Renunțarea la scară: universitățile în criză*

TEMA: Campus de luptă. Împotriva neoliberalizării universității / Sumar*

Greve, proteste, demonstrații de masă? Elementele anilor ’60 și-au făcut din nou apariția în campusurile americane anul trecut. Dar, așa cum arăta și mass-media, aceste acțiuni au un caracter pragmatic. Gata cu gherilele care-l stropesc cu sînge de porc pe președintele colegiului. În loc de asta, avem „grevele muncitorilor studenți“ din Athens, Ohio; ocuparea clădirii ca protest împotriva taxelor de școlarizare din Cornell; prima grevă la nivel statal a profe­sorilor universitari din New Jersey; greve și demonstrații împotriva reducerilor de fonduri destinate studenților și a concedierii profesorilor la Universitatea din New York. Revendicările „politice“ de la sfîrșitul anilor ’60, sfîrșitul com­pli­cității universitare cu domeniul proiectării și al cercetării militare, sfîrșitul sistemului de notare și al restricțiilor legate de „libertatea de exprimare“, instituții cu cursuri „alternative“, admitere liberă pentru toți studenții („sfîrși­tul strati­ficării“) s-au transformat, la mijlocul anilor ’70, în solicitări „economice“: împotriva creșterii taxelor de școlarizare, împotriva înțelegerilor legate de productivitate, împotriva concedierilor și în favoarea salariilor pentru munca depusă de studenți. De la politica flamboaiantă la cenușiul economiei în doar patru ani?

E limpede că o asemenea descriere a mișcărilor studențești și universitare din campusurile americane e nesatisfăcătoare; fără îndoială că există diferențe între 1965 și 1975, dar acestea nu pot fi mascate printr-o distincție între politic și economic, întrucît o asemenea distincție mistifică invariabil orice analiză a luptei de clasă din societatea capi­talistă. În această societate, raporturile economice sînt raporturi de forțe, așadar politice. „Toate acestea pot fi corecte cînd privesc capitalismul în general“, ar putea spune unii, „dar nu există o luptă de clasă în universități; se poate ca miș­cările universitare să sprijine lupta clasei muncitoare, dar…“ În spatele unei astfel de obiecții se află distincția de durată dintre baza economică și suprastructura ideologică. Desigur, universitatea intră în categoria suprastructu­rii ideologice, părînd deci să fie exterioară dinamicii fundamentale a luptei de clasă din societatea capi­talistă. Nu e acesta locul potrivit pentru a discuta tot ce poate fi numit „ideologie“, dar ceva tot trebuie spus, avînd în vedere că distincția dintre economie și ideologie poate limita serios acțiunea politică în universitate. Stînga iden­ti­fi­­că frec­vent baza economică cu sfera muncii salariate, rezervînd categoria ideologiei pentru munca nesalariată. În ter­me­­nii organizării revoluționare, asta înseamnă să consideri partea salariată a clasei muncitoare drept primară și eficientă, iar partea neplătită drept secundară și, în cel mai bun caz, ca avînd doar un rol de sprijin. Dar aceste diviziuni nu fac decît să accepte ca atare diviziunea capitalistă a clasei muncitoare și întrețin iluzia (sau ideologia) fundamentală a salariului! Salariul reprezintă cea mai iluzorie relație dintre capital și clasa muncitoare, întrucît ascunde munca nesalariată, adică acea parte a zilei de lucru pe care capitalul și-o însușește fără s-o recompenseze. Firește că stînga a scos în evidență acea parte a zilei de lucru nesalariată din fabrici, dar a închis ochii în mod constant la munca nesalariată din afara acesteia. Ba, mai mult, tocmai în perioada în care capitalul a devenit tot mai depen­dent de aproprierea muncii nesalariate din afara fabricii, stînga nu a contestat puterea capitalului, ci chiar a co­labo­rat cu el.

În cadrul universității, sînt apropriate pentru capital două forme de muncă nesalariată:

– ‑dezvoltarea de „noi forme de producție“ prin cercetare științifică și prin ceea ce Marx numea „puterea cu­noașterii reificate“;

– ‑reproducerea forței de muncă, și deci a ierarhiei forțelor de muncă de calități diferite (selecție, diviziune și stra­tificare).

În felul acesta, capitalul își însușește știința și educația ca pe o parte gratuită a ciclului propriei lui reproduceri. Capi­talul din Statele Unite, de la înălțimea statutului său avansat, a recunoscut foarte devreme importanța acestor tipuri de muncă. Astfel, la începutul secolului al XIX-lea au fost înființate colegii de stat pentru a se încuraja cercetarea agricolă, în timp ce în centrul comercial și de transport New York a fost înființată în 1847 o universitate „liberă“, cu scopul explicit de a instrui muncitori clericali (și nu numai) pentru piața locală a muncii. Așadar, încă din secolul al XIX-lea, capitalul a recunoscut că universitatea nu era doar o reîntoarcere în perioada feudală sau o fabrică de ideologie.

În acest articol doresc să urmăresc dezvoltarea luptei de clasă în universitățile americane începînd din 1960. O voi împărți în patru părți, cu limite cronologice laxe: strategia capitalului uman a lui Kennedy (1960–1965); refuzul dezvoltării (1965–1970); contraatacul fiscal (1970–1975); lupta salarială și stînga (1975).

1960–1965: strategia capitalului uman

Imediat după al Doilea Război Mondial, ca parte a dezarmării generale a clasei muncitoare și a „reconversiei“ eco­nomiei, alocările de fonduri federale destinate universităților au crescut grație Legii reconversiei soldaților. Odată cu acești bani, a apărut un „nou tip“ de student, care primea o sumă de bani destinată școlii, pentru a se instrui pentru noua piață postbelică a muncii. Dar acest experiment de planificare a forței de muncă s-a dovedit a fi strict temporar, iar în anii ‘50 finanțarea federală a universităților a stagnat undeva în jurul a un miliard de dolari anual. În deceniul al șaselea, a existat o creștere masivă a sumei investite de stat, de la un miliard în 1960 la circa șapte mi­liarde în 1970. Motivul? Schimbarea de atitudine a statului a apărut în primii ani ai administrației Kennedy și s-a concentrat în jurul a două chestiuni fundamentale din anii ’50, exprimate de politicieni și de economiști ai ca­pi­ta­lului: creștere și șomaj. Din pricina valurilor de recesiune din anii ’50, existau temeri serioase de stagnare, avînd în vedere nivelurile scăzute de acumulare a capitalului indigen. Mai mult, la sfîrșitul deceniului, rata șomajului a cres­cut încet, dar sigur, în special în rîndul acelor categorii de muncitori care fuseseră înlocuiți din cauza diferitelor ti­puri de mecanizare. De menționat că printre ei se aflau muncitori agricoli și mineri din Sud, din regiunea  Appalachia. Dacă totul ar fi mers ca uns pentru capital, acești muncitori „strămutați“ ar fi trebuit să se mute la orașe și să formeze o rezervă proaspătă de forță de muncă pentru fabricile urbane, printr-o scădere salarială provocată de intensificarea competiției pentru o slujbă, la fel ca în faza acumulării primitive. Dar lucrurile au decurs altfel, din pricina unor aspecte complementare ale forței clasei muncitoare. Pe de o parte, sindicalizarea dinamicelor sectoare industria­le a făcut greu de aplicat modelul competiției clasice de pe piața muncii pentru a scădea salariile și a crește controla­bi­litatea; pe de altă parte, „surplusul“ de muncitori a început să emită solicitări pentru un venit de la stat, un exemplu fiind lup­ta pentru ajutor social. Pentru a descrie această evoluție a luptei de clasă, economiștii capitaliști s-au refe­rit la această parte a clasei muncitoare ca fiind structural neangajată, adică muncitori care nu-și aveau locul pe „piața muncii“, indiferent de nivelul investițiilor totale, și care, ca atare, nu puteau fi transformați în forță de muncă nici chiar în pe­rioade de boom economic. Existența unei armate de rezervă de oameni neangajați a constituit întotdeauna un mijloc de a exercita presiuni pentru acumularea capitalistă, dar șomajul structural părea să creeze o rigiditate nouă și oarecum „misterioasă“ pe piața muncii, eludînd planurile capitalului. Avînd în vedere că o mare parte din acest șo­maj structural era concentrată strategic în orașe, la sfîrșitul anilor ’50, începutul anilor ’60 exista un pericol evi­dent sau, cu alte cuvinte, o „criză urbană“.

Dar ce avea de-a face universitatea cu problemele creșterii și ale șomajului? Legătura, pentru strategia capitalului, o constituia noțiunea de capital uman. În primul rînd, se argumenta de către economiștii „Noii Frontiere“¹, sursele fundamentale ale creșterii PIB-ului nu erau creșterea populației și nici investițiile în capitalul „fizic“, ci schimbările tehnice accelerate de eforturile de cercetare și dezvoltare (în special din timpul războaielor mondiale) și, chiar mai important, de creșterea nivelului de educație și de instruire al „forței de muncă“. Astfel, în influenta lucrare a lui Denison, inspirat intitulată Sursele creșterii economice în SUA și alternativele pe care le avem², există un număr de argumente înșelătoare, dar trîmbițate peste tot, care pretindeau a demonstra că 40% din ritmul de creștere dintre 1925 și 1956 putea fi atribuit gradului sporit de educație al muncitorilor. În ciuda existenței unor precauții și re­zerve academice inerente, părerea economiștilor lui Kennedy era unanimă: dacă o „creștere“ accentuată, deci o rată de profit și de exploatare accentuată erau la ordinea zilei, atunci trebuie instituită creșterea investițiilor în uni­versități, atît în domeniul general al cercetării și dezvoltării, cît și pentru instruirea clasei muncitoare pe scară lar­gă. În al doilea rînd, exista problema șomerilor structurali. Aici răspunsul se afla, din cîte se părea, în nepotrivirea dintre pregătirea sau învechirea abilităților celor care fuseseră „făcuți“ șomeri prin creșterea mecanizării și pre­gătirea pe care o cerea piața muncii, în special prin prisma trecerii de la angajarea în industria agricolă și manufac­turie­ră la cea în sectorul serviciilor. Astfel, din perspectivă capitalistă, era nevoie de o reinstruire și, chiar mai important, de o aduce­re la zi generală a „forței de muncă“, pentru a se preveni un șomaj structural masiv în viitor. Într-un studiu relativ tîrziu dedicat acestei probleme, Killingsworth conchide:

… automatizarea și modificarea tipului de solicitări ale consumatorului [cererea tot mai mare de „servicii“, G. C.] au sporit importanța investiției în ființele umane ca factor al creșterii economice. O investiție mai mare în fa­brici și echipamente fără o creștere a investiției în ființe umane pare că va mări surplusul de forță de muncă necalificată necesară pentru proiectarea, instalarea și modernizarea mijloacelor de producție.³

„Investiția în ființe umane“, „planificarea forței de muncă“; deci „capitalul uman“ – o expresie grăitoare – este chiar expresia capitalistă a expresiei și mai grăitoare a lui Marx: capital variabil, căci esențială nu este umanitatea capitalului (o rămășiță prea sentimentală), ci capacitatea lui de a spori, într-o măsură variabilă, valoarea. Aceasta constituie recunoașterea de către capitalism a faptului că simpla planificare a nivelului constant de capital nu duce automat la schimbări corespunzătoare ale compoziției clasei muncitoare. Clasa muncitoare nu urmează pur și simplu nivelul și tipul de investiție, așa cum presupunea modelul keynesian, ci trebuie supusă, la rîndul ei, unei planificări explicite. Astfel încît investiția în sistemul universitar a trecut prin Congres ca parte a unei strategii generale vizînd acest nou aspect al luptei de clasă. Astfel, în termenii luptei de clasă, investiția în capitalul uman a apărut atunci cînd capi­talul a fost nevoit să înceapă să ia în considerare în mod explicit întregul circuit social al societății capitaliste în care forța de muncă este produsă, calificată și reprodusă. În această încercare de planificare a capitalului social, atît în aspectele lui constante, cît și în cele variabile, raporturile și instituțiile anterior „neproductive“ ale societății capitalis­te au trebuit să fie recunoscute drept productive. Integrarea keynesiană a sindicatelor muncitorești în procesul de producție a fost doar o parte dintr-o integrare mai largă a întregului ciclu reproductiv al forței de muncă, ce nu mai putea fi lăsată la voia întîmplării, a forțelor „automate“ ale pieței sau a ideologiei. În consecință, munca, anterior „gratis“ (pentru capital) și „nesalariată“ (pentru clasa muncitoare), a început să-și modifice statutul pentru capita­lul social.

Dacă însă clasa muncitoare urma să fie restructurată printr-o școlarizare de grad superior, prin extinderea cantitati­vă a sis­temului universitar, ce anume trebuia să servească drept sursă necesară a diviziunii de clasă? Aici, stratificarea și divi­ziunea deja existente ale universității au părut a se potrivi perfect. Deși politica de investiții pare acum oarecum grosolană, întrucît presupunea, în multe cazuri, granturi mari oferite în bloc universităților, cu o corelare vagă între investiții și „rezultate“, fără îndoială că s-a presupus că sistemul universitar de notare, testare, urmărire și respin­gere va rezolva problema trierii conform diferitelor abilități și ierarhii ocupaționale pentru piața muncii. Capacita­tea tradițională a profesorilor de a nota disciplina muncii („standardele“) și competiția studențească pentru funcții în cadrul stratifi­cării date, conducînd în mod natural spre piața muncii, le-a părut multora o consecință aproape firească a existenței universităților. Astfel, deși în această perioadă universitatea a fost transformată din universitate în multiversitate, structu­ra ei viza deopotrivă masificarea și divizarea tinerei clase muncitoare pe calea spre o nouă piață a muncii (populația studențească s-a triplat de la două la șase milioane în universitățile publice între 1960 și 1970).

1965–1970: refuzul dezvoltării

Tocmai această abilitate de a diviza, colecta și tria în vederea pieței muncii a eșuat în structurile universitare între 1965 și 1970. Conținutul general al luptei de clasă actuale (refuzul muncii), în loc să fie cucerit de capitalul uman, a fost transferat în campusuri. Semestru după semestru, de la Berkeley pînă la Kent State, structura universitară care trebuia să organizeze și să integreze „noua clasă muncitoare“ s-a izbit de un refuz hotărît al dezvoltă­rii, care, în mod ironic, a folosit chiar banii din fondurile de investiții destinate transformării studenților în capital uman împotriva acestui plan de dezvoltare. Responsabilii financiari care urmau să distribuie bani pentru activitățile școlare au fost lăsați cu ochii în soare. Profesorii care urmau să-i ghideze și să-i disciplineze pe cei „talentați“ au fost siliți să intre în grupuri disciplinare sau au fost ignorați. Cel mai evident eșec al abilității universităților de a stratifica populația stu­dențească l-a reprezentat folosirea unui masiv sistem de testare și a unei medii care îi făcea pe unii studenți eligibili pentru a fi recrutați dacă ajungeau în jumătatea inferioară. Asta se întîmpla în primăvara anului 1966 și a dus la identificarea, oarecum obtuză, a administrației universității cu aparatul de recrutare. În mod clar, dacă mișcarea și-ar fi dovedit succesul, mișcarea studențească ar fi fost spulberată în competiția intensă de evitare a războiului. Dar s-a dovedit cea mai mare gafă a statului, deoarece a condus la o respingere completă a sistemului de notare într-un mod care nu ar fi putut triumfa niciodată în cazul precedentelor atacuri ideologice. Odată ce calificativul „in­suficient“ a însemnat moartea în junglă, n-a mai fost nevoie de prostii legate de „comunitatea de savanți“ pentru a ataca procesul de notare. Odată ce notarea și-a dezvăluit natura de salariu în succesiunea – din cadrul fabricii sociale – școală-armată-slujbă, lupta împotriva ei a căpătat o amploare națională. În locul unei disipări în subteran a discuțiilor ce au urmat după Berkeley, protestul de la Universitatea din Chicago împotriva complicității universității cu oficialii responsabili pentru recrutare a fost imitat rapid în peste zece alte universități, iar în toamnă alte zeci de universități au continuat organizînd ocupări, greve și revolte. În decurs de un an, administrația Johnson a trebuit să se dea bătută, dar numai după o transformare a mișcării studențești în ceva ce aducea cu o rețea organizaționa­lă. Și mai important, pentru capital a devenit clar că structura universitară a picat primul test la scară mare de „organi­zare a forței de muncă“. Într-adevăr, la sfîrșitul anilor șaizeci avem de-a face nu doar cu o investigație sociologică intensă a „activiștilor“, cu scatologia psihologică nechibzuită corespunzătoare, ci și cu o căutare aproape frenetică de „structuri alternative“ pentru universitate de către marile fundații și agenții guvernamentale.

Această hiperactivitate a capitalului era cît se poate de justificată, dat fiind că ceea ce ar fi trebuit să constituie unul dintre cele mai importante stimulente ale acumulării se dovedise, pînă în 1970, un eșec total. Studiile statistice ale „crizei din universitate“ au arătat existența acțiunilor la scară largă nu doar împotriva pactului școală-armată, ci și împotriva condițiilor de lucru din universități (de exemplu, mîncarea de la cantină, restricțiile sexuale, cererile de cazare, volumul scăzut de muncă), și a atacurilor la adresa segregației rasiale puse în practică prin limitarea admiterii și poli­tici de finanțare. Mai mult, forma organizațională a mișcării studențești s-a dovedit a fi pe cît de eficientă, pe atît de mis­terioasă, întrucît nu avea structura unui partid sau a unui sindicat. Orice afirmație că o organizație precum Asociația Națională a Studenților⁴ ar putea încheia înțelegeri cu statul sau cu anumite universități a fost respinsă odată cu dezvăluirea colaborării cu CIA, în timp ce SDS⁵, în ciuda vorbăriei legate de democrația participativă, a părut adesea să aibă o legătură cel mult onorifică cu luptele individuale („Ori de cîte ori cineva va face ceva, vom spune că au fost cei de la SDS“). Iar între 1969 și 1970, cînd SDS s-a desființat, mișcarea studențească a inițiat legături chiar mai explicite cu alte domenii ale luptei clasei muncitoare din ghetouri, armată și închisori. Deci greva stu­dențească din mai 1970 a însemnat nu doar eșecul structurii universitare ca generator de capital uman, ci colapsul ei total în fața unei mișcări tot mai coordonate. Nu era vorba de niște puncte slabe dinainte știute; dimpotrivă, e semnificativ că greva părea să fie prezentă peste tot.

Mai mult de jumătate dintre colegiile și universitățile din țară (1.350) au fost lovite de valul de demonstrații de protest, implicînd aproape 60% din populația studențească – circa 4.350.000 de studenți – din toate tipurile de instituții din toate statele Americii. Demonstrații violente au avut loc în cel puțin 73 de campusuri (e vorba de numai 4% din totalul instituțiilor, dar care cuprindeau cam o treime dintre cele mai mari campusuri din țară), iar la 26 de școli demonstrațiile au fost periculoase, prelungite, marcate de ciocniri brutale între studenți și poliție, cu gaze lacrimoge­ne, ferestre sparte, incendii, bătăi, răniți și multiple arestări. Cu totul, peste 1.800 de persoane au fost arestate între 1 și 15 mai.⁶

Masacrarea studenților de la universitățile de stat din Kent și Jackson a demonstrat că lupta se generalizase, întrucît respectivele școli nu fuseseră mai înainte centre ale luptei. Structura de notare s-a prăbușit peste tot și se părea că singurul mod prin care universitatea putea să continue să funcționeze era prin intervenția armată a statului. În locul promisiunii atrăgătoare a unei nișe bine plătite pe piața muncii, armele purtate de niște soldați care nu inspirau prea multă încredere au fost cele care au ținut situația sub control în acea primăvară. Masacrul a continuat în vară în diferite „ghetouri ale tinerilor“ din jurul universităților, un exemplu fiind uciderea lui Rick Dowdell și a lui Harry Rice în Lawrence, Kansas. Pînă în toamnă, mulți au revenit cu numeroase planuri de acțiune, iar apoi… ni­mic. Odată cu campania McGovern din 1972, o mare parte din mișcare pur și simplu a „dispărut“, iar mult trîmbițata „reîntoarcere la anii ’50“ era prezentă peste tot. Motivul? Pentru a înțelege ce s-a întîmplat, va trebui să vedem care a fost natura organizării mișcării studențești în perioada refuzului dezvoltării, iar apoi răspunsul capitalului.

Limitarea fundamentală a mișcării studențești s-a dovedit a fi incapacitatea ei de a ridica problema venitului în forma ei cea mai generală; incapacitatea de a se conecta la lupta explicită pentru salariu din alte porțiuni ale circuitului. E adevărat, au existat numeroase lupte care au avut un succes cert; de pildă, atacul la adresa notării a dus la o „inflație a notelor“ care a rezistat pînă în ziua de azi, atacurile la adresa autoritarismului și a birocrației au dus la o vizibilă scădere a duratei și a intensității zilei de lucru în școli, condițiile de lucru s-au îmbunătățit, anumite forme de diviziune ierar­hică au fost desființate etc. Dar aceste lupte vizau relația cu salariul într-un mod parțial și încă disimulat, ajutînd în felul acesta la restructurarea universității. Pentru a vedea și mai clar această limitare, luați ca punct de referință evoluția SDS între Declarația de la Port Huron din 1962 și ultima convenție națională din 1969. În perioada de început și în cea de sfîrșit, SDS considera că statutul studentului are o tangență cu politicul; studentul se afla întotdeauna în căutare de muncitori, fie pentru a-i conduce, fie pentru a-i urma. Într-adevăr, la început SDS pare aripa de tineret a unui inexistent partid socialist. Comunitatea inițială organizată la Newark, activitățile pentru drepturi civile coincid cu începutul accentului pus de Kennedy-Johnson pe dezvoltarea capitalului uman. Oricum, primii activiști SDS priveau uni­versitățile doar ca pe un centru de recrutare a unui grup de activiști și de sprijinitori ai celor „oprimați“. La sfîrșit, dezbateri­le s-au redus la următoarele întrebări: cine e clasa muncitoare și unde e revoluția ei? O parte au răspuns ca niște adepți ai lui Baran și Sweezy: în Lumea a Treia. Cealaltă parte au răspuns: în sfera producției directe. Logica ambelor părți trimitea dincolo de universitate: una în mediile underground, cealaltă în fabrică, cu bine cunoscutele conse­cințe. Ceea ce nu s-a observat însă niciodată a fost faptul că lupta împotriva capitalului se afla chiar acolo. Chiar și în perioada în care numele SDS era folosit drept sinonim pentru orice mișcare studențească și pentru luptele de campus, conducerea era foarte ezitantă în a face solicitări în mod explicit. Astfel, protestele contra sistemului de notare au fost inițiate de elemente locale care au acționat independent, fiind sprijinite doar în silă de conduce­rea națională a SDS. Dar e limpede că lupta pentru putere nu putea fi pornită decît printr-o ocupare efectivă a pro­priului loc, ca punct de refuz în cadrul diviziunii capitaliste a muncii. Și, mai mult, planurile de restructurare ale capitalului puteau fi abordate doar printr-o conside­rare explicită a raportului dintre venit și muncă. Dar punctele din agendă n-au fost preluate, iar mișcarea care a ajutat la distrugerea strategiei lui Kennedy, bazată pe capitalul uman, nu a putut face față răspunsului capitalist.

1970–1975: criza fiscală și scara

Răspunsul capitalist la refuzul dezvoltării capitalului uman n-a constat într-o schimbare a tacticii, ci într-o deplasare strategică majoră de la preocupările vizînd „creșterea și șomajul“ la imperativul restabilirii controlului asupra clasei muncitoare, printr-o impozitare mai directă a muncii. Administrația Nixon a recunoscut clar una dintre erori­le majore ale fostei politici de investiții: crearea unei corelații prea vagi între investiția totală și rezultate, prin apelul la o structură universitară care nu putea media lupta studențească. Ecouri ale acestei deplasări s-au regăsit în scrieri­le unui număr de economiști care au susținut că activitatea statistică anterioară a lui Denison era radical greșită și că „educația și cercetarea-dezvoltarea“ nu puteau fi făcute răspunzătoare pentru un procent însemnat din PIB; asta în timp ce recesiunea din 1970 începea să arate că proaspeții absolvenți de facultate erau ei înșiși structural neanga­jabili! Peisajul se schimbase în timp ce cadavrele studenților nici nu se răciseră bine.

Dar, odată cu blocarea căii dezvoltării, trebuia elaborată o nouă strategie. Primul pas a fost criza „fiscală“ a univer­si­tăților. Incapacitatea de a ține contabilitatea nu indică o necunoaștere a matematicii, ci o incapacitate de a aborda lupta de clasă. Universitățile aflate în pericol financiar în anii 1970 și 1971 erau verigile slabe ale anterioarei strategii de dezvoltare. Nimeni n-a încercat să ascundă acest fapt evident. De exemplu, în lucrarea lui Earl F. Cheit, Noua depresiune din învățămîntul superior⁷, politicul și economicul au ajuns să se identifice. În 1971, el a studiat 41 de co­­­legii și universități și le-a grupat în cele care „nu aveau probleme financiare“, cele care „urmau să aibă probleme“ și cele care, vai lor, „aveau probleme financiare“. Iată care sînt, ierarhic prezentate, calitățile ce caracterizează instituțiile care nu aveau probleme financiare:

– sînt cele mai puțin afectate de revoltele studențești;

– au o bună corelare între aspirații și programă;

– sînt bine văzute în comunitate;

– au cheltuieli mici legate de ajutorarea studenților;

– își respectă programa, au o creștere controlată;

– au indemnizații medii mai scăzute ale facultăților;

– sînt eficiente.

Mesajul e limpede, vor supraviețui doar cele care nu cedează atacului studenților: apelează rapid la poliție, controlează facultățile îndeaproape, resping cererile salariale în orice domeniu. Echilibrează bugetul luptei, ori altfel… Aceasta, desi­gur, era doar o confirmare puțin întîrziată a ceea ce statul și politicienii federali spuseseră deja: „tăiați investițiile pînă cînd puștii aceia vor dori să meargă la școală“ (așa cum afirmase președintele Comitetului pentru Investiții al statu­lui Michigan în vîltoarea anilor ’70). Primul imperativ era o curățenie generală și administrarea autocriticii „adminis­tratorilor lași“, descriși în detaliu în Raportul asupra tulburărilor din campusuri [Campus Disorders Report]. Fără îndoială că răzbunarea a fost dulce; sau cel puțin evidentă. Dar era clar că lucrurile nu putea rămîne așa, întrucît nu era vorba doar de renunțarea la cîțiva președinți lipsiți de voință și la cîțiva activiști de campus și de revenirea la normal. Tre­buia introdus un nou raport între investiția statului, structura universitară și piața muncii, cu o restructurare mai largă a capi­talului în criză, căci raportul anterior pur și simplu nu putea garanta controlul asu­pra reproducerii forței de muncă.

Criza „fiscală“ nu are doar un efect punitiv, precum falimentul, ci este și o activitate de restructurare, în care nemij­locirea puterii financiare pare să aibă eficiența unei forțe a naturii. În această panică fiscală s-a înregistrat o deplasare marcantă dinspre investiția statului sub forma granturilor în bloc, oferită universităților sau biroului de ajutor stu­den­țesc, spre solicitarea unei mai accentuate „responsabilități“ din partea universităților individuale cu privire la aloca­rea fondurilor de stat, în paralel cu impunerea mai multor restricții legate de folosirea ajutorului acordat studenților. În același timp, deciziile legate de planificare au fost luate din mîinile universităților individuale, așa cum se cuvine într-o perioadă de restructurări masive.

Tendința spre reglementare a fost amplificată de o tendință generală de a vedea agențiile guvernamentale ca fiind principalele, dacă nu singurele responsabile pentru introducerea responsabilizării în societate. Există, pe de altă par­te, două strategii foarte diferite pentru obținerea responsabilizării. Întărirea tendințelor spre un control central, care să urmărească raționalizarea și ordonarea sistemului, reprezintă o strategie. Întărirea stimulentelor destinate autoreglării prin oferirea unor informații mai de calitate, prin înmulțirea opțiunilor disponibile pentru studenți în materie de instituții, pentru a răspunde acestor opțiuni, e altă strategie. Parțial, hotărîrea acestor agenții de a exercita puterea mai direct izvorăște din frustrarea lor față de caracterul ireductibil al problemelor învățămîntului superior și față de dificultatea de a genera un răspuns la nevoile publice din partea colegiilor și a universităților.

Cu alte cuvinte, vechea structură universitară trebuia să dispară, în locul ei apărînd consilii de administrație multi-campus, care să realizeze planificarea la scară mare, în același timp trebuind însă să fie instituit și un control discret al studenților, care să nu se bazeze pe notare, „susținînd standardele“ etc. Acestea sînt cele două strategii care combină fascismul pentru administratori cu socialismul pentru studenți, facultatea alegîndu-se cu un acord social de­mocratic privind productivitatea.

Acum, trimiterea la „întărirea stimulentelor destinate autoreglării“ vizează un nou raport între student și piața muncii; planificarea în mare a forței de muncă, o abordare a anilor ‘60, trebuia abandonată, din pricina dificultăților de ordin general ale acumulării provocate de o luptă internațională pentru salariu. O „revoluție a așteptărilor eșuate“ trebuia realizată de către capital, iar guvernul federal și universitățile nu mai puteau să „reintroducă așteptările cu o largă răspîndire cum că ar exista o legătură directă între gradul de educație și probabilitatea unei mobilități ascendente în ceea ce privește statutul și venitul“. Astfel, toate încercările de estimare a ratei de recuperare anuală a universității (cîți bani cîștigi pe durata vieții pentru fiecare an petrecut în universitate) sînt acum revizuite în sens nega­tiv sau sînt lăsate complet la o parte. Asta nu înseamnă că universitățile vor fi totuși abandonate; mai curînd, universi­tatea devine o parte a pieței muncii. Piața muncii are ca unitate de măsură slujba, care are drept condiție necesară o „scară de instruire“ sau o succesiune care conduce la ea. Universitatea devine baza acestor scări, în loc să fie un loc în care să se realizeze o aducere la zi generală a forței de muncă urmînd a fi aruncată pe o piață a muncii în con­tinuă mișcare, dar adusă la zi. De unde și aspectele cele mai caracteristice pentru „tăcuții ani ’70“ din univer­sități: feudalizarea disciplinelor. Într-o perioadă cu niveluri incerte de șomaj, a existat o aglomerare de studenți în zonele cu cea mai mare concentrare de credite cerute și care sînt cele mai deschise față de un soi de ucenicie numită, oarecum iro­nic, „programe de muncă-studiu“. Disciplina nu le mai este impusă studenților prin metode de școa­lă veche (notarea), ci prin legarea într-o manieră foarte explicită a muncii în universitate de munca salariată: slujba. Noua „strategie vocațio­nală“ nu se întîlnește doar în colegiile din diferite comunități, ci și la nivelurile mai înalte ale sistemului, unde dreptul, medicina, psihologia, managementul afacerilor devin departamentele dominante. Slujbele de control social sînt folosite în vederea controlului social: controlul prin muncă, dacă a existat vreodată așa ceva!

Problema planificării devine (acum într-un sens cît se poate de explicit) aceea a faptului de a fi instruibil. Iar întrebarea care se pune peste tot este: cît ești de maleabil? Sarcina universității este aceea de a armoniza „indivizii instrui­bili și scările de instruire“, spune dl Lester C. Thurow.⁸ Putem acum vedea cu ușurință felul în care modificarea re­la­ției din­tre investiția statului, structura universitară și piața muncii ar fi putut înfrînge mișcarea studențească din anii ’60. În primul rînd, statul dispare din campus, din moment ce nu mai e necesar în cadrul strategiei de ga­rantare a relațiilor studenților cu armata și cu piața muncii. În al doilea rînd, structura universității, mai precis notarea, devine tot mai ne­sem­nificativă ca sursă de control. În al treilea rînd, noua strategie permite experimentarea cu condițiile de muncă, de unde și universitățile fără ziduri, sfîrșitul restricțiilor sexuale și, în general, o anumită „autoadministrare“. În al pa­tru­lea rînd, în timp ce rasismul universitar explicit slăbește și politicile de admitere liberă devin mai prezente, venitul se dovedește a fi noul divizor. Avînd în vedere că mișcarea studențească nu a abordat problema venitului în forma sa cea mai generală, salariile pentru școală-muncă-capital puteau accede simultan la solici­tările ei parțiale folosind, în același timp, impozitarea muncii pentru a o reduce la tăcere. Capitalul ia inițiativa în recunoașterea șco­lii drept muncă și începe s-o salarizeze într-o manieră specifică.

1974: lupta pentru un salariu

În ultimul an, a existat un răspuns din partea studenților cu privire la această modificare a strategiei. Aceste pro­teste universitare au avut un caracter „economic“, din moment ce principalele revendicări au fost din zona crizei „fiscale“: lupta împotriva reducerilor bugetare, oprirea creșterii taxelor de școlarizare, apărarea drepturilor studen­ților etc. Aceste proteste n-au fost sporadice; în primăvara anului 1975, a existat un val de greve, ocupări de sedii și demonstrații cu solicitări similare și beneficiind de o oarecare coordonare în Nord-Est.

Deloc întîmplător, diferite grupuri de stînga au editat recent pamflete vizînd universitățile. Ele conturează o perspec­tivă politică, legînd lupta din universități de strategia generală a stîngii cu privire la criză: apărarea clasei muncitoare împotriva atacurilor capitalului provocate de criză. Această perspectivă, spre deosebire de strategia SDS din anii ’60, consideră universitatea drept o bază politică importantă, ca atare ceva ce trebuie apărat. În esență, universita­tea publică trebuie apărată de atacurile fiscale, pentru că transformarea forțată a „clasei muncitoare“ într-o studen­țime „săracă“ la sfîrșitul anilor ’60 a creat, pentru prima dată, posibilitatea de a avea o clasă muncitoare foarte educată. Dar, avînd în vedere că educația duce la posibilitatea creării de legături din ce în ce mai extinse din poziția ta socială, educația te face mai conștient. Deci, punînd bazele unei clase muncitoare mai educate, universitățile publice pot începe să dea naștere unei clase muncitoare mai conștiente, o clasă muncitoare care poate începe să se ocupe de sarcina politică a „construirii socialismului“, în loc să insiste asupra solicitărilor de natură economică. Dacă piedi­ca din calea revoluției o constituie absența unei conștiințe a clasei muncitoare, atunci, cu siguranță, soluția este educația.

Această perspectivă politică nu numai că oferă o apărare a universității, ci conține și o analiză a noii crize din universitate. Citînd din pamfletul Criza de la CUNY⁹, elaborat de un colectiv de profesori „socialiști“ de la Universitatea din New York, găsim următoarea analiză:

… capitaliștii nu se pot folosi la nesfîrșit de sistemul educațional pentru a crește productivitatea, așteptînd, în același timp, ca acesta să perpetueze și să ratifice organizarea socială existentă. Cu cît educă mai mulți oameni și cu cît îi educă mai bine, cu atît mai dificilă devine menținerea inegalităților de clasă, de rasă și de sex care reprezintă baza societății capitaliste. Muncitorii educați sînt deseori muncitori periculoși, întrucît învață mai multe decît ar trebui… oamenii educați au tendința de a începe să pună întrebări mai precise și să ceară răspunsuri mai exacte. Și vieți mai bune. Prea mulți oameni primesc prea multă educație, spune clasa conducătoare. Asta explică impulsul lor de a reveni la recrutări, dorința de a institui taxe și, de fapt, actuala „criză“ a învățămîntu­lui superior. Această contradicție a scăpat de sub control.¹⁰

Astfel, educația eliberează în mod inerent, iar capitaliștii au o problemă, căci, deși au nevoie de ea, „prea multă edu­cație“ a reprezentat o sursă de „insatisfacție“ în rîndurile clasei muncitoare. În concluzie, ei urmează să închidă universitățile publice și să trimită clasa muncitoare înapoi în bezna neștiinței.

Pe lîngă faptul că toate aceste considerații sînt mai degrabă idealiste, nu se pornește nici de la punctul originar. Ceea ce se petrece în universitate e muncă, și anume activitate școlară. Este o muncă depusă în vederea depune­rii altor munci. Esența ei este autodisciplina, atît din punct de vedere particular, cît și general. Aspectul particu­lar al faptului de a fi student înseamnă deprinderea anumitor abilități tehnice, care pot duce la o mai mare productivitate la lo­curile de muncă ce reclamă aceste abilități. Aspectul general al faptului de a fi student, pe de altă parte, este infinit mai important: să te conduci singur, să te controlezi singur etc. De exemplu, la ce e bun pentru capital un ingi­ner care vorbește chineza și poate rezolva ecuații diferențiale, dacă lipsește mereu de la serviciu? Esențială pentru capital nu este doar capacitatea de a fi programat, ci și capacitatea de a fi reprogramat. Deci celor care recrutează personalul nu le pasă cu adevărat ce anume știi; întreaga lor subtilitate vizează mai curînd întrebarea: cît de maleabil ești în a te adapta la noi sarcini de serviciu, cu alte cuvinte, cît de bine ești educat? Astfel, problema capitalului, în anii ’60, nu era aceea că „oamenii care știu să citească îl pot citi pe Marx și, în același timp, pot citi manuale de ma­nagement“. De fapt, ceea ce alarma capitalul era refuzul efectiv al activității școlare, masiva respingere a edu­ca­ției. Exista prea puțină educație, nu prea multă! Educațională era tocmai lupta împotriva educației!

Oricum, ceea ce ușurează sarcina capitalului privind impozitarea și, dacă este oprit, reimpozitarea muncii din școală e faptul că e vorba de o muncă nesalarizată. Acest caracter îi conferă aparența unei alegeri, iar refuzului ei, un carac­ter la fel de personal, chiar „psihologic“, de simptom. Deci, în mod ironic, deși studenții se consideră uneori cea mai avansată parte a clasei muncitoare, ei continuă să se numere printre muncitorii nesalariați. Acest statut de nesala­riat are consecințe profunde pentru mișcarea studențească și pentru lupta de clasă în momentul de față. În primul rînd, ca muncitori nesalariați, studenții pot fi folosiți ieftin pe piața muncii, în afara școlilor și a universităților, în sco­pul reducerii nivelului salariilor. În al doilea rînd, întrucît sînt nesalariați, capitalul poate restructura școlile și spori cerințele legate de intensitate și de productivitate cu costuri minime; astfel, ROTC¹¹ revine în campusurile universitare, întrucît forțele armate plătesc 100 de dolari lunar celor instruiți; iar acesta e doar un exemplu mai evi­dent al posibilităților de divizare a mișcării studențești cu costuri derizorii.¹²

Problema politică actuală a mișcării studențești nu este aceea a unei alianțe student-muncitor, și deci a identificării unei „legături“ cu clasa muncitoare, și aceasta pur și simplu pentru că studenții sînt muncitori. Și nici aceea a apărării universității publice ca loc pentru o educație „socialistă“ și pentru o muncă „nealienată, integrată“, întrucît conținutul luptei de clasă îl constituie tocmai lupta împotriva muncii pentru înavuțire. Mai curînd, aceasta trebuie să se confrunte cu strategia capitalistă a controlului în criza universitară legată de nesalarizarea studenților. Studenții pot ataca statutul lor de nesalariați, revendicînd un salariu pentru munca pe care o depun în școală. O asemenea revendica­re directă contracarează planurile capitalului, căci poate stopa folosirea de către capital a studenților împotriva altor muncitori și poate îngreuna divizarea studenților unii împotriva altora. Capitalul a folosit munca nesalarizată din școală ca pe o scară spre succes, adică spre o exploatare de succes; e timpul să renunțăm la ea.

Traducere de Alex Moldovan

Note:

* „Throwing Away the Ladder: The Universities in the Crisis“, Zerowork, I, 1975, pp. 128–142. (N. ed.)

1. Referirea la o „New Frontier“ a fost făcută de viitorul președinte John Fitzgerald Kennedy la 15 iulie 1960, în discursul de acceptare a candidaturii din partea Partidului De­mocrat, la convenția acestuia de la Los Angeles Memorial Coli­seum. Devenită slogan nu numai în campania electorală, ci și al manda­tului său, „Noua Frontieră“ presu­pune stimularea economiei, acordarea de ajutoare interna­ționa­le, sprijinirea armatei, dezvolta­rea NASA și lupta împotriva segregării populațiilor de culoare. (N. ed.)

2. Edward F. Denison, The Sources of Economic Growth in the United States and the Alternatives before Us, Committee for Economic De­velopment, 1962. (N. ed.)

3. C. C. Killingsworth, „The Effects of Automation on Jobs“, in B. R. Cosin, Education: Structure and Society, Penguin Books, 1972, p. 94.

4. National Student Association (NSA) a fost o confederație de organizații studențești de pe întreg teritoriul Statelor Unite. Înființată în 1947 la Universitatea din Wisconsin, s-a trans­format în 1978, prin conto­pire cu National Student Lobby (NSL), în United States Student Association (USSA), după ce în 1967 reușise să depășească scandalul produs de dez­văluirea faptului că, încă din 1950, fusese sprijinită clandestin de CIA. (N. ed.)

5. Students for a Democratic Society (SDS) a fost cea mai cunoscută miș­care activistă studențească din Statele Unite în anii ’60, reprezentantă a Noii Stîngi [New Left]. A fost principala organizatoare a radica­lis­mului studențesc din a doua ju­­­mă­tate a deceniului șapte (s-a au­todizolvat în 1969), susținînd te­me precum democrația partici­pativă, acțiunea directă, puterea stu­den­ților etc. În 2006 a fost înfiin­țată o nouă organizație cu același nume. (N. ed.)

6. Kirkpatrick Sale, SDS, Random House, 1973, pp. 636–637.

7. The New Depression in Higher Education: A Study of Financial Aid Conditions at 41 Colleges and Uni­ver­si­ties, New York, McGraw-Hill, 1971. (N. ed.)

8. Lester C. Thurow, „Measuring the Economic Benefits of Education“, in Margaret S. Gor­don, Higher Edu­cation and the Labor Market, McGraw-Hill, 1974, p. 391. Acest întreg volum, sponsorizat de Co­mi­sia Car­negie pentru educație superioară, pune bazele unei în­sem­nate părți a noii planificări ca­pi­taliste a univer­sității.

9. CUNY: City University of New York (v. http://en.wikipedia.org/ wiki/ City_University_of_New_York). (N. ed.)

10. Crisis at CUNY, The Newt Davidson Collective, 1974.

11. Reserve Officer’s Training Corps (ROTC) e un program de elită pentru recrutarea și pregătirea ofi­țerilor de rezervă din aproape toate armele armatei americane, cursurile lui fiind urmate după ab­solvirea unor cicluri de studii ci­vile. (N. ed.)

12. Numeroase pasaje din această ul­ti­mă secțiune despre munca din școală și critica stîngii sînt ex­trase dintr-un pamflet, Wages for Students, scris și distribuit de mili­tanți în timpul grevelor studențești din Massachussets și New York din pri­măvara lui 1975.