Republica masculilor alfa

Cu riscul de a-i face publicitate, fie și negativă, voi scrie câteva rânduri despre gândirea politică a unui domn, contemporan cu noi, numit Constantin Crețan.[1] Consider că e imprudent să scrii despre un individ care constituie un pericol social, însă după textul publicat în 8 martie[2], un fel de elegie politică a penisului lung, mi-a devenit simpatic. Probabil, cititorul grăbit se întreabă, pe bună dreptate, who the fuck is Constantin Crețan și de ce ar fi un pericol social? Voi răspunde, pe rând, la cele două întrebări, urmând a-l încadra în trend-ul din care face parte, pentru a discuta despre valoarea lui ca simptom.

 În general, întrebarea privind omul ar trebui să cadă, cel mult, în plan secund. Dar în cazul de față avem de a face cu un ilustru necunoscut, cu cineva care, așa cum îi place domniei sale să spună, „nu a lăsat urme”[3]. Cu alte cuvinte, Constantin Crețan este coșmarul perfect al serviciilor secrete – deoarece nici Google nu-l cunoaște; probabil și din cauza nefericitei întâmplări care face să fie mulți Constantin Crețan în competiția pentru glorie. În plus, situația publică a domnului Crețan (acel Crețan) e puțin paradoxală, pentru că discursul său e cu și despre oameni excepționali, aproape exclusiv. Iar pentru cineva care pledează în favoarea elitelor și disprețuiește turma a sta ascuns în mulțime nu e foarte măgulitor. Logic ar fi să se expună public, cocoțat pe culmile gloriei. De preferință, să iasă în mulțime, s-o seducă și s-o domine. Cum altfel ar putea proba că se ridică la standardele înalte, pe care le propune celorlalți, în care totul, de la IQ la penis, trebuie să fie mare?

Dacă ar pleda pentru egalitate, sau măcar dacă ar înfiera trufia, discreția ar fi de înțeles. Însă nu e cazul, deoarece idealul promovat de domnia sa este masculul alfa care își exhibă calitățile. De unde se trage inconsecvența?

Inconsecvența cu pricina nu e un caz singular, ci mai degrabă este un pattern al elitiștilor, deja foarte vechi, în ceea ce privește poziționarea. Din momentul în care „oamenii de rând” au devenit gălăgioși, discreția a devenit un atribut al eleganței aristocratice, lăsând masculului alfa doar rolul de prieten imaginar, invocat public la ocazii și, eventual, lăsat să se joace liber în spațiul privat. Am putea adăuga observația că discreția nu a venit singură, ci însoțită de melancolie. Se pare că revoluțiile moderne au schimbat până și temperamentele… De la Malthus la Gobineau, se poate constata o preferință pentru tonul elegiac, o privire melancolică asupra răului ireversibil produs omenirii de către democrație, urbanizare sau, de ce nu, de către civilizație. În cuvintele lui Constantin Crețan vechea poveste sună cam așa: „Degradarea umană durează de zeci de mii de ani și este un fenomen care se petrece la nivel genetic. Și […] este un fenomen ireversibil.”[4] Bineînțeles că degradarea cu pricina trebuie să fie mai puternică în zonele de interes ale „cercetătorului”, că altfel de ce să te obosești să tragi semnale de alarmă. De exemplu: „Dacă privim o hartă a lungimii penisului, suntem pe ultimul loc de pe continent. La fel, la IQ. Așadar, n-ar trebui să ne mai mirăm că suntem pe ultimul loc din Europa în orice alt clasament…”[5]

Doar Francis Galton a reușit, pentru scurtă vreme, să rupă firul acestor melancolii pentru a da curaj unor firi nobile precum Adolf Hitler să îndrepte răul milenar… Dar n-a fost să fie. Doar pentru o perioadă relativ scurtă Führerprinzip a structurat raporturile de putere în diverse locuri, iar masculii alfa s-au destrăbălat în voie pentru progresul omenirii.  Prima jumătate a secolului trecut poate fi privită ca un fel de Pride Parade a masculilor alfa. Însă, după ce au dat-o de gard, au revenit la tradiție, melancolici și discreți, așa cum bine le șade, în așteptarea unor vremuri mai bune. Din acest punct de vedere, consider că merită asumat riscul de a vorbi despre profeții apocalipsei sexual-genetice, chiar dacă sunt încă vii și pot beneficia de publicitate.

Încheind discuția despre persoană, constat că și absența informațiilor poate dezvălui câte ceva demn de luat în seamă.

În ceea ce privește ideile, situația e complet diferită: acestea sunt diseminate cu generozitate, e plin net-ul de Crețan. Încă nu am reușit să înțeleg pe ce filieră au ajuns să fie promovate de site-urile Antena 3, Realitatea sau B1, creând impresia că întreg spectrul politic (în sensul local, de partinic) îi îmbrățișează ideile. Singura bănuială e că textele sau rezumatele „crețaniene” urmează îndeaproape traseul profesional al jurnalistului Bogdan Pitaru. Dar asta contează mai puțin. Mai interesant sau mai îngrijorător este faptul că articolele lui Constantin Crețan au țintit luni bune spre locurile fruntașe din top 10 citiri pe VoxPublica. Cred că abia acest amănunt răspunde satisfăcător la întrebarea cine este Constantin Crețan: un simptom al trecutului de care ne despărțim cu greu.

De asemenea, în ceea ce privește ideile, autorul nu mai poate fi bănuit de inconsecvență. Autorul nu poate fi decât consecvent, deoarece este omul unei idei. Dacă ai citit un text, poți afirma, fără a risca prea mult, că le-ai citit pe toate. Cred că e unul din cele mai accesibile exemple de corectitudine politică. Mai mult ca sigur autorului nu-i cade bine termenul, deoarece e cunoscut publicului doar din perspectiva corectitudinii politice de stânga, însă există și corectitudine politică de dreapta. Cum altfel am putea să numim consecvența dură, care-l face să nu se abată din drum nici măcar atunci când discută despre penis.

Pe scurt, că altfel nu se poate fără variațiuni și repetiții, textele autorului folosesc prilejuri de actualitate, de la Băsescu (coborând în topul preferințelor) la liderii opoziției sau la personaje mondene, pentru a discuta despre politica reproducerii speciei (că „rasa” nu mai e la modă) sau, în cuvintele autorului, despre probleme… milenare – singurele care îl satisfac intelectual[6]. De asemenea, pornind de la probleme legitime și vizibile, de la gradul scăzut de alfabetizare până la corupția, incompetența și inconsecvența politicienilor, face tot posibilul pentru a pune în discuție (în cele din urmă la asta se rezumă totul) elementele egalitare aflate în fundamentele sociale ale modelului politic occidental. În „Republica IQ”[7], condusă evident de masculi alfa, procesele și deciziile democratice trebuie să lase loc celor „științifice” în selectarea liderilor și, bineînțeles, concurența sexuală trebuie înăsprită! Și, la fel de corect politic, la conducere trebuie să fie mereu dreapta, dreapta milenară. Dar nu cea „demagogică”, ci „dreapta biologică”. Tot știința a produs și această concluzie, mai burlescă decât cele despre penis: „Selecția naturală a eliminat grupurile care nu aveau o conducere de dreapta.”[8] Totuși, în pofida acestor „evidențe”, omenirea perseverează în degenerare, refuzând progresul „în tehnologia socială”[9] și, mai nou, ezitând în a accepta „depășirea democrației prin vot direct și universal”[10].

Demersul în sine nu îl face să devină un pericol social, cel puțin nu în accepțiunea mea, ci strategia, perseverența lui, modul în care preia chestiunile și frustrările cotidiene transformându-le în îngrijorări atemporale. În plus, autorul conferă o aparență benignă chestiunilor tratate. În felul acesta, ideile cele mai periculoase se insinuează în conștiința publică, pregătind terenul pentru eventualele soluții politice. Strategia nu e nouă. Pentru cine este familiar cu discursul local interbelic nu e nimic nou în jocul cu prejudecăți științifice, care atrage cu informații utile, de cultură generală, și seduce cu soluții politice simple.[11] N-am găsit un termen mai bun decât cel de „rasism de almanah” pentru a descrie forța de penetrare lentă a acestui tip de discurs, care, deși nu a dat roade imediat, a facilitat îndrăzneala politicienilor și a supraviețuit tuturor schimbărilor de regim. Cu schimbări de accente își continuă drumul azi, prin travaliul domnului Crețan.

Nu are sens să mă grăbesc să produc argumente împotriva demersului, deoarece problematica, deși nu e… milenară, e foarte veche și s-au adus deja toate tipurile de argumente și contra-argumente științifice – rămânând doar o chestiune de credință și de popularizare. Mă limitez să remarc doar caracterul pervers-temperat al textelor cu pricina și faptul trist că, măcar în privința discursului rasist, nu constatăm scăderea valorică mult profețită umanității de către rasiști. Din cauza progresului educației, nici rasiștii nu mai sunt ce au fost. Au învățat arta scrisului. Singura speranță care ne rămâne rezidă în inevitabilele efecte comice ale viziunii veterinare asupra societății.

________________________

[1] Oricum discuția despre „cazul Crețan” a început deja pe VoxPublica, prin articolul lui Alin Fumurescu (http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/%E2%80%A6-iq-ul-daca-nu-i-fudul-parca-nu-i-iq-destul-72260.html).