Ştiam de la bun început că am prejudecăți, că nu sunt de acord nici pe jumătate cu ce susțin manifestanții, că o să mă enerveze multe și o să mă plictisească și mai multe, dar pe 15 octombrie m-am hotărât totuși să mă duc la prima zi a manifestației Occupy Sydney. Știam de câteva zile prin afișele din campusurile universităților de aici că se plănuiește ceva calchiat după Occupy Wall Street și eram curios deja cum poate să arate așa ceva în patria placidității politice, unde la barbecue ești de-a dreptul nepoliticos dacă aduci în discuție teme legate de guvernare. Cu o zi înainte băusem o cafea cu studentul meu Royce, sacul de box al libertarienilor din grupa sa de seminar, care după ore îmi dăduse un fluturaș al grupării sale, Alianța Socialistă, ce făcea de asemenea propagandă pentru acțiunea de pe 15. Royce încerca să fie persuasiv și să mă sondeze politic; greu pentru un socialist australian născut doi ani după căderea Zidului să înțeleagă că în România lui `90 era “the right thing to do” să fi purtat la Universitate timp de o lună ecuson cu „pui de golan” sau că în noiembrie `96 eram în același loc în noaptea agitării cheilor de bucurie că a ieșit Emil președinte.
La locul faptei, Martin’ s Place
Cu sau fără persuasiunea lui a doua zi am luat-o cătinel spre Martin`s Place, locul faptei. Martin`s Place, în buricul târgului cum s-ar zice, e o destul de mare zonă pietonală care servește ca un fel de Wall Street pentru Sydney. Înconjurând Mormântul Eroului Necunoscut se înșiră vechile sedii ale marilor bănci comerciale australiene, Commonwealth, ANZ, Westpac, St George, înspre cele două clădiri în fața cărora se desfășura de fapt protestul, Muzeul Bancnotelor și Reserve Bank. Zona e destul de mare și așa a apărut și prima mea dezamăgire: nu era plină. În imaginația mea vedeam măcar vreo trei-patru mii de oameni cu stegulețe și pancarte, cum se adună pe la acțiunile sindicale desfășurate mai ales prin parcuri.
În capătul Martin`s Place, nimeni. Dar chiar nimeni. Mai merg vreo sută de pași și lucrurile se clarifică, apare poliția: șapte-opt inși plictisiți cu ochelari de soare. Toți cu pistoale la brâu. Patru fete blonde cu căști albe pe patru cai mari, cu cozile și coamele frumos pieptănate (caii, fetele au părul strâns). Ceva baligă, dar trecem peste. Brusc, explodează mulțimea. Să spunem, pentru a fi politicoși, vreo 3-400 de persoane. Cam dezamăgitor pentru prima zi. Vreo cincizeci sunt aruncați pe niște pături și izoprene în spatele unui maldăr de haine și rucsace. Trei-patru corturi de două persoane sunt răzlețite în piațetă la ceva distanță de cele trei fântâni arteziene. Știu că sunt răutăcios, dar arată a backpackerși care n-au de gând să-și plătească patul la hostel. În jurul lor e ceva agitație. Colțurile sunt fieare ocupate de pavilioane. Unul e al verzilor, care nu vor exploatări noi de gaz și de cărbune. Unul e al anarhiștilor, care nu spun ce vor. Al treilea e al Alianței Socialiste, unde-l văd pe Royce care se plimbă cu o găletușă pentru colecte. De altfel din când în când o voce feminină strigă într-un megafon: “Să ne organizăm! Să facem colectă, să strângem bani de apă și de sandviciuri pentru cei care stau peste noapte!”. În alt colț e steagul Partidului Comunist Australian. La ăștia nu mă duc. Cu vreun an și ceva în urmă un ins de la ei încercase să mă convingă să votez cu ei la parlamentare și după ce am făcut greșeala să intru cu el în vorbă mi-a ținut o lungă tiradă pro-stalinistă, mergând până la spune că ăia de-au murit în Holodomor “au fost niște reacționari nenorociți, domnule”, frază care a cam terminat interacțiunea mea cu el și grupul lui politic. Mai sunt mulți alții. Inși cu steaguri cu Che Guevara (bineînțeles); manifestanți anti-globalizare; manifestanți pro-mariajul homosexual; Consiliul Cetățenesc Australian, care împarte broșuri despre cum lumea e condusă din umbră de… capitalul britanic; rastafarieni simpatici, în rândul cărora se remarcă o femeie însărcinată pe a cărei burtică dezgolită scrie “ăsta e viitorul meu”. Mai e și o mică orchestră care se chinuie să bage un Bella ciao.
Dar în rest nu s-ar zice că e ceva coerent. E plin de afișe și de pancarte cu mesajele pe care cititorul le știe de la manifestările similare din alte colțuri ale lumii. Nimeni nu scandează nimic, discursuri puține, nu prea se aud. Se vând butoni cu inscripții de stânga și anti-globalizare. Nu prea pare să se întâmple nimic. Mă întâlnesc cu un amic chilian, Javier, studiază regie de film. Poartă un tricou cu o stea mare roșie și o inscripție. “Ejercito Zapatista de Liberacion Nacional?”, întreb eu în cea mai complexă spaniolă de care sunt în stare. El dă voios din cap și ne lansăm în mijlocul mulțimii în obligatoria conversație despre subcomandante Marcos și favorita mea, comandante Ramona. La un moment dat ne plictisim amândoi, el se dă mai încolo, scoate o pancartă de solidaritate cu mișcările studenților chilieni care-și ocupă de câteva luni universitățile cerând ca taxele să nu mai fie echivalentul a două salarii anuale medii pe economie. Nici un alt cunoscut. Nu mai pare să se întâmple mare lucru, așă că o iau cu un aer dezamăgit spre casă. Pe Facebook părea mai serioasă chestiunea.
A doua zi însă vremea frumoasă și soția mă îndeamnă s-o luăm ușurel spre piață, spre “rivuluție”. Mergem. Aceiași polițiști cu ochelari de soare, bocanci și veste. Le-o fi cald. Aceiași cai. Mulțimea însă era de-acum mai degrabă un grupuleț. Ne cam cade fața. Cu totul vreo 60-70 de inși. Duse erau pavilioanele, dusă orchestra, duse corturile. Întrebăm de ele, lumea ne zice că pe noapte le-a confiscat poliția. Ar fi venit peste ei, le-ar fi zis că nu e voie cu corturi, le-au luat, le-au aruncat într-o mașină a poliției, nu le-au mai dat înapoi. Așa o fi… Ne cam plictisim. Mai dăm o tură pe la afișe. Tot aceleași, începe să devină mai clar că singurul mesaj cu care cam toată lume e de acord e cel cu cei 99% împotriva celor 1%. În rest, câte capete atâtea păreri, de la libertarieni la marxiști, de la cei cu etalonul aur până la flower power, toată lumea e reprezentată. Dar e civilizat, ceea ce nu e puțin lucru. Grupulețe sunt strânse în cercuri, stau turcește și își trec un microfon de la unul la altul. Sunt ceea ce lor le place să numească workshop-uri – un fel de discuții democratice pe câte o temă dată, capitalismul actual, criza, probleme ecologice. Nu adăstăm, nu par să fie diferite de discuții de seminar. Dăm din fericire peste amicul Raoul, australian de origine singaporeză, doctorand la studii culturale, fost profesor la un liceu catolic. E vesel, stă pe bancă cu o studentă stingheră. A adus apă pentru manifestanți și mâncare, pe care le împarte cu generozitate – hummus, baba ganouș, lipie de șaorma și niște biscuiți. Ne punem pe pălăvrăgit și mai apar cunoscuți.
„Împărat şi proletar” în piaţa din Sidney
Sicilianca Stella apare de braț cu o amică pe care ne-o prezintă drept Auda. E australiancă născută în Iran, venită pe la trei ani, lucrează într-o firmă de organizat conferințe, a rupt-o cu propria comunitate când au vrut părinții s-o trimită pachet în Azerbaijanul iranian să se căsătorească cu un băiat serios, localnic, pe care nu-l văzuse niciodată. N-a terminat facultatea, e corporate, lucrează după spusele ei 60 de ore pe săptămână, are bani de avans de casăși a devenit socialistă prin lecturi și prieteni. Ne dăm toți la o parte din soare și ne așezăm la umbră, care pe un prosop care pe propria geacă. Scoate fiecare o carte sau un caiet, unii citesc, unii mâzgălesc. Raoul a adus un volum cartonat de Shelley, ne citește fragmente din „Masca anarhiei”. Eu le recit în românește, apoi în traducere, faimoasa strofă din „Împărat și proletar”. Nu par impresionați. Pe jos sunt desene făcute cu cretă colorată și versuri. Într-un colț, răzleață, e strofa din „Internaționala”, cea cu „Sculați, nu-i nici o mântuire”. E cald, e dezamăgitor și democratismul ăsta extrem îi fain, dar neproductiv. 50-60 de oameni; cam neplăcut pentru cauză când afară sunt 25 de grade și valurile din Bondi nu sunt așa departe. Înainte de plecare o prelucrez puțin pe tema asta pe Stella, care e ceva mai activă cu organizarea. Îi povestesc de piața Universitătii, de cum ziua erau puțini, dar seara erau zeci de mii, de importanța speechurilor, a figurilor publice, a concertelor. E conștientăși ea de toate astea, la urma urmei a dat „like” pe Facebook la link-urile cu Angela Davis si cu Zizek vorbind la Occupy Wall Street. Plecăm și trece săptămâna, în grijile ei. Știm că Stella și Raoul se duc zilnic în piață, ea chiar doarme din când în când acolo.
Joi și vineri vedem și noi ce se întâmplă la Occupy Melbourne. Regina, în turul său prin Australia, urma să ajungă și pe acolo. Autoritățile au dat ordin de evacuare, manifestanții au zis nu. Au făcut un fel de careu uman, ținându-se de mână, până au intrat peste ei haidamacii cu pulanele. Cine a plecat de bună voie bine; cine nu, s-a cam umplut de sânge: scene incredibile, puștani bătuți la sânge de poliție. Bineînțeles, nici o violență din partea manifestanților, dar mulți brutalizați și zeci de arestați. N-arată bine.
Se face sâmbătă, mergem din nou la Martin`s Place. Tare frumoasă zi, strălucitoare. Poliție parcă e ceva mai multă, vreo treizeci de inși pe lângă ziduri, ochelari de soare, veste, pistoale. Nu mai sunt caii. Mașini de poliție, în ele aflăm că sunt câini. Mi se cam aprinde un beculeț când văd patru ambulanțe parcate după colț. Cam multe pentru o eventuală insolație. Bine că știu, de la manifestațiile din anii `90 și de la bătăile cu scutierii la Skip Rock-uri cum arată o situație care se împute. Se aude de departe muzica, au concert; o trupă de rockeri pe la 50 de ani cântă un antrenant „Johnny adu ganja!”, pe care trei sau patru hipioți și hipioate dansează de zor. Azi sunt vreo 300 de oameni. Totul arată mai bine. A revenit orchestra, au microfon. O fată vorbește despre participarea ei la manifestațiile din Spania, lumea aplaudă și chiuie. Iar sunt pavilioane. În jurul taberei de rucsace și izoprene s-au pus măsuțe cu mâncare. Au și un grătar portabil, hot dog-uri și alte minunăţii – e totul gratis, lumea te îmbie să iei. E drept, poți să și contribui, sunt găletușele aferente, dar n-ai senzația că ești obligat să o faci. Sunt bidoane mari cu apă. Fiecare ins care pleacă după o cafea întreabă pe cei din jur dacă vor și dacă zic da, le aduc. A apărut într-un colț o camionetă a sindicatului docherilor, distribuie mâncare gratis. Sunt și reprezentanți ai sindicatelor din educație, e un fel de însuflețire pe tema asta, se speră că se poate face o legătură mai serioasă cu ei.
You’re on the wrong side of history
Mai târzior e o adunare generală. Se propun niște metode de luare a deciziilor, se dezbate mult fiecare propunere. Femeile par să fie în prim plan, nu detectez vreo urmă de confiscare masculină a manifestației, quite the opposite. Cine are chef să ia microfonul îl ia, fie că are sau nu ceva constructiv de adăugat. Din când în când reuniunea e întreruptă de nebunul local care fuge prin piață îngăimând și strigând numai el știe ce. Contribuie la culoare și taximetriștii de pe strada din spate, care coboară geamul și răcnesc la lume să-și ia de muncă, deși zău că nu mai mult de 10-15% par șomeri. Poliția privește plictisită, cu mâinile în sân, la bătrânelul ce poartă o pancartă mare pe care scrie „Susținem mărirea salariilor pentru poliție”. Plecăm pentru o vreme să bem o cafea în The Rocks, pe malul apei, cu niște prietene economiste. Pe una reușim să o convingem să vină cu noi la Occupy Sydney. Ulrike e o femeie strașnică, o bavareză cu capul pe umeri, proaspăt câștigătoare a premiului de cea mai bună seminaristă de economie la Universitatea din Sydney. Vine, se uită, se strâmbă. Mă ia de o parte să mă întrebe de ce sunt aici, că nu par să am multe în comun cu manifestanții. Decid să-i țin un mic discurs despre democrație, despre a susține pur si simplu dreptul de a protesta. De unde sunt eu, asta e fundamental, n-am uitat încă șirurile de cruci albe de la cimitirul de la Brâncoveanu. Nu pare convinsă, își ia rămas bun și-și vede de ale ei. Plecăm și noi, se face seară.
A doua zi, duminică, n-avem de lucru și nu deschidem televizorul sau netul, avem telefoanele închise. Ajungem după-amiaza în piață. Vreo zece polițisti păzesc scuarul gol și curat. Nu e nimeni, chiar nimeni. O mașină de poliție e parcată chiar în mijloc, apoi trage puțin la umbră, patru politiști, la volan o fată, toți mai tineri decân mine, cu iPhone-urile în mână păzesc piața goală. Ne tragem într-un colț și dăm telefoane. Amicii noștri sunt OK, într-o ședință de reconstituire a mișcării la Politehnica din Sydney. La cinci dimineața a intrat peste ei poliția cu scuturi, căști, bastoane și ordin de evacuare. N-a fost nimeni bătut ca la Melbourne, dar au fost 40 de arestați, eliberați în cursul dimineții. Poliția a aruncat la gunoi pancartele și afișele și a confiscat pături, saci de dormit, mese, echipamentul audio, nu se știe de vor da ceva înapoi, corturile de săptămâna trecută n-au fost încă înapoiate. Bine că n-a pățit nimeni nimic. Mai adăstăm câteva minute. Apare un băiat pe o bicicletă, dă o tură de piaţă, încă una, se învârte în jurul liniei polițiștilor și înainte să pedaleze spre stradă le zice: You’re on the wrong side of history. You`re on the wrong side of history.