Roșia Montană a devenit cea mai cunoscută localitate rurală din România datorită celui mai controversat proiect de afaceri din spațiul autohton. Au existat, desigur, afaceri mai dubioase la noi, și ne putem aminti de lanțul de privatizări frauduloase de după 1989 până la prăbușirea FNI, dar în cazul proiectului Roșia Montană Gold Corporation opoziția a fost mai clar conturată datorită rezistenței unor localnici determinați să nu își vândă proprietățile și care au beneficiat de susținerea unui grup incredibil de tenace de activiști, cărora li s-au alăturat diverși intelectuali și jurnaliști. În mijlocul unei avalanșe mediatice de reclame, dar și de comentarii, știri, interviuri și reportaje legate de exploatare, meritul ultimului produs mediatic pe acest subiect, documentarul Roșia Montană – un loc la margine de prăpastie, regizat de germanul Fabian Daub, constă în stipularea cât mai rezonantă a unui conflict de proporții epice, cum ar zice anglo-saxonii, printr-o amestecare caleidoscopică a părerilor celor implicați în conflict. Fără direcționarea spectatorului prin voice over, fără a apăsa pedala patetismului prin dramatizarea emfatică a situației, fără a accentua o perspectivă militantă.
Documentarul este echilibrat, așa cum reiese din diversitatea interviurilor și prin alegerea mărturiilor care relevă atât empatia regizorului în raport cu opozanții, cât și înțelegerea față de roșienii care și-au vândut casele și au plecat în speranța unui viitor mai bun pentru copiii lor, dar și față de localnicii care văd în compania RMGC drept principalul furnizor de slujbe al regiunii.
Impresionante în documentar sunt filmările aeriene care încadrează cu precizie magnitudinea proiectului prin survolarea craterelor din Roșia Montană și Roșia Poieni, un imens Wasteland industrial, peisaj ce amintește de poezia și tablourile ruinelor la romantici. Dar aceste imagini ale dezolării sunt amestecate uneori în același plan-secvență cu verdele crud, neozeelandez parcă din serialele Xena sau Hercules, într-atât par de neverosimile culorile dealurilor împădurite.
Filmul mizează pe teze și antiteze, nu există o sinteză, care să aducă un deznodământ liniștitor. De pildă, prezentarea seacă, economist-pragmatică a proiectului RMGC de către purtătorul de cuvânt al companiei, Cătălin Hosu, se juxtapune cu imaginile în care acesta decopertează și acoperă o machetă cu cratere, dealuri și munți pentru a arăta tehnologia de cianurare și anunțatele împăduriri de după încheierea exploatării celui mai mare zăcământ de aur din Europa. Nimic mai banal, aparent, doar o ilustrare a forței tehnologice de care dispunem după două secole de industrializare. Dar fiorul și neliniștea se instalează deja, nu pentru că s-ar găsi imediat argumente care să contrasteze discursul liniștitor al PR-ului, ci pentru că este decupată scala la care putem interveni într-un habitat pe care îl transformăm complet. Nici 20 de ani de minerit pot epuiza peste 2.000 de ani de exploatare prin tehnologii acum vetuste.
O altă secvență absurdă este cu pastorul unitarian care predică zâmbind pe sub mustață într-o biserică goală, fără enoriași, înainte declarând că el va rămâne în Roșia până ce ultimul suflet moare. Alte povești simpatice sunt legate de Eugen David, cel mai vocal opozant al proiectului dintre localnici, care opune logicii profitului și manipulării prețului aurului la bursă… vaca sa, căci „cu vaca mea nu se poate manipula nimeni, că acolo e vorba de mâncare și de aia va fi tot timpul nevoie”.
Zeno Cornea, cel mai argumentat dintre localnicii prezentați în film, face o analogie între lupta dintre Goliat și David, care va fi câștigată de ultimul pentru că iubește mai mult obiectul disputei. Să fie oare așa cum spune Cornea, să învingă opoziția? Din film nu ne putem da seama, mai ales că Goliat este varianta cea mai vorace de capitalist neoliberal, cu accentul său pe dereglementare și privatizare a resurselor, având un stat în slujba sa, pe când David, liberalul clasic, e aici micul proprietar, aflat în luptă cu Goliat, însă în aceeași paradigmă a proprietății private. . Lupta la Roșia se va contura în jurul legii minelor care permite posibilitatea ca o companie privată să exproprieze cu ajutorul statului proprietari care au terenuri în jurul unor zăcăminte, proiect legislativ care ar oficializa caracterul de colonie neoliberală a statului român. Când îl asculți pe Eugen David zicând că numai mort îl scot de pe proprietatea sa, realizezi că aceasta e cheia de lectură a conflictului, între mica și marea proprietate, celelalte argumente legate de ecologie sau patrimoniu, deși relevante, pălesc în patosul confruntării finale.
Ce lipsește, cred eu, documentarului? Consumând numeroase produse mediatice despre Roșia care expun doar conflictul, de un interes major și un demers inovator este a reliefa motivațiile susținătorilor, dar mai ales ale opozanților proiectului din spatele argumentelor aparent faptice: de ce fac ceea ce fac? Curiozitatea mea e legată efectiv de structurile ideologice care susțin angrenajul factual, pentru că faptele nu există în afara interpretărilor. Ce tip de economie alternativă, locală sau glocală, este propusă de ecologiști, al căror focus inițial pe bunurile comune de la Roșia a permeat atât de puțin nu doar media românească, ci și sectorul asociativ? Din moment ce activitățile gospodărești ale localnicilor opozanți filmați în documentar sunt legate de agricultură și creșterea animalelor, cum pot deveni astfel de îndeletniciri sustenabile economic, dincolo de câteva nișe bobo (bourgeois–bohème), în condițiile agribusiness-urilor și ocupării pieței de retaileri care se aprovizionează doar de la marii producători?
Un alt reproș care se poate aduce e legat de modalitatea rece și informativă, uneori prea lină și estetizantă, de a documenta situația în condițiile în care există material video, ce-i drept de o calitate estetică inferioară, care conturează mai clar însuflețirea luptelor (de la dezbaterile RMGC din diverse localități, de la protestele anti-RMGC și împotriva decidenților politici centrali, de la vizita de lobby a președintelui Băsescu la Roșia Montană etc.).
Apoi, coloana sonoră plină de solemnitate, cu trupa Zarada și Maria Tănase în prim plan, chiar dacă face pielea de găină în unele momente de climax vizual asemenea cadrelor aeriene cu peisajul Roșiei Montane, este în contrast cu pretenția „rece”, aparent imparțială a regizorului de a prezenta conflictul. Senzația e că muzica edulcorată, „caldă”, riscă să transpună spectatorul occidental nefamiliarizat cu România, dar și urbanul hipster neaoș, într-o fantezie exotică, deși cosmetizată, a unei Europe Orientale rurale, a conflictului în cheie burlescă dintre o lume tradițională pe cale de dispariție în fața consumerismului occidental, univers care pare recuperat de un sămănătorism în straie noi (a se observa versurile moraliste ale Zaradei: „Cine iubește și lasă / Dumnezeu să-i dea pedeapsă”). Regizorul caută acest contrast uneori într-un mod facil, după cum e evident în montajul care lipește secvența în care Luna Amară cântă mânios în cadrul FânFestului, cu o imagine succesivă a unui răsărit sângeriu, hiberbolizat de muzică populară solemnă, care scoate în evidență stridența concertului într-un cadru natural odihnitor, dar care pare rod al unei fantezii burgheze aflate hai-hui în vacanță de încondeiere a ruralului.
Am văzut documentarul la Astra Film Fest alături de câteva sute de oameni, iar la final am aplaudat ca la teatru, dar fără să am senzația de convenție și politețe excesivă așa cum mi se întâmplă uneori să simt aceste efuziuni la spectacolele dramatice clasice. În ciuda micilor critici expuse mai sus, este cel mai bun produs mediatic de până acum despre Roșia Montană după documentarul Noul El Dorado realizat de maghiarul Tibor Kocsis în 2007. Cu toate acestea, în ciuda uimitoarei plasticități a limbajului documentar, adâncimile conflictului din această nouă Piață a Universității care este Roșia Montană continuă să rămână atât de complexe, miezoase și absconse, în layere și layere de semnificații, încât poate fi încâlcit și dezlegat doar într-o cheie livrescă ce își așteaptă încă autorul. Până atunci, recomand clujenilor să între-vadă Roșia Montană marți, 4 decembrie de la ora 20.00, la Cinema Victoria sau miercuri, 5 decembrie, de la ora 18.00, la Casa TIFF, și să participe la dezbaterile de după proiecție cu regizorul Fabian Daub, cu echipa și cu invitații-surpriză care s-au implicat în realizarea filmului.