TEMA: Revoltele din Marea Britanie
Acestea nu sunt niște revolte ale celor săraci și înfometaţi, ci ale unor consumatori disfuncţionali și compromiși.
Nu revoluţiile sunt principalul produs al inegalităţii sociale, ci câmpurile de mine. Acestea sunt niște zone împânzite cu explozivi răspândiţi la întâmplare: poţi fi sigur că unii dintre ei vor exploda la un moment dat – dar nu poţi spune cu certitudine care dintre ei și când. Cum revoluţiile sociale sunt niște fenomene localizate, care au un scop precis, poţi face câte ceva pentru a le identifica și a le dezamorsa în timp util. Nu același lucru poate fi spus despre exploziile care se produc într-un câmp minat. În cazul câmpurilor minate de soldaţii unei armate, poţi trimite proprii tăi soldaţi să scoată minele și să le dezamorseze; treabă cum nu se poate mai periculoasă, firește, după cum ne-o amintește și vechea zicală soldăţească: „genistul nu greșește decât o dată”. Însă, în cazul câmpurilor minate de inegalitatea socială, chiar și un astfel de remediu, oricât de înșelător, ne este inaccesibil: amplasarea minelor și îndepărtarea lor trebuie să fie făcute de una și aceeași armată, care nu se poate abţine nici să adauge mine noi lângă cele vechi, nici să calce pe ele întruna. În acest caz, a pune minele și a cădea victimă exploziilor lor sunt două feţe ale aceleiași medalii.
Toate speciile de inegalitate socială derivă din diviziunea existentă între cei avuţi și cei săraci, după cum remarca, încă de-acum o jumătate de mileniu, Miguel Cervantes de Saavedra. Însă, în funcţie de epocă, diferă și obiectele a căror posesiune, sau absenţă, stârnește, după caz, dorinţa, sau dispreţul cele mai înverșunate. În Europa de-acum două secole, sau în ţinuturi mult îndepărtate de aceasta, cu doar câteva decenii în urmă, sau chiar și azi, pe terenurile de luptă și de joacă ale unor triburi și ale unor dictaturi, principalul motiv al confruntărilor dintre cei avuţi și cei săraci era pâinea, sau orezul. Mulţumită lui Dumnezeu, știinţei, tehnologiei și unor stratageme politice de bun simţ, în prezent, situaţia nu mai este aceeași. Ceea ce nu înseamnă că străvechea diviziune e moartă și-ngropată. Dimpotrivă…Acele obiecte ale dorinţei a căror absenţă este cel mai intens resimţită sunt, acum, infinit mai multe și mai variate – iar numărul lor și tentaţia de a le poseda sporesc pe zi ce trece. La fel se-ntâmplă și cu furia, umilinţa, pizma și ranchiuna stârnite de absenţa lor – cât și cu pornirea de a distruge ceea ce nu poţi avea. Jefuirea și incendierea magazinelor vin din același imbold și satisfac aceeași năzuinţă.
Toţi suntem consumatori în ziua de azi, consumatori înainte de toate, consumatori prin drept și datorie. În ziua imediat următoare dezastrului de pe 11 septembrie, când le cerea americanilor să-și depășească trauma și să revină la normalitate, George W. Bush n-a găsit o formulare mai bună decât „întoarceţi-vă la cumpărături”. Tocmai nivelul cumpărăturilor noastre și ușurinţa cu care ne descotorosim de un obiect al consumului înlocuindu-l cu unul „nou și îmbunătăţit” sunt unităţile de măsură cu ajutorul cărora ne evaluăm statutul social și scorul în neîncetata competiţie pentru viaţa ca succes. Pentru toate problemele cu care ne confruntăm pe drumul ce lasă în urmă orice greutăţi, purtându-ne către alte și alte satisfacţii, căutăm soluţii în magazine.
De la naștere până în mormânt, suntem instruiţi să tratăm magazinele ca pe niște farmacii, ale căror medicamente ar putea vindeca, sau măcar atenua toate bolile și suferinţele vieţii personale și ale vieţii în comun. Ca atare, magazinele și mersul la cumpărături capătă o dimensiune cu adevărat escatologică. Supermarketurile, după celebra formulare a lui George Ritzer, sunt templele noastre; și tot astfel, mi-aș permite să adaug, listele de cumpărături sunt breviare, iar vizitele la mall au devenit pelerinaje. A cumpăra dintr-un capriciu și a înlocui un bun care nu mai e suficient de atractiv cu unul mai la modă sunt cele mai entuziasmante experienţe pe care le putem trăi. Plenitudinea desfătării consumeriste e echivalentă cu o viaţă plină. Cumpăr, deci exist. A cumpăra, sau a nu cumpăra, aceasta-i întrebarea.
Pentru cei cu deficienţe de consum, acești pauperi contemporani, a nu cumpăra este stigmatul dezgustător și purulent al unei vieţi neîmplinite – al nevolniciei și al inconsistenţei lor ca fiinţe. Nu doar absenţa plăcerii: absenţa demnităţii umane. A unui scop în viaţă. În ultimă instanţă, a umanităţii înseși și a oricărui alt temei al respectului faţă de sine, sau faţă de cei din jur.
Pentru enoriașii lor, supermarketurile sunt lăcașuri de cult. Pentru cei excomunicaţi, găsiţi necorespunzători și izgoniţi de la sânul Bisericii Consumatorilor, ele sunt avanposturi inamice ridicate în ţara lor de exil. Meterezele lor bine apărate le împiedică accesul la acele bunuri care îi protejează pe alţii de o soartă asemănătoare: și, după cum ar trebui să recunoască și George W. Bush, le împiedică întoarcerea (iar pentru tinerii care n-au apucat încă să stea în „strana” lor, chiar accesul) la „normalitate”. Storurile și grilajele de oţel, camerele de supraveghere, paznicii de la intrare și dinăuntru, nu fac decât să intensifice atmosfera de câmp de bătălie pe care ostilităţile sunt în plină desfășurare. Aceste fortăreţe înarmate și bine păzite ale inamicului care se află printre noi nu fac altceva decât să ne amintească zi de zi de sărăcia lucie, de lipsa de valoare și de umilinţa băștinașilor. Sfidătoare în inaccesibilitatea lor trufașă, ele par să ne strige: Te provoc! Dar la ce oare?
Traducere: Alexandru Macovei