Primit la redactie de la Lorin Ghiman
De două săptămîni îmi verific nişte ipoteze. Rezistenţa aproape unanimă a convivilor mei la acestea m-a convins, în cele din urmă, că sunt demne de luat în seamă.
Pornind de la cele expuse de Claude Karnoouh în cea mai recentă intervenţie a sa pe această temă[1], ele pot fi prezentate astfel:
Cred că ceea ce fac oamenii în pieţele publice sunt deja acte politice autentice (1). Că protestatarii înşişi trebuie să fie mîndri de ei (2). Că s-ar cuveni ca observatorii, membrii forţelor de ordine sau decidenţii politici să-i privească cu invidie pe protestatari (3). Că imaginaţia politică a stîngii şi a dreptei este depăşită, încă o dată, de aceste acte politice, şi, dacă nu vor să se decredibilizeze complet, ar fi nevoie de nişte eforturi, nu de reîncălzirea, a mia oară, a balivernelor despre revoluţie, mobilizare, societate civilă, participare (4).
(1) Mi se pare că sunt încă prea mulţi cei care decid să renunţe la sine în favoarea „gîndirii pragmatice”. Se întreabă de pe margine ce finalitate pot avea aceste proteste, sau, încă mai pe şleau, ce vor acei oameni (că doar n-o să cadă guvernul, nu?). Din cauză că nici mama nici tata nu mai sunt pe-aproape să le dea acadeaua asta a rezultatului, conchid că doar interesul material, sau vreo defecţiune (dacă se poate genetică) pot să justifice un asemenea comportament. Pe scurt, te duci în piaţă că ai primit bani, sau fiindcă nu-ţi place să munceşti, sau, în fine, ca să dai cu pumnul. În afara lor, mi se spune într-una, mai merg pe acolo nevrotici care trebuie să se vadă la televizor şi, evident, toate agenturile.
Aceşti observatori pragmatici nu înţeleg că nu trebuie să cadă guvernul ca eu să decid că am să-mi manifest nemulţumirea Mi-e silă, fiindcă lasă impresia că protestele din piaţă sunt tot una cu un tîrg de maşini care îşi justifică existenţa prin aceea că hoţii de maşini ar dori să-şi vîndă acolo rablele unor nătărăi (şi ei nu pot fi prostiţi aşa de uşor, nu?).
Politica e complicată în teorie şi simplă în practică. Un act politic autentic e greu de explicitat, de recunoscut, de cartografiat, de înţeles: un coşmar teoretic. Dar e foarte simplu de făcut: te ridici cu ceea ce ai împotriva a ceea ce (crezi că) te oprimă. Puţin importă dacă (teoretic) ai dreptate sau nu. Nemulţumirea, indignarea, furia, acestea sunt valorile politice ale străzii. Corpul politic e trupul cuprins de frig, care sare, strigă, înjură, aruncă cu pietre, incendiază.
(2) Dacă oamenii au mers două săptămîni la rînd în piaţă, zi de zi, eu cred că pot să fie mîndri de ei. Chiar trebuie să se mîndrească cu calitatea lor de protestatari. Indiferent de cît de ignobil le-o fi fost motivul. Şi nu-i nevoie de nici un semn exterior (sticker, eşarfă, banderolă, şapcă, mustaţă, barbă, sau ce-ar mai putea fi), trebuie doar să fii mîndră sau mîndru, e de ajuns. (Aviz celor mîndri că-s români: nu despre voi şi mîndria voastră e vorba aici.)
(3) Mai bine decît respect şi înţelegere, poate ar fi cazul ca cele trei categorii de observatori numite să-i invidieze de-a dreptul pe cei din piaţă. Respectul e o făcătură a moralităţii occidentale, zar de fugă al tuturor celor care n-au curajul unei atitudini faţă de ceilalţi. Invidia, însă, e mama nu atît a resentimentului, cît a recunoaşterii.[2] Bănuiesc că un anumit ministru n-ar fi fost nevoit să predea valiza diplomatică dacă, în locul bîlbîielii sale jalnice, ar fi spus pe şleau că-i e ciudă pe oamenii din piaţă.
(4) Nu ştiu cît o sa mai pot suporta apelurile reflexe la mobilizare, la structurare şi coordonare (indiferent din partea cui vin şi cît de lucide sau de informate sunt ele). Îmi repugnă atitudinea asta de gospodar care vrea să pună lucrurile laolaltă, să „unească realmente aceste grupuri aduse laolaltă de firul comun al indignării” (citez tot din ultimul articol al lui Claude Karnoouh).
Am văzut deja eforturile disperate ale guvernării de a pune în ultimul ceas în dosarul subţire al faptelor sale de democraţie participativă măcar vreo cîteva dezbateri publice şi întruniri ale partenerilor sociali. Şi, în unele cazuri, naivi care s-au arătat gata să creadă că o invitaţie la consultări publice e egală cu recunoaşterea. Am putut asista şi la încercările opoziţiei de a veni în sau înspre piaţă. Dacă oamenii de acolo i-au primit cum i-au primit, societăţile care pretind a gestiona bunurile imateriale ale democraţiei („societatea civilă”, adică) ţin un ochi şi pe caltaboşii unor stipendii publice – administrate independent şi transparent, se înţelege.
Cu riscul de a mă înşela, îmi pare că ce ar avea în vedere dl Karnoouh cînd îndeamnă grupurile stîngii intelectuale să treacă la treabă, să refacă vocabularul politic al revoluţiei care ar putea să scoată oamenii din ei înşişi e plictisitor, fiindcă e aşa de previzibil.
Să ne ferim să avem mobilizare politică în pieţe! Căci atunci nu vom mai avea acest lucru cu adevărat autentic: oameni, subiecţi ai propriei lor guvernări. Arsenalul identificării, buiestrul sub steagul vreunei cauze sau platforme care ne-ar reprezenta: ce-s toate acestea? Mintea mea şi simpatia sunt acum de partea celor care reprezintă, în piaţă, zona zoster.
________
[2] Cred că pot să afirm deschis asta, fără a mai fi în pericol să o iau pe coajă: marea intelectualitate românească, care a cerut atît de des respectul vulgului şi s-a plîns de atîtea ori de vecinătatea incomodă a „culturii resentimentului” nu a reuşit să mobilizeze asemenea resurse conceptuale în tratamentul acordat revoltelor româneşti – deşi ar fi fost, poate, cel mai fericit moment. De altfel, n-a reuşit să conjure nici un gînd cît de cît mai răsărit cînd a venit vorba de aceste mişcări de stradă.