De Cristian Grosu / sursa: cursdeguvernare.ro
Nici nu ştiu cu ce să încep. Hai, mai bine, chiar cu începutul:
„Domnu ziarist, la ce s-a întâmplat aici, la Hidroelectrica, eu, care le-am văzut pe toate cu ochii mei, pot să spun doar atât: la capitolul sumbinarea economiei naţionale, Ceauşescu a fost împuşcat pentru mai puţin!”.
Era anul 2002, iar omul din faţa mea, un inginer „din sistem” căruia m-am străduit apoi ani de zile să-i protejez anonimatul, mă îndrumase ori de câte ori mă rătăceam – prin documente, copii după contracte, schiţe tehnice şi uneori prin simple sugestii – prin hăţişurile celei mai frauduloase afaceri din istoria de după 90: „retehnologizarea” hidrocentralelor de la Portile de Fier şi punerea pe roate a „industriei” băieţilor deştepţi.
În cele 2 luni jumătate cât cotrobăisem prin subteranele acestei uriaşe afaceri (eram primul ziarist de investigaţii care o făcea) parcursesem căi bătute de politcieni, hoţi tehnocraţi şi experţi tehnici numiţi politic, profesori universitari la politehnici, sindicalişti, prezumtivi puşcăriaşi şi victimele sigure (cei care se împotriviseră, din sistem, dezastrului la care asistăm azi) – oameni nenorociţi de miliardele de dolari care trecuseră ca tăvălugul peste ei în drumul spre conturile celor din spatele Porţilor de Fier. Apropo: printre cei cu care vorbisem – e drept, doar la telefon – era şi directorul de la partea sârbească a hidrocentralei, pe care-l întrebasem de ce nu se bagă şi Serbia sa-si „retehnologizeze” partea ei, asa cum au făcut-o ai noştri. Într-o românească simpatică, omul mi-a răspuns râzând: „Domnule, la noi e altfel, noi suntem mai înapoiaţi: la noi încă nu s-a desfiinţat pedeapsa cu moartea”.
Porţile de Fier (construită în colaborare cu Uniunea Sovietică în 1965) fuseseră perla industriei energetice strategice româneşti, iar după Revoluţie a fost singura entitate care echilibra coşul energetic al românului strivit de tranziţie: aici megawattul se producea cu 4 dolari, în vreme ce Termoelectrica îl producea cu 45, iar Nuclearelectrica cu 27 de dolari. În anul 2002, când în lume goana după resurse declanşa deja războaie şi conflicte geopolitice, România era pregătită, prin politicienii ei – de atunci şi de mai târziu – să-şi bată joc de ce avea ea mai mare şi mai de preţ în Energie. Aici mai am de adugat doar atât: întâlnirea mea faţă în faţă cu ministrul de atunci Dan Ioan Popescu poate fi citită AICI, iar din investigaţia mea editorii prieteni cu miniştrii lui Adrian Năstase aveau să publice doar câteva generalităţi. Unii vorbesc şi astăzi la televizor despre etica politică şi nu simt nicio responsabilitate.
Dar „retehnologizarea” – făcută prost şi la costuri de aproape 5 ori mai mari decât cele angajate prin contractele initiale (o diferenţă de circa 600 de milioane de dolari) – trebuia urmată de etapa a doua a păgubirii statului. Pentru a plăti diferenţa furată la retehnologizare, Hidroelectrica a inventat contractele preferenţiale. Aşa s-a născut primul „băiat deştept”, Bogdan Buzăianu, apropiat al lui Dan Ioan Popescu şi fin de cununie al acestuia. Nu intrăm în detalii complicate, e de ajuns doar atât: odată deschisă lista deştepţilor, au început înscrierile, că doar contractele nu puteau ajunge la vreun prost de pe stradă. Aşa a mai fost Hidroelectrica furată pentru a doua oară: paguba pe care a înregistrat-o prin aceste contracte preferenţiale se ridică, potrivit calculelor FMI, BM şi CE, la circa 200-250 de miliioane de euro pe an. Înmulţim cu X ani de funcţionare a vârtelniţei şi împărţim Y – neajunsurile pe care le-a produs seceta.
Înainte de-a ajunge la ziua de azi, iată listuţa din care eu, dacă aş fi procuror, aş mai chema din când în când la o bere – nu pentru anchetă, ci doar pentru a afla poveştile unor oameni care chiar ştiu ce a fost la Hidroelectrica.
1. Dan Ioan Popescu şi Adrian Năstase – ca oficiali în mandatul cărora a început dezastrul de la Hidroelectrica. Asta vorbind eufemistic. pentru că, de fapt, Hidroelectrica erau chiar ei.
2. Eugen Pena – directorul de atunci al Hidroelectrica. Omul a mai fost chemat pe la Parchet, dar ştim cum e: mai o amânare, o chichiţă, o aducere aminte – nici nu ştii ce poate face memoria de termen lung.
3. Bogdan Buzăianu – cel care, prin firma de atunci VA Tech (cu participatie elvetiana) făcuse retehnologizarea – firmă contorsionată mai apoi în Energy Holding. Imediat ce Alianţa DA a căştigat alegerile tunând şi fulgerând împotriva băieţilor deştepţi, Buzăianu a renunţat la cetăţenia română în favoarea celei elveţiene. S-a speriat ca prostul: vremurile bune continuau.
4. Codrus Sereş şi Dan Voiculescu: primul în calitate de ministru al economiei în timpul contractului de energie ieftină pe care Grivco (firma celui de-al doilea) l-a obţinut.
5. Varujan Vosganian. Sub presiunea mediatică de-a sesiza Parchetul asupra acestor contracte, le-a prezentat în CSAT. Nu le-a făcut publice, invocând faptul că nu scrie nicăieri că are voie să facă asta. Şi chiar ar fi avut ce publica – clauzele erau cam ca în poveste: contractul prevedea că, în cazul că statul reziliază unilateral (termenul era 10 ani!), băieţii deştepţi se alegeau nu doar cu frumoasele fiice ale politicienilor semnatari, ci şi cu jumătate din împărăţie. Problema era jumătatea de împărăţie.
6. Traian Băsescu. A câştigat alegerile denunţând retehnologizarea de la Porţile de Fier şi contractele „băieţilor deştepţi” – de altfel, termenul îi şi aparţine. L-aş întreba ce ştie el de aceste contracte, numele celor pe care n-a reuşit să-i oprească să fure, informaţiile pe care el, ca şef al statului, le-a avut mai apoi despre contracte şi cum pot fi ele folosite în sensul recuperării prejudiciului de către stat.
7. Adriean Videanu: a prelungit aceste contracte, după ce, în urma unor negocieri, a mai obţinut ceva firimituri la ele.
8. Ion Ariton – ministru al Economiei în 2011 – an în care Hidroelectrica a înregistrat o prăbuşire a profitului (de la circa 55 de milioane, la circa 1,6 milioane de euro) – în vreme ce la Hidroelectrica fusese uns pupilul său.
Ce-a urmat după aceşti domni ştim: presiuni de la FMI , Banca Mondială şi Comisia Europeană pentru rezilierea acestor contracte, încercările de ultimă oră ale guvernelor de-a găsi formule juridice adecvate rezilierii unilaterale, promisiuni şi fizionomii încruntate. Şi puţină morfină: se listează/nu se listează pe bursă, punem/nu punem management privat la această megacompanie de stat.
Până astăzi, când a picat bomba: Cel mai valoros activ al statului a cerut insolvenţa.
Dar să nu trecem cu vedera şi cum a făcut-o:
Pe 8 iunie, premierul formează o comisie inerministerială (Economie, Finante, Interne etc) care să evalueze situaţia de la Hidroelectrica.
Fix şapte zile mai târziu, pe 15 iunie, Hidroelectrica face cerere de insolvenţă la Tribunal. Fix vineri.
Luni, după vineri, se află de insolvenţă. Sub stupoarea generală, Ministerul Economiei anunţă că decizia de cerere a insolvenţei a fost luată de Consiliul de Administraţie, şi că Ministerul nu se implică „pentru a nu influenţa decizia Justiţiei”.
Dar la întrebările presei, membrii Consiliului de Administraţie răspund că au aflat şi ei din presă de insolvenţă. O fi ştiind el ceva directorul executiv… dar directorul executiv spune că şi el tot din presă a aflat de ce a decis Consiliul de Adminsitraţie.
Aşa se face că, la 72 de ore de la cerecea insolvenţei, niciunul din cei care ar fi trebuit să decidă această cerere nu ştie nimic!
Ca un făcut, totul se petrece când premierul e plecat din ţară.
Enigma insolvenţei
Sigur, atunci când Perla Coroanei ajunge la porci se pot face multe speculaţii şi scenarii.
1. Primul, legat de interesele care se tot ţes în jurul Hidroelectrica: după raptul retehnologizării din prima etapă, şi după scurgerea miliardelor în etapa a doua – a băieţilor deştepţi, a venit, în fine etapa a treia: după ce-am întins-o pe toate maidanele, poate ne iese ceva şi din măritiş: sau, dacă nu, măcar zestre să nu-i dăm.
Nu există la ora asta – în mod incredibil – informaţii care să ne facă să bănuim intenţia cu care cea mai mare unitate strategică din energie este împinsă în insolvenţă, iar lumea e acum prea preocupată cu agenda pe care au aruncat-o în piaţă politicienii: alegeri la PDL, abuzul cu ICR etc, etc.
2. Cel de-al dopilea scenariu e de bine (nu sunt procuror): nu ştim exact cum s-a pus problema cu Hidroelectrica la negocierile cu finanţatorii – am putea crede că suntem paranoici dacă nu am fi trăit pe pielea noastră privatizarea Petrom şi contractul EADS şi povestea cu Bechtel, dacă nu am trăi, adică, în ţara tainului. Iar o mimare a unui proces de insolvenţă poate că mai presupune nişte amânări la listarea într-un moment dezavantajos, o fandare, o încercare de reorganizare, sau o transee săpată în războiul cu lacomele bănci… Sau evitarea celor 5 (cinci) anchete începute de Comisia Europeană care suspectează că preţurile mici din contractele directe sunt, de fapt, un ajutor de stat. Fiindcă cererea insolvenţei doar pentru nişte contracte nereziliate ar fi, totuşi, o măsură disproporţionată, fie şi numai prin efectele colaterale pe care le produce.
Ei, pe ce mergem: Pe cazul 1 – îi trimitem la procurori, sau pe cel de-al doilea – prezumţia de patriotism şi de nesomn de grija interesului naţional?
Sau poate o fi cel de-al treilea scenariu – scăpat, îndeobşte, de toţi observatorii – prostie şi incompetenţă? De fapt, inconştienţă?
PS: Cum era să uit?
Pe cine aş mai chema: pe domnul Victor Ponta. El era şeful Corpului de Control al premierului la ora când la Hidroelectrica se făceau retehnologizarea şi contractele băieţilor deştepţi.