alte modalități de a rula datoria. În plus datorii pe care le deține statul în monedă națională, pot fi plătite la modul teoretic la infinit de banca națională deoarece aceasta poate tipării oricând bani. Din varii motive asta nu e de dorit, dar un faliment al statului devine în acest caz o decizie politică. Privind datoria lăsată moștenire generației următoare, la nivel de economie trebuie remarcat că se moștenesc și datoriile și creanțele. Deci o parte a generației următoare va datora bani altei parți din aceeași generație. Asta poate fi o problemă, de exemplu de inegalitate, deci politică, dar nu este vreo fatalitate aritmetică.
http://www.project-syndicate.org/commentary/robert-skidelsky-explains-why-post-2008-economic-policy-has-so-often-missed-the-mark#QA3dOhYVQohREJJA.99
[4] http://www.csspp.ro/uploads/files/buletin-septembrie-2013_ulth.pdf
[5] Discuția pe acest subiect în curs: http://www.scientificamerican.com/article.cfm?id=study-revises-estimate-of-methane-leaks-from-us-fracking-fields
http://www.frackcheckwv.net/2013/09/18/experts-say-methane-leakage-study-is-deeply-flawed/
[6] Este interesant de observat cum în discursul oficial situații cu multe posibilități se prezintă des ca având o singură soluție pentru care trebuie acceptate inclusiv suferințe (evident niciodată din partea celor cu puterea economică și politică), în schimb pentru susținerea privatizării sistemului medical se vinde această gogoașă cum că am avea o alegere reală ca și pacienți.
[7] http://www.who.int/bulletin/volumes/82/2/PHCBP.pdf
