Premiul CriticAtac 2013. Lista de nominalizări Fragmente din volumele nominalizate vor fi prezentate pe site în zilele care urmează, iar cîştigătorul va fi anunţat pe 1 februarie 2014. 
Mihai GOŢIU, Afacerea Roşia Montană, Editura Tact. „De ce scrii despre Roșia Montană?” A fost întrebarea căreia a trebuit să-i răspund de cele mai multe ori în ultimii ani. O întrebare care, în funcție de ton și de cine o formula, a avut cele mai diferite sensuri. Fie sugerând că aș avea vreo motivație ascunsă sau o obsesie patologică, fie exprimând mirarea. Arareori am auzit-o pe tonul detașat al celui care, pur și simplu, vrea să afle și să înțeleagă. Din punct de vedere jurnalistic, explicația ține de un paradox al profesiei. Pentru că Roșia Montană e Watergate–ul la care visează orice reporter de investigații. Subiectul carierei, cu care doar puțini, extrem de puțini, au șansa să se întâlnească. Aș putea spune că sunt un norocos că mi s-a oferit această șansă și că nu i-am dat cu piciorul. Dar acest „noroc” a venit la pachet cu nopți nedormite, cu frustrări profesionale și personale, cu decizii pe muchie de cuțit, cu prietenii puse sub semnul întrebării. După 11 ani petrecuți cu acest caz, nu le-aș recomanda, pe deplin împăcat, unor mai tineri jurnaliști să se înhame la așa ceva. Deloc în glumă le-aș recomanda: „aveți grijă ce vă doriți, pentru că s-ar putea să se îndeplinească”. Înainte însă de a deveni subiect de presă, Roșia Montană a fost sau ar fi trebuit să fie o expediție. În gimnaziu, un prieten și coleg de clasă, Nicu, ne-a copleșit cu poveștile despre vâlve, căutătorii de aur, comori ascunse încă de pe vremea războaielor dintre daci și romani din satul bunicilor lui. Asemenea povești nu aveau cum să nu ne prindă. Învățam la Școala cu program sportiv nr. 7 din Deva unde, în clasele paralele, erau înscrise fetele de aur ale României (campioanele gimnasticii, în frunte, la acea vreme, cu Daniela Silivaș). Sloganul „munca e brățară de aur” îl întâlneam în manuale și pe toate zidurile fabricilor și uzinelor Epocii de Aur. Nuvelele lui Ion Agârbiceanu, inspirate din viața băieșilor din Apuseni, figurau la lecturi obligatorii, iar la „lecturi suplimentare” pe listă se aflau și Colț Alb și alte povestiri ale lui Jack London, al căror fundal era goana după aur din nordul Americii. Astfel, într-o vacanță, am pus la punct o expediție (și Cireșarii erau la modă pe atunci) către Roșia Montană, să căutăm comori ascunse sau măcar niște vâlve. Eu aveam rolul de cronicar al grupului și-mi propusesem să scriu un material pentru concursul revistei Cutezătorii, al cărei mare premiu era intitulat, sugestiv, Pana de aur. Părinții nu au fost la fel de entuziasmați de planurile noastre și expediția a căzut. La începutul anilor 2000 m-am reîntâlnit cu Roșia Montană în paginile ziarelor care anunțau marea investiție care urma să se realizeze aici. Dincolo de cifrele impresionante ale Afacerii, m-au contrariat informațiile referitoare la strămutarea unei întregi localități. În primăvara anului 2002, după o lungă noapte de „șezătoare” literară, la un festival de poezie din Vișeul de Sus, m-am trezit plimbându-mă pe linia ferată către gara din Vișeul de Jos, singurul loc unde, la acea oră timpurie, speram să găsesc țigări. Mi-e greu să-mi amintesc ce a declanșat, în timpul acelei călătorii solitare, conexiunea cu Roșia Montană. Cert e că în minte s-a născut o întrebare. Într-o localitate care urmează să fie mutată moare un om. Consătenii lui trebuie să ia o decizie: să-l îngroape într-unul dintre cimitirele care vor fi și ele strămutate sau în cimitirul viitoarei localități? Concluzia mi-a dat fiori: dintr-o localitate în strămutare, primii care pleacă sunt morții. Dimineața (mă rog, către amiază), când s-au trezit și ceilalți confrați de festival literar, le-am povestit despre ideea unui roman, a cărui acțiune urma să se desfășoare pe fundalul Roșiei Montane. Îi găsisem deja și un titlu: Morminte în mișcare. Nu au trecut mai mult de două-trei luni când o altă știre mi-a atras atenția. Din depozitele fostei companii miniere de stat a fost furată o cantitate importantă de dinamită. Fantezia mi-a spus că cel care a furat-o trebuie să fie un holoangăr, unul dintre celebrii căutători de aur din zonă. După câteva zile făceam autostopul către Roșia Montană. Ce am găsit depășea însă imaginația. Articolele pe care le citisem până în acel moment reușeau să surprindă într-o foarte mică măsură dimensiunea războiului care se ducea aici. O comunitate divizată între „pro” și „contra”, de la nivelul prietenilor și al familiilor până la magazinele și cârciumile „pro” și „contra”. M-am apucat de scris, iar în toamna anului 2002, citeam deja primele fragmente din Morminte în mișcare la Cenaclul Uniunii Scriitorilor din Cluj și apoi am început să le public în diferite reviste literare din țară ori din Italia și Ungaria. Și, totuși, nu am reușit să termin romanul. Fiecare vizită și documentările ulterioare îmi ofereau noi și noi amănunte care mă obligau să schimb perspectiva. Ipotezele ficționale de la care porneam au fost confirmate cu supra-măsură de realitate. Morții din Roșia Montană nu doar că au început să fie mutați, ci s-a dezvoltat o întreagă afacere legată de… traficul cu morţi și morminte. Dinamita fusese furată chiar de către un holoangăr, care a și ajuns la închisoare pentru asta, întâmplarea schimbându-i definitiv viața. Propaganda companiei a dat naștere unei localități fantomă – Piatra Albă – unde ar fi trebuit să se mute roșienii. Există un drum betonat care, din Gura Roșiei duce către Piatra Albă, doar că acest drum se termină brusc într-o poiană. Piatra Albă continuă însă să existe, frumos colorată, pe planșele de prezentare ale companiei. Casa în care am fost găzduit la prima vizită în Roșia Montană a fost cumpărată și pusă la pământ. Și, pe măsură ce mă întorceam aici, vedeam cum alte case dispar pur și simplu din peisaj. Morții scoși din morminte și casele îngropate reprezentau deja o realitate căreia ficțiunea nu-i mai putea aduce nicio valență suplimentară. Instinctul de scriitor a fost învins de cel de jurnalist. Documentările făcute din această ultimă perspectivă au scos la iveală mizerii incredibile. Unul dintre cele mai importante zăcăminte minerale ale României dat pe mâna unui aventurier racolat din rețelele de traficanți de droguri din Australia. Licitații trucate. Indicii de corupție până la nivelul Guvernului României. Conexiuni la nivel internațional cu membri importanți din statul major al NATO, foști consilieri ai președinților americani, fostul șef de cabinet al premierului britanic Tony Blair, ambasadori canadieni sau americani la București și la Uniunea Europeană. Date și studii profesionale falsificate. Legi cu dedicație. Încălcarea unor hotărâri judecătorești definitive de către instituții ale statului. „Exagerezi, nu poate fi chiar așa”, „asta e teoria conspirației” sau „scenariu de film” au fost reacțiile multora dintre prietenii și cunoștințele cu care discutam subiectul. Am continuat, în paralel, romanul și relatările, anchetele, reportajele, interviurile jurnalistice. În 2009 publicam încă, în Ziarul de Duminică, în serial, fragmente din Morminte în mișcare. În toamna anului 2010, sub forma unei nuvele, le-am inclus în cartea Ora 20. Telejurnal, apărută și distribuită în Republica Moldova, împreună cu revista La Plic. Dar îmi devenise din ce în ce mai clar că non-ficțiunea, dusă dincolo de articolele din presă, era singurul mod în care se putea prezenta fotografia de ansamblu a Afacerii Roșia Montană. M-am apucat de muncă la sfârșitul anului 2010, dar, din nou, optimismul meu a necesitat ajustări. Cele câteva luni pe care mi le programasem pentru scrierea cărții s-au transformat în aproape trei ani. Și, în loc de o carte, m-am trezit cu patru cărți, fiecare cu o abordare diferită, dar strâns interconectate. „De la opinci la Armani”, prima carte a Roșiei Montane, în ordinea din prezentul volum, își propune să urmărească traseul Afacerii, cu date, mărturii și documente care surprind uriașa mașinărie prin care o astfel de schemă a devenit posibilă. Am selectat cazuri care dovedesc că Roșia Montană nu este o invenție autohtonă, ci un model de import, după rețete coloniale aplicate în multe alte exploatări din lume. Asta nu înseamnă că lipsește specificul autohton, cel mai interesant aspect fiind legat de modul în care fostele cadre ale Securității și nomenclaturii comuniste care au devalizat resursele României în anii ‘90, după un model răsăritean aplicat la o scară și mai mare la Moscova, și-au dat mâna cu oligarhii corporatiști, îndeosebi după 2003, când se schimbă „regulile jocului” în lumea afacerilor de la noi. Din acest motiv, am insistat și asupra unor amănunte biografice legate de carierele personale (ca politicieni și/sau oameni „de afaceri”) ale celor implicați. Mi-am permis și unele paranteze care, aparent, sunt colaterale sau chiar ies din Afacerea Roșia Montană, dar care arată că nu e vorba de un caz singular, ci de o strategie bine pusă la punct și aplicată în tot ceea ce a însemnat înstrăinarea, devalizarea, privatizarea resurselor naturale și industriale ale țării. Din acest punct de vedere, sper că înțelegerea Afacerii Roșia Montană să ajute și la înțelegerea istoriei contemporane a României, în special cea de după 1989. Pentru a facilita o astfel de privire de ansamblu, dar și pentru că e vorba de profesia pe care mi-am ales-o, în Cartea a doua a Roșiei Montane am insistat pe modul în care Afacerea a fost reflectată în mass-media. Pentru că presa a avut propria contribuție la susținerea și supraviețuirea Afacerii, dar, în același timp și în ciuda unei opinii majoritare, și-a adus contribuția la stoparea ei. Ca o opinie personală, susțin că fără cei câțiva jurnaliști și fără cele câteva ziare care s-au raportat critic la subiect, proiectul minier de la Roșia Montană ar fi avut deja undă verde. La fel de adevărat, însă, e faptul că
dacă aceasta ar fi fost raportarea majoritară, cum ar fi fost normal, ținând cont de rostul real al presei, Afacerea Roșia Montană ar fi fost închisă de ani buni. Astfel, consider că a doua Carte nu se adresează doar colegilor de breaslă și studenților de la Jurnalistică, ci tuturor celor interesați să-și dezvolte o percepție critică asupra mesajelor pe care le primesc prin mass-media, care vor să fie vaccinați împotriva manipulărilor și, nu în ultimul rând, vor să învețe cum se pot exercita presiuni asupra instituțiilor media pentru a le obliga să nu mai funcționeze ca agenții mascate de PR, lobby și publicitate. În strânsă legătură cu modul în care mass-media a reflectat Afacerea Roșia Montană este a treia Carte, unde analizez proiectul minier, sub diferitele lui aspecte, de mediu, de patrimoniu cultural, economice și sociale. Am ales să nu mă raportez la proiectul minier în sine, așa cum a fost depus spre avizare la Ministerul Mediului, ci din perspectiva modului în care proiectul a fost ambalat și promovat. Pentru că, în realitate, avem de-a face cu două proiecte miniere la Roșia Montană. Proiectul companiei depus spre avizare la Ministerul Mediului este, din multe puncte de vedere, fundamental diferit de cel livrat opiniei publice, îndeosebi prin mass-media, dar și în timpul activităților de PR și de lobby. Rechizitoriul proiectului depus spre avizare a fost făcut de zeci și sute de specialiști, în nume propriu sau în numele unor instituții de prestigiu. S-a pus în evidență primitivismul lui care merge până la falsificarea unor studii și rapoarte științifice. Pe parcursul Cărții fac numeroase trimiteri la aceste studii care desființează proiectul minier, dar am considerat că ar fi mult mai interesant de prezentat modul în care a fost construit proiectul fictiv, menit să permită acceptarea lui la nivelul comunităților, atât la nivelul restrâns al Roșiei Montane și al Munților Apuseni, cât și la nivelul României. Pentru obținerea susținerii publice și, în lipsa acesteia, pentru mimarea susținerii publice, au fost „investite” sume impresionante. Practic, s-a ajuns la formarea unei societăți civile paralele și convenabile, care să creeze iluzia acceptabilității proiectului și, în cele din urmă, să transforme iluzia în realitate! Iar acest lucru se întâmpla fie ca să exercite presiune asupra oamenilor politici, fie ca să le ofere acoperire pentru decizii favorabile companiei. În fapt, cea mai mare parte a celor „500 de milioane de dolari investiți până acum la Roșia Montană” (conform propriilor declarații ale RMGC) nu a fost destinată dezvoltării proiectului minier în sine, ci pentru crearea proiectului fictiv, a ambalajului sclipitor menit să păcălească ochiul publicului, dar și pe al jucătorilor de la burse. Și, totuși, ținând cont de această incredibilă desfășurare de forțe, de interese și de sume cheltuite, cum se face că proiectul minier a fost blocat atâta amar de vreme? E răspunsul pe care încearcă să-l ofere cea mai frumoasă Carte a Roșiei Montane, cea destinată prezentării și analizării rezistenței. Pornind de la un grup de săteni din Apuseni, „fără nicio șansă”, de la specialiști din cele mai diverse domenii și de la activiști și voluntari, s-a născut și s-a coagulat cea mai mare mișcare civică din România postbelică. Unii văd în această mișcare, care a ajuns să scoată zeci de mii de români în stradă în toamna anului 2013 un miracol, alții o pun pe seama unor interese oculte (războaie între miliardarii lumii ori jocuri geostrategice). Reconstituirea pas cu pas a istoriei rezistenței (în limita spațiului disponibil al unei Cărți) arată că nu e vorba nici de una, nici de alta, ci de o sumă de destine care s-au intersectat. Aparent, poate părea că a ținut de hazard sau de miracol modul în care oamenii s-au întâlnit, dar, la o privire mai atentă, se poate observa că, mai devreme sau mai târziu, acest lucru urma să se întâmple. Societatea românească mai are încă suficienți oameni deciși să-și apere
drepturile, suficienți specialiști care nu fac rabat de la normele profesiei pe care și-au ales-o, suficiente persoane dispuse să se implice în cauze care transcend beneficiului personal direct, imediat și pecuniar. În același timp, istoria ultimelor decenii prezintă o
panoplie impresionantă de afaceri îndoielnice, de mari cazuri de corupție, care pun în prim-plan interesul și profitul unor grupuri restrânse, în detrimentul drepturilor și beneficiilor celei mai mari părți a cetățenilor. Cum am spus deja, Afacerea Roșia Montană nu este un caz singular, ci doar unul reprezentativ la nivelul istoriei României post-decembriste. Inevitabil, coalizarea energiilor urma să se întâmple, în cazul Roșia Montană sau în alt caz. În Cartea Rezistenței, prezint factorii favorizanți, întâmplările fericite, specificul care au determinat nașterea mobilizării civice și amploarea ei în jurul Roșiei Montane, spre deosebire de alte scandaluri sociale, politice și economice, atât pentru a ajuta la înțelegerea mișcării, cât și pentru a oferi un model de bune practici în intervenția civică și socială. Nu în ultimul rând, această Carte sper să fie obiect de meditație în legătură cu sistemul de valori românesc, cu modul de identificare, de susținere și de promovare al acestora. Unul dintre miturile pe care încerc să-l deconstruiesc e cel al profesioniștilor, al experților și, în ansamblu, al societății civile, așa cum e perceput acum la nivel de mental colectiv. Discursul propagandistic a încercat și, în mare parte, a reușit să impună o anumită imagine a profesioniștilor. Cât de distorsionată e această imagine? Opozanții au fost mereu catalogați ca fiind un grup mic și
gălăgios, ecologiști, patrimonialiști, visători, idealiști etc., pentru a nu face trimitere și la etichetele denigratoare. Sunt câte puțin din toate acestea, chiar dacă detractorii au folosit catalogările într-un sens peiorativ sau minimalizator. Dar sunt mai mult decât atât. De fapt, împotriva percepției publice, inclusiv a persoanelor de bună-credință, opoziția față de proiectul de la Roșia Montană s-a format în jurul unor oameni care își cunosc cel mai bine drepturile, începând cu roșienii, care sunt dispuși să lupte pentru ele și care au o pregătire și o educație mult peste medie atât la nivel general, cât și specific (în propriile domenii de activitate). Dacă nu ar fi fost așa, opoziția nu ar fi avut nicio șansă. Doar cu titlu exemplificativ, să luăm domeniul comunicării unde, din punct de vedere al resurselor financiare, a existat o uriașă disproporție. Cu bugete de câteva mii de euro anual, strânși din diferite proiecte sau donații publice, s-a luptat împotriva marilor agenții de publicitate și PR care dispuneau de bugete de peste zece milioane de euro anual. Și, totuși, marii „creativi” ai României nu au reușit să obțină o imagine publică favorabilă proiectului; dacă acest lucru s-ar fi întâmplat cu adevărat, politicienii ar fi eliberat avizele în mare viteză. Și, atunci, se pune întrebarea: cine sunt, în realitate, profesioniștii din domeniu? Cine a reușit să comunice mai eficient? Exemplele pot continua și în alte domenii, de la cel juridic, în care marile case de avocatură angajate de companie au pierdut procesele cu avocații pro-bono ai opoziției, la patrimoniu, economie etc. Am încrederea că, o dată în plus, înțelegerea cazului Roșia Montană și a formării și dezvoltării opoziției va ajuta și la o reevaluare critică a profesioniștilor și a experților, incluzându-i aici și pe membrii ONG-urilor de care o societate sănătoasă are nevoie sau pe cei care constituie ceea ce numim îndeobște „societate civilă”. Când vom reuși să-i recunoaștem, vom reuși să le oferim și puterea de a acționa împotriva multiplelor derapaje către care tinde orice sistem, indiferent de ideologia pe care și-o asumă sau doar o proclamă. * * * Acestea sunt, pe cât am putut rezuma, motivele pentru care am scris și voi continua să scriu despre Roșia Montană. Pentru că povestea e departe de a se fi încheiat. În momentul în care mă pregătesc să predau această ediție la tipar, se scrie A Cincea Carte a Roșiei Montane. A fost deja botezată „Toamna românească”. Cu foarte mult curaj, comentatori de bună-credință s-au avântat să o analizeze, să tragă concluzii sau chiar să dea verdicte și să facă previziuni legate atât de soarta proiectului minier de la Roșia Montană, cât și de modul în care se va schimba, sau nu se va schimba, societatea românească după un astfel de șoc. Consider că e un demers care implică o mare doză de hazard atâta timp cât nu există o imagine de ansamblu asupra întregului caz. În plus, efectele benefice, cele pe care cei mai mulți și le doresc, ar putea fi grav afectate. Roșia Montană are capacitatea de a schimba fundamental mentalitățile în România și, implicit, societatea autohtonă. Dar nu de la o zi la alta. Estimări și așteptări prea optimiste riscă să producă dezamăgiri care pot avea efect demobilizator. La fel cum un asemenea efect poate fi generat și de previziunile defetiste. Răbdare și determinare sau determinare și răbdare (în ce ordine doriți) sunt termenii sub care trebuie privită „Toamna românească”. De unde răbdare și determinare după lungile decenii de adormire a societății românești? Răspunsul poate fi găsit exact în istoria luptei de salvare a Roșiei Montane. În victoriile și înfrângerile „de etapă” care s-au succedat. În privința proiectul minier de la Roșia Montană, îmi permit să estimez că nu se va realiza vreodată. Mă pregătesc să pun punct acestei cărți la două zile după Marea Adunare de la Câmpeni, din 19 octombrie 2013, unde mii de locuitori ai Apusenilor, dar și susținători ai lor din întreaga țară s-au adunat pentru a-și proclama dreptul de a-și decide singuri soarta și modul în care bogățiile naturale și istorice de care dispun vor fi valorificate în folosul comunității lor și al întregii Românii. Este o voință pe care doar niște politicieni absolut iresponsabili ar putea să o ignore. Nu vreau să-mi închipui care ar fi reacția, atât în Apuseni, cât și în întreaga Românie, dacă, la un moment dat, s-ar încerca exproprierea opozanților ori dinamitarea patrimoniului cultural excepțional din Roșia Montană. Cu toate acestea, bătălia pentru Roșia Montană încă nu s-a încheiat şi, până la victoria deplină, se vor mai scurge ceva ani. Chiar și după stoparea definitivă a proiectului minier, va urma o provocare și mai mare: implicarea societății civile pentru a oferi un model de dezvoltare reală. Dar e o bătălie care și-a câștigat deja locul în istoria României. Ce vom înțelege și vom învăța din această istorie reprezintă, însă, subiectul altor cărți.
21 octombrie 2013 Cluj-Napoca