S-a declarat stare de urgență în Baltimore pe 28 aprilie după ce între locuitorii orașului și forțele de ordine a început un adevărat război. Mai multe focuri de armă s-au auzit în cursul nopții și orașul s-a transformat într-un câmp de luptă. Baltimore se află în stare de asediu pentru o săptămână iar primarul Stephanie Rawlings Blake a declarat că aceasta ar putea fi prelungită în caz de nevoie. Jaful şi actele de violenţă nu vor fi tolerate. Ca răspuns (la violenţe) am pus Garda Naţională în stare de alertă pentru a se desfăşura cu rapiditate dacă este nevoie, a anunţat guvernatorul Larry Hogan. Cum s-a ajuns aici?
Violenţele au izbucnit luni, 27 aprilie, la scurt timp după funeraliile unui tânăr în vârstă de 25 de ani decedat în urma reţinerii sale de către poliţie. Freddie Gray a murit cu corzile vocale zdrobite și coloana vertebrală distrusă în proporție de 80% în jurul gâtului. Un raport preliminar al autopsiei a arătat că Freddie Gray a murit de leziuni ale coloanei. Nu se știe exact pentru ce a fost el arestat și reținut de poliție timp în care a fost bătut cu bestialitate. Timp de șapte zile tânărul s-a luptat pentru viața lui dar într-un final a decedat. Și acum e război în toată regula în Baltimore. Însă era previzibil iar problemele locuitorilor cu autoritățile și vice-versa nu există de ieri de azi. Și acum se vorbește despre două orașe Baltimore, sigur, ele nu sunt despărțite de sârmă ghimpată (încă nu) ci de statutul social și rasă.
(sursa: thewrap.com)
Într-o analiză pe washingtonpost.com, Michael A. Fletcher (locuitor al Baltimore) vorbește despre diferențele flagrante dintre săraci și bogați. Harta arată cum cartierul în care a crescut spre exemplu Freddie Gray, 34% dintre locuințe sunt goale, abandonate. Acum imaginați-vă că locuiți într-un cartier în care fiecare a treia clădire este goală/sigilată.
Într-un material recent al The Baltimore Sun, cartierul lui Freddie Gray, Sandtown, este descris ca fiind un cartier în care generații întregi de săraci la limita existenței și un război continuu împotriva drogurilor le răpesc tinerilor ca Freddie Gray orice oportunitate de a evolua, de a reuși în viață. În cartier există 84 e bărbați la fiecare 100 de femei, proporția este des întâlnită în cartierele sărace din întreaga țară și demonstrează încă o dată că bărbații de culoare între 25 și 54 de ani au dispărut din comunitățile lor fie din cauza arestărilor și încarcerărilor masive, fie pentru că au fost uciși. În Baltimore se găsește cea mai mare concentrație de dependenți de heroină. Cartierul Sandtown a reușit să se facă cunoscut în ultima vreme pentru că a trimis cel mai mare număr de oameni în închisorile din statul Maryland.
Mai mult de jumătate din familiile din cartier câștigă mai puțin de 25.000 de dolari pe an, unul din cinci adulți e șomer, unul din cinci copii de generală are absențe de mai mult de 20 de zile de la școală iar la liceeni e chiar mai grav, 45% au acumulat absențe de mai bine de 20 de zile. Violența domestică este cu 50% mai mare în Sandtown decât în restul orașului Baltimore și criminalitatea este de două ori mai mare decât în restul orașului (care nici el nu stă rău la capitolul ăsta).
În decembrie 2013, creatorul serialului The Wire, David Simon atrăgea atenția asupra prăpastiei dintre bogați și săraci într-un discurs la Sydney. America este o țară extrem de divizată atunci când vorbim de societate, econnomie, politică. Există două Americi. Locuiesc într-una dintre ele, într-o clădire din Baltimore care face parte din America viabilă, conectată la economia sa proprie care le oferă cetățenilor ei un viitor verosimil. La 20 de clădiri distanță există însă o cu totul altă Americă. (…) Să faci parte dintr-o societate înseamnă să gândești și să simți că dacă societatea reușește – reușești și tu, nu rămâi pe dinafară. Însă în vest nu există o societate care să poată susține asta pentru toți indivizii. Așa că în țara mea vedeți acum acest show al groazei. Vedeți o reducere a venitului familiilor, vedeți renunțarea la serviciile de bază, așa cum este sistemul de educație public funcțional. VEDEȚI OAMENII SĂRACI VÂNAȚI ÎN NUMELE UNUI RĂZBOI ÎMPOTRIVA DROGURILOR PERICULOASE – ÎN CEEA CE SE POATE NUMI UN RĂZBOI ÎMPOTRIVA SĂRACILOR ȘI CARE NE-A TRANSFORMAT ÎN ȚARA CU CEI MAI MULȚI DEȚINUȚI DIN ISTORIA OMENIRII CONFORM NUMĂRULUI DE OAMENI PE CARE ÎI BĂGĂM ÎN PUȘCĂRII DAR ȘI AL AMERICANILOR PE CARE-I ÎNCHIDEM.
Ieri, la doi ani distanță, deși are toate datele problemei despre care el însuși vorbea, același David Simon se arăta deranjat de atitudinea protestatarilor pe blogul propriu. Unul dintre protestatarii pe care-i critica l-a și întrebat cum se face că a văzut doar cei 100 de oameni care aruncau cu pietre și incendiau clădiri și nu restul de 10.000 care au protestat fără să incendieze magazine, să atace civili sau polițiști. Sigur, asta se vede și din presă, protestatari agresivi, niște nebuni puși pe distrus bunul public. La care oricum, în majoritatea cazurilor n-au acces. Dar de ce să ne mai întrebăm cum și de ce s-a ajuns aici dacă e mult mai ușor să ne zgribulim fericiți că la noi (încă) nu e așa în adăposturile noastre călduțe. Un răspuns perfect pentru David Simon și cei care vor proteste pașnice, liniștite, a scris Coates pe theatlantic.com: mulți dintre cei care îndeamnă acum la non-violență nu au o explicație rațională pentru ceea ce i s-a întâmplat lui Gray dar îndeamnă lumea să fie calmă. Dar nu a existat un asemenea apel oficial și atunci când Gray a fost arestat. Nu a existat un apel la calm în cazul lui Jerriel Lyles care a fost lovit de polițiști (Lovitura a fost atât de puternică. Ochii mei s-au umflat. Sângele a început să-mi curgă din gură și dintr-un ochi.) Nu a existat un apel la non-violență în cazul Venus Green (Târfo, nu ești cu nimic mai bună decât celălalte târfe bătrâne și negre pe care le-am mai închis). Nu a existat un apel la pace în cazul lui Starr Brown (M-au trântit cu fața la pământ. Pielea de pe fața mea a fost jupuită.)
Protestatarilor li se spune acum thugs. În traducere liberă asta înseamnă smardoi, cuțitar. Însă termenul american se referă de fapt la golani de culoare. Dar termenul a fost folosit de primarul orașului Baltimore care este de culoare. Și de președintele SUA, la fel, un om de culoare. Deci toată lumea sare fericită că uite, am avut dreptate, le putem spune așa, practic războiul odată validat de lumea bună poate să continue, războiul împotriva săracului că la ăsta mă refer dincolo de culori. Și se mai apucă și autohtonul de baltă să comenteze și bagă la întâmplare niște termeni care-i par lui potriviți să-și descarce frustrările de om cultivat și citit care de fapt n-are habar ce se petrece dincolo de piticul lui de grădină. Genomul radicalismului afro-american, minoritățile care vor să distrugă capitalismul (sigur că nu s-a obosit să citească nimic despre ultimele date ale recensământului din Baltimore deși dacă tot ești profesor la științe politice ai putea să faci un efort să-ți scoți nasul din tabloidele conservatoare), totalitarism comunist precum Angela Davis. Și vorbește despre drama de la Baltimore – pentru el protestul în sine este drama – pe care ar fi declanșat-o moartea lui Freddie Gray care mă-nțelegeți, e ceva secundar, un simplu catalizator. Ce nu știe (că vă spun, citește greu) domnul Stanomir este că în urmă cu doar o lună, comisarul Anthony W. Batts a transmis grupului operativ instituit de președintele Obama în decembrie, ca răspuns la revoltele din Ferguson (alt caz de violență gratuită din partea poliției) că polițiștii ar trebui să fie mai puțin agresivi și să-și reprime RASISMUL.
Pentru că despre segregarea și rasismul din Baltimore s-a mai scris și în martie anul acesta, cu ceva timp înainte de începutul scandalului. Și tot comisarul Poliției Baltimore (in 2012), Anthony W. Batts a declarat public de două ori că Baltimore se află ca nivel al rasismului încă în anii 50-60 și că diferențele dintre cartierele ocupate în proporție mare de albi și cele în care locuiesc preponderent cetățeni de culoare sunt imense. El fusese comisar înainte în Long Beach California și spunea că i se pare că odată ajuns la Baltimore a călătorit în timp. Avocatul A. Dwight Pettit (de culoare) care a criticat în nenumărate rânduri brutalitatea poliției locale a aprobat părerea lui Batts. Ce să vezi, un dezvoltator imobiliar de culoare, P. David Bramble a recunoscut și el diferențele socioeconomice uriașe dintre bogați și săraci deși a considerat comparația cu anii segregării ușor exagerată. Chiar și primarul Baltimore recunoștea pe atunci că există rasism în Baltimore spunând – când ies în oraș în grupuri mixte lumea încă mă mai întreabă, dar de unde-l știu pe unul sau pe celălalt. Și mulți alți reprezentanți ai oficialităților sau societății civile – vedeți aici. Și vine un nene care predă la Universitatea București și începe să povestească el despre totalitarismul comunist al Angelei Davis. Că el atâta a apucat să răsfoiască.
text apărut inițial pe platforma Pandoras