Cum a devenit Bill Gates cel mai bogat om din America? Averea lui nu este legată în nici un fel de costurile de producție a bunurilor comercializate de Microsoft, cu alte cuvinte, nu a obținut-o pentru că ar produce software de calitate la prețuri mai mici decât concurența sau pentru că și-a exploatat mai eficient angajații (Microsoft remunerează cu salarii destul de mari munca intelectuală). Dacă lucrurile ar fi stat astfel, Microsoft ar fi dat faliment demult: oamenii ar fi ales sisteme de operare gratuite ca Linux, care sunt la fel de bune sau chiar mai bune decât produsele Microsoft. Dar milioane de oameni continuă să cumpere software Microsoft pentru că Microsoft s-a impus ca standard aproape universal, monopolizând practic domeniul, ca una dintre personificările a ceea ce Marx numea „intelectul general”, cu alte cuvinte, cunoașterea colectivă în toate formele sale, de la știință la know-how funcțional. Gates a privatizat practic o parte a intelectului general și s-a îmbogățit prin aproprierea chiriei aferente acestuia.
Marx nu a luat în calcul eventualitatea privatizării intelectului general în scrierile sale despre capitalism (în mare măsură pentru că i-a scăpat din vedere dimensiunea socială a acestuia). Dar aceasta este esența luptelor actuale pentru proprietate intelectuală: pe măsură ce rolul intelectului general – fondat pe cunoaștere colectivă și cooperare socială – crește în capitalismul postindustrial, bogăția acumulată este disproporțională față de munca depusă pentru producerea acesteia. Rezultatul nu este, așa cum pare să fi presupus Marx, autodisoluția capitalismului, ci transformarea treptată a profitului rezultat din exploatarea muncii în chirie apropriată prin privatizarea cunoașterii.
La fel se întâmplă și cu resursele naturale, a căror exploatare este principala sursă de chirie din lume. Iar rezultatul este o permanentă luptă pentru cine să beneficieze de această chirie: cetățenii din Lumea a Treia sau corporațiile occidentale. Ironia este că atunci când explică diferența dintre muncă (producând, prin exploatare, valoare adăugată) și alte mărfuri (care își consumă valoarea prin exploatare), Marx dă ca exemplu de marfă „obișnuită” petrolul. Astăzi, încercarea de a asocia creșterea și scăderea prețului petrolului cu creșterea și scăderea costurilor de producție nu ar mai avea nici un sens: costurile de producție reprezintă o parte neglijabilă din prețul pe care îl plătim pentru petrol, un preț care reprezintă, de fapt, chiria pe care proprietarii resurselor o pot impune în virtutea faptului că resursele sunt limitate.
O consecință a creșterii productivității determinată de impactul în creștere exponențială pe care îl are cunoașterea colectivă este schimbarea rolului șomajului. Aceasta este esența succesului capitalismului (o mai mare eficiență, o mai mare productivitate ș.a.m.d.) care produce șomaj, punând în poziție de inutilitate din ce în ce mai mulți muncitori: ceea ce ar trebui să fie providențial – mai puțină muncă brută necesară – devine un blestem. Sau, cu alte cuvinte, șansa de a fi exploatat într-un serviciu pe termen lung este considerată un privilegiu acum. Piața mondială, cum spunea Fredric Jameson, este acum „un spațiu în care oricine a muncit cândva în producție și în care munca a început să fie peste tot valorificată înafara sistemului”. În procesul continuu al globalizării capitaliste, categoria șomerilor nu mai este limitată la ceea ce Marx numea „armata industrială de rezervă”. Aceasta include, de asemenea, conform descrierii lui Jameson, „acele populații masive de peste tot din lume care, într-un fel, <<s-au retras din istorie>>, care au fost deliberat excluse de la proiectele de modernizare ale capitalismului din Lumea Întâi și abandonate ca fiind fără nicio speranță sau cazuri terminale”: așa-numitele state eșuate (RD Congo, Somalia), victime ale foametei și dezastrelor ecologice, prinse în capcana „urii etnice” pseudo-arhaice, obiectul filantropiei și al ONG-urilor sau ținte ale „războiului împotriva terorismului”. Categoria șomerilor s-a extins astfel, ajungând să includă categorii diferite de oameni, de la șomerii temporari, la cei care nu mai sunt eligibili pentru angajare și la șomerii permanenți, la locuitorii ghetourilor și mahalalelor (cei adesea expediați de Marx însuși ca „lumpen-proletariat”) și, în cele din urmă, populații și state întregi excluse de la procesul capitalist global, asemănătoare cu spațiile albe de pe hărțile din antichitate.
Unii susțin că această nouă formă de capitalism oferă noi posibilități de emancipare. Aceasta, cel puțin, este teza avansată de Hardt și Negri în Multitudine, unde se încearcă o radicalizare a lui Marx, susținând că dacă l-am scoate pe „capita” din capitalism am ajunge la socialism. Marx, din perspectiva acestora, era limitat din punct de vedere istoric de noțiunea muncii mecanice industriale centralizate, automate și organizate ierarhic, rezultatul fiind acela că privea „intelectul general” mai degrabă ca pe o agenție centrală de planificare. Numai astăzi, odată cu extinderea „muncii imateriale”, devine „posibilă obiectiv” o răsturnare revoluționară. Această muncă imaterială se desfășoară între doi poli: de la munca intelectuală (producerea de idei, texte, programe etc.), la munca propriu-zisă (efectuată de medici, bone și asistenți de zbor). În prezent, munca imaterială este „hegemonică”, în consens cu Marx care susținea că, în cadrul capitalismului din secolul al XIX-lea, producția industrială de masă era hegemonică: se impune nu prin puterea cifrelor, ci prin aceea că joacă un rol esențial, emblematic și structural. Rezultatul este un nou mare domeniu intitulat „bunul comun”: cunoștințe împărtășite și noi forme de comunicare și cooperare. Produsele muncii imateriale nu sunt obiecte, ci noi relații sociale și interpersonale, producția imaterială fiind bio-politică, prin producerea de viață socială.
Hardt și Negri descriu aici procesul pe care ideologii capitalismului „postmodern” de astăzi îl glorifică drept tranziția de la producția materială la cea simbolică, de la gândirea centralist-ierarhică la cea de auto-organizare și cooperare multi-centrată. Diferența este că Hardt și Negri îi sunt loiali lui Marx: aceștia încearcă să arate că Marx a avut dreptate, că dezvoltarea intelectului general este, pe termen lung, incompatibilă cu capitalismul. Ideologii capitalismului postmodern susțin exact opusul: teoria (și practica) marxistă, arată aceștia, se limitează la gândirea ierarhică a controlului centralizat de stat, neputând astfel face față efectelor sociale ale revoluției informației. Există argumente empirice bune în acest sens: ceea ce a distrus regimurile comuniste a fost incapacitatea acestora de a se adapta la noua gândire socială susținută de revoluția informației: au încercat să direcționeze revoluția astfel încât să o transforme într-un proiect în plus la scară mare de planificare de stat centralizată. Paradoxul este că ceea ce Hardt și Negri glorifică drept unică șansă de a depăși capitalismul este glorificat de ideologii revoluției informației drept noua dezvoltare a unui nou capitalism „lipsit de fricțiuni”.
Analiza lui Hardt și a lui Negri are anumite puncte slabe, fapt ce explică modul în care capitalismul ar fi reușit să reziste la ceea ce ar fi trebuit să fie (în termeni marxiști clasici) o nouă organizație de producție care să îl facă depășit. Aceștia au subestimat gradul în care capitalismul de astăzi a privatizat cu succes (cel puțin pe termen scurt) intelectul general în sine, cât și gradul în care, mai mult decât burghezia, muncitorii înșiși devin de prisos (cu un număr din ce în ce mai mare dintre aceștia devenind nu doar șomeri temporar, ci structural neeligibili pentru angajare).
Dacă vechiul capitalism presupunea, la modul ideal, existența unui antreprenor care investea bani (proprii sau împrumutați) în producția pe care o organiza, conducea și din care ulterior extrăgea profit, astăzi este emergent un nou tipar ideal: nu mai există un antreprenor care deține societatea, ci un expert manager (sau un consiliu de conducere prezidat de un director general), care conduce o societate deținută de bănci (la rândul lor conduse de manageri care nu sunt proprietarii băncii) sau acționari dispersați. În cadrul acestui nou tip ideal de capitalism, vechea burghezie, devenită nefuncțională, este refuncționalizată ca management salariat: noua burghezie primește salarii și chiar dacă deține o parte din societate, primește acțiuni ca parte din remunerația pentru muncă („bonusuri” pentru „succes”).
Această nouă burghezie apropriază în continuare valoare adăugată, dar în forma (mistificată) a ceea ce se numește „bonus salarial”: este plătită destul de mult peste nivelul „salariului minim” al proletariatului (un punct de referință adesea mitic, al cărui unic exemplu real în economia globală actuală este salariul unui muncitor într-o fabrică din China sau Indonezia) și tocmai această deosebire față de proletariatul obișnuit îi determină statutul. Burghezia, în sens clasic, tinde astfel să dispară: capitaliștii reapar ca un subset de lucrători salariați, ca manageri ale căror calificări le aduc un venit mai mare în virtutea competențelor pe care le au (de aceea este atât de „crucială” evaluarea pseudo-științifică: justifică disproporționalitatea veniturilor). Departe de a se limita la manageri, categoria angajaților care câștigă bonusuri salariale se extinde la tot felul de experți, administratori, funcționari publici, medici, avocați, jurnaliști, intelectuali și artiști. Bonusurile pe care le primesc se prezintă în două forme: mai mulți bani, (pentru manageri etc.) dar și mai puțină muncă și mai mult timp liber (pentru unii intelectuali dar și pentru administratori de stat etc.).
Procedura de evaluare prin care anumiți lucrători primesc bonusuri salariale este un mecanism arbitrar de putere și ideologie, fără vreo trimitere relevantă la competențele propriu-zise; bonusurile salariale se acordă nu din motive economice, ci din motive politice: pentru a menține o „clasă de mijloc” în vederea stabilității sociale. Arbitrarul ierarhiei sociale nu este o eroare, ci scopul în sine, arbitrarul evaluării jucând un rol analog arbitrarului succesului pieței. Violența amenință să explodeze nu atunci când contingența este prea prezentă în spațiul social, ci atunci când se încearcă eliminarea contingenței. În La Marque du sacré, Jean-Pierre Dupuy descrie ierarhia ca pe una din cele patru proceduri („dispositifs symboliques”) a căror funcție este aceea de a face ca relația de superioritate să fie ne-umilitoare: ierarhia în sine (o ordine impusă din afară care îmi permite să îmi trăiesc statutul social inferior ca fiind independent de valoarea mea inerentă); demistificarea (procedura ideologică prin care se demonstrează că societatea nu este o meritocrație, ci produsul unor lupte sociale obiective, dându-mi posibilitatea de a eluda concluzia dureroasă că superioritatea altcuiva este rezultatul meritelor și realizărilor sale); contingența (un mecanism similar prin care ajungem să înțelegem că poziția noastră pe scara socială depinde de o loterie naturală și socială; cei norocoși sunt cei născuți cu genele bune în familii bogate) și complexitatea (forțe incontrolabile au consecințe neprevăzute; de exemplu, mâna invizibilă a pieței poate duce la eșecul meu și la succesul vecinului, chiar dacă eu muncesc mult mai mult și sunt mult mai inteligent). Contrar aparențelor, aceste mecanisme nu contestă și nici nu amenință ierarhia, ci o fac mai suportabilă, dat fiind că „ceea ce generează chinurile invidiei este ideea că celălalt își merită norocul și nu contrarul – fiind singura care poate fi exprimată deschis”. De la această premisă, Dupuy conchide că ar fi o mare greșeală să ne imaginăm că o societate rezonabil de dreaptă, care se percepe ca dreaptă, va fi astfel eliberată de orice resentiment: dimpotrivă, tocmai într-o astfel de societate cei care ocupă poziții inferioare își vor defula mândria rănită prin ieșiri resentimentare violente.
Acesta este și impasul cu care se confruntă China de astăzi: scopul ideal al reformelor Deng a fost acela de a introduce capitalismul fără burghezie (din moment ce aceasta ar fi fost noua clasă conducătoare); acum, în orice caz, liderii Chinei descoperă adevărul trist că, fără o ierarhie stabilă (determinată de existența unei burghezii), capitalismul generează o instabilitate permanentă. Ce cale va urma, așadar, China? Foștii comuniști s-au transformat între timp în cei mai eficienți manageri ai capitalismului, deoarece ostilitatea lor istorică față de clasa burgheză se acordă perfect cu tendința capitalismului actual de a deveni un capitalism managerial fără burghezie – în ambele cazuri, după cum a spus Stalin cândva, „cadrele decid totul”. (O deosebire interesantă între China și Rusia de astăzi: în Rusia, profesorii universitari au salarii ridicol de mici – devenind de facto parte a proletariatului, în timp ce în China, acestora li se oferă bonusuri salariale respectabile, ca mijloc de garantare a docilității.)
Noțiunea de bonus salarial aruncă o nouă lumină asupra protestelor „anti-capitaliste” care au loc în momentul de față. În momente de criză, candidații imediați la „strâns cureaua” sunt cei din categoriile inferioare ale burgheziei salariate: protestele politice sunt tot ce le rămâne, dacă nu vor să se alăture proletariatului. Deși protestele acestora sunt orientate nominal împotriva logicii brutale a pieței, sunt practic proteste împotriva eroziunii treptate a poziției privilegiate (politic) pe care o au. Ayn Rand imaginează în Atlas Shrugged (Revolta lui Atlas) o grevă a capitaliștilor „creativi”, o fantezie care a devenit realitate prin grevele de astăzi, care sunt în cea mai mare parte greve ale „burgheziei salariate” determinate de teama de a nu-și pierde privilegiile (suplimentul la salariul minim). Acestea nu sunt proteste proletare, ci proteste împotriva amenințării de a fi redus la statutul proletariatului. Cine îndrăznește să facă grevă în prezent, când faptul de a avea un serviciu permanent a devenit în sine un privilegiu? Nu muncitorii prost plătiți din (ce a mai rămas din) industria textilă și așa mai departe, ci acei muncitori privilegiați al căror serviciu este garantat (profesori, funcționarii din transportul public, polițiștii). Același lucru este valabil și pentru protestele studențești: principala lor motivație este fără îndoială teama că studiile superioare nu vor mai garanta salariul peste medie ulterior.
În același timp, este limpede că extraordinarul reviriment al protestelor în ultimul an, de la Primăvara Arabă la Europa Occidentală, de la Occupy Wall Street în China, la Spania și Grecia, nu trebuie expediat ca o simplă revoltă a burgheziei salariate. Fiecare situație trebuie analizată separat. Protestele studențești împotriva reformelor universitare în Marea Britanie au fost clar diferite de revoltele din August, care au fost un carnaval consumist al distrugerii, o adevărată răbufnire a celor excluși. S-ar putea spune că protestele din Egipt au început parțial ca revolte ale burgheziei salariate (tinerii educați au protestat împotriva lipsei de perspective), dar acesta nu a fost decât unul din aspectele protestelor extinse împotriva unui regim opresiv. Pe de altă parte, protestul nu a mobilizat aproape deloc muncitorii săraci sau țăranii, iar victoria electorală a islamiștilor este un indiciu al fundamentului social restrâns al protestului secular inițial. Grecia este un caz excepțional: în ultimii zeci de ani, o nouă burghezie salariată a fost creată (mai ales în cadrul administrației de stat excesiv extinse) datorită asistenței financiare și a împrumuturilor din partea UE, iar protestele au fost motivate în mare parte de amenințarea că își vor pierde privilegiile.
Concomitent, proletarizarea burgheziei salariate inferioare este însoțită la polul opus de remunerarea irațional de mare a managerilor de vârf și a bancherilor. Această remunerare este irațională din punct de vedere economic deoarece, după cum au arătat studiile în SUA, tinde să fie invers proporțională cu succesul unei companii. În loc să trecem toate acestea printr-un filtru critic moralizator, ar trebui mai degrabă să le privim ca indicii că sistemul capitalist în sine nu mai este capabil să stabilească nici un nivel de stabilitate auto-regulată, ci amenință, cu alte cuvinte, să scape de sub control.
Traducere: Sanda Watt