TEMA: Revoltele din Marea Britanie
Cei care condamnă evenimentele din nordul Londrei și din alte părţi ar trebui să facă un pas în spate și să privească imaginea de ansamblu
De ceva mai mult de un an, de la venirea la putere a coaliţiei, ţara a cunoscut nenumărate proteste studenţești, ocuparea mai multor universităţi, mai multe greve, un marș la care au participat jumătate de milion de sindicaliști, iar acum, se confruntă cu mișcări de stradă în capitală (precedate de ciocnirile de-acum câteva luni, de la Stokes Croft, dintre populaţie și poliţia bristoleză). Cu toate că fiecare dintre aceste evenimente a avut o altă cauză, toate s-au desfășurat pe fundalul unor tăieri bugetare masive și al impunerii unor măsuri de austeritate. Guvernul știe foarte bine că pășește pe o gheaţă foarte subţire și că politicile sale riscă să aprindă scânteia unor mișcări de stradă de proporţii, cum nu s-au mai văzut de la începutul anilor ’80. Cu atâţia oameni ieșiţi nopţile trecute în stradă, în Tottenham, Edmonton, Brixton și în alte părţi, am putea asista la începutul unui lung șir de bătălii pierdute pentru guvern.
Politicile anului trecut au făcut cât se poate de clară, în termeni dintre cei mai duri, diviziunea existentă între cei privilegiaţi și cei lipsiţi de mijloace, însă contextul agitaţiilor sociale merge mult mai adânc de-atât. Împușcarea lui Mark Duggan, de joia trecută, în care, contrar relatărilor iniţiale, se pare că nu au fost trase decât gloanţe ale poliţiei, este încă un eveniment tragic în îndelungata istorie a tratamentului aplicat de către poliţia metropolitană londonezilor obișnuiţi, în special celor din minorităţile negre, sau de altă origine, și a tacticilor de selecţie preferenţială pentru monitorizare, arestare, percheziţii și hărţuire constantă doar a anumitor zone și indivizi.
Un jurnalist scria că a fost surprins să constate cât de mulţi locuitori din Tottenham știau de existenţa IPCC-ului (Independent Police Complaints Commission) și erau nemulţumiţi de funcţionarea lui, dar asta n-ar trebui să fie o surpriză. Când te uiţi la statistica deceselor produse în arestul poliţiei (cel puţin 333 din 1998 încoace, și niciun ofiţer condamnat pentru asta), ca mulţi alţii, ai putea fi îndreptăţit să crezi că IPCC-ul și tribunalele protejează poliţia, nu pe cetăţeni.
Dacă alături suspiciunii ușor de înţeles și resentimentului faţă de poliţie, bazat pe experienţă și memorie, un grad ridicat de sărăcie și șomaj, motivele pentru care oamenii ies în stradă devin cât se poate de evidente. (Haringey, districtul din care face parte și Tottenham, este al patrulea din capitală ca nivel de sărăcie infantilă, și are o rată a șomajului de 8,8%, dublă faţă de media naţională, cu 54 de cereri de angajare pentru fiecare post vacant.)
Cei care condamnă evenimentele din ultimele câteva nopţi ar face bine să se dea un pas înapoi și să privească imaginea de ansamblu: o ţară în care cei mai înstăriţi 10% din oameni sunt acum de 100 de ori mai bogaţi decât cei săraci, în care consumul bazat pe îndatorare a fost promovat ani de zile ca soluţie pentru o economie șubredă, și în care, potrivit OCED, mobilitatea socială e mai scăzută decât în oricare altă naţiune dezvoltată.
După cum arată Richard Wilkinson și Kate Pickett în The Spirit Level: Why Equality is Better for Everyone, fenomenele descrise în mod uzual ca „probleme sociale” (criminalitate, stare de sănătate proastră, gradul de ocupare al pușcăriilor, frecvenţa bolilor mentale) sunt mult mai des întâlnite în societăţile inegalitare decât în cele cu o distribuţie mai echitabilă a avuţiei și cu o discrepanţă mai mică între bogaţi și săraci. Decenii întregi de individualism, concurenţă și egoism încurajat de stat – conjugate cu distrugerea sistematică a sindicatelor și o din ce în ce mai acerbă incriminare a oricărei forme de opoziţie – au făcut din Marea Britanie una dintre cele mai inegalitare ţări din lumea dezvoltată.
Imaginile cu clădiri incendiate, mașini în flăcări și magazine devastate pot constitui un material spectaculos pentru o presă aflată într-o perpetuă stare de alarmă, mereu avidă de noi povești și de alte grupuri pe care să le demonizeze, dar, dacă le ignorăm istoria și contextul, nu vom înţelege nimic din aceste evenimente.
Traducere: Alexandru Macovei