Renaşterea problemei sociale

(…)

Însă chiar dacă forţele globalizării vor reacţiona aşa cum ni se spune, ele nu vor putea transforma politica publică europeană, deoarece dilemele ei nu sunt doar economice. În Uniunea Europeană există acum peste 18 milioane de şomeri înregistraţi oficial. Dar găsirea de slujbe pentru aceştia nu e cea mai mare problemă socială a Europei – iar dacă slujbele ar fi create prin reducerea salariilor şi beneficiilor, pentru a se intra în competiţie cu costurile slujbelor din alte zone ale lumii, problemele reale ale Europei s‑ar înrăutăţi. 17% din populaţia actuală a UE trăieşte sub limita sărăciei (calculată ca fiind jumătate din salariul mediu al ţării de rezidenţă). Cele mai înalte niveluri ale sărăciei, după Portugalia, sunt cele din Marea Britanie, unde 22% din populaţie, peste 14 milioane de oameni, trăiesc sub limita sărăciei; şi, cu toate acestea, Marea Britanie a creat cele mai multe slujbe din UE în ultimii 5 ani.

Astfel, criza socială nu priveşte într‑atât şomajul, ci, mai degrabă, ceea ce francezii numesc „excluşii”. Este vorba de oamenii care, nemaideţinând un serviciu full time, sunt, într‑un anume sens, doar membri parţiali ai comunităţii naţionale. Nu sărăcia lor materială, ci existenţa lor în afara canalelor convenţionale de muncă şi securitate, ca şi puţinele lor şanse de a recupera aceste canale sau de a beneficia de legăturile sociale care le însoţesc – toate acestea îi disting chiar de cei mai săraci muncitori necalificaţi din economia industrială. Aceşti oameni, fie că sunt părinţi singuri, muncitori part‑time sau angajaţi pe termen scurt, imigranţi, adolescenţi necalificaţi sau lucrători manual pensionaţi prematur şi forţat, nu pot trăi decent, nu pot participa la cultura comunităţii lor locale sau naţionale şi nu le pot oferi copiilor lor şanse mai bune decât cele pe care le‑au avut ei.

Condiţiile lor de trai şi de muncă le îndepărtează atenţia de la orice nu înseamnă supravieţuire, ei sunt, sau ar trebui să fie, o mustrare perenă la adresa bogăţiei tovarăşilor lor „incluşi”. În Franţa, unde există oficial 3,5 milioane de şomeri şi încă 4 milioane angajaţi în slujbe temporare, 30% din populaţia activă sunt aceşti exclus. Cifrele sunt cu mult mai scăzute doar în Scandinavia, unde asistenţa socială instaurată în epoci mai prospere funcţionează încă, deşi redusă. În toate versiunile proiectului neoliberal – reduceri bugetare, dereglementări etc. – numărul celor săraci, al celor neangajaţi şi al celor excluşi (proveniţi, mai ales, din comunităţi de imigranţi recenţi) va creşte probabil, deoarece dispar slujbele exact din zonele unde este concentrată cea mai mare parte din populaţia vulnerabilă a Europei de astăzi, şi tot aşa vor rămâne lucrurile şi în generaţia următoare.

În termeni politici, problema nu este în primul rând economică. Þările bogate pot găsi aproape întotdeauna resursele pentru a plăti beneficiile sociale pe care le doresc, dar decizia asupra felului în care vor decurge lucrurile este, în primul rând, una politică. Au existat întotdeauna două feluri de a plăti aceste beneficii. Unul este impozitarea muncii de către stat: prin taxarea muncitorilor şi angajatorilor, care plătesc astfel o varietate de servicii sociale, inclusiv ajutorul de şomaj aceloraşi muncitori, dacă îşi pierd slujba. În acest fel, munca, dar şi bunurile, devin scumpe (deoarece măresc costurile angajatorilor), în schimb, tratamentul pare să fie unul echitabil. El a funcţionat destul de bine în era postbelică, cu economiile sale fără şomeri şi cu salarii mari, când trezoreriile s‑au umplut de bani, şomerii şi pensionarii fiind puţini. Sistemul alternativ, universal, impozitează întreaga ţară prin taxe directe şi indirecte, pentru servicii sociale îndreptate către aceia care au nevoie de ele.

Astăzi, când şomajul e mare, soluţia a doua, cea universală, este mai tentantă, căci guvernele încearcă să reducă costurile muncii pentru angajatori (iar angajaţii fiind mai puţini, ar fi mai puţine salarii de impozitat). Dar riscurile politice sunt mari atunci când toţi alegătorii trebuie să plătească pentru serviciile de care vor beneficia doar unii (şomerii, bătrânii, infirmii); dar şi mai mari ar fi riscurile de a nu oferi niciun fel de servicii, pentru că şi persoanele cu handicap, bătrânii şi şomerii votează.

A apărut şi o a treia opţiune, aplicată în Statele Unite şi, mai nou, şi în Marea Britanie – reducerea beneficiilor şi condiţionarea ajutorului de şomaj şi a altor plăţi compensatorii de slujbele (sau veniturile) anterioare ale şomerului şi de disponibilitatea acestuia de a‑şi găsi şi a accepta o nouă slujbă când i se oferă. Se spune că aceasta ar fi politica socială potrivită într‑o economie globală: ea penalizează refuzul de a lua o slujbă la salariul zilei, reduce costurile angajatorilor şi limitează responsabilitatea statului. Această a treia soluţie, oricât de bine pare să răspundă la problemele globalizării, presupune, în mod paradoxal, tocmai existenţa acelor împrejurări pe care le‑a făcut să dispară: disponibilitatea slujbelor, lipsa şomajului involuntar care să întrerupă experienţa profesională şi, în primul rând, un salariu mediu destul de mare, astfel încât procentul plătit drept ajutor de şomaj să fie suficient pentru a salva de la sărăcie o persoană sau o familie aflată între două slujbe. Ea presupune tocmai tipul de muncitor şi de muncă ce dispare acum cu repeziciune tocmai în locurile unde această politică este implementată sau luată în discuţie ca o posibilitate. Rezultatul nu poate fi decât creşterea sărăciei, accentuarea distanţei între posesorii unui loc de muncă stabil şi cei care nu au aşa ceva şi excluderea tot mai multor bărbaţi şi femei din comunitatea de muncă salariată şi plătitoare de taxe, care îi va privi, fireşte, cu teamă şi suspiciune*.

Aceştia sunt învinşii – cei depăşiţi, cei necalificaţi, angajaţii part‑time, imigranţii, şomerii – şi toţi sunt vulnerabili din cauza stării economiei, dar, mai înainte de toate, din cauză că au pierdut formele de afiliere instituţională, sprijin social şi solidaritate ocupaţională garantate de muncă ce caracterizau odată proletariatul industrial exploatat. Ei sunt cel mai puţin capabili să beneficieze de ipotetica valoare adăugată a economiei globale sau a integrării europene: nu pot pleca pur şi simplu să caute o slujbă în altă parte iar, dacă ar face‑o, nu ar găsi beneficiile sociale şi psihice asociate acesteia, ar fi doar „excluşi” în altă parte. Capitalul poate fi separat de posesorul său şi poate circula în jurul lumii cu viteza sunetului şi a luminii. Dar munca nu poate fi separată de posesorul ei, iar acesta nu este doar un muncitor, ci şi un membru al uneia sau al mai multor comunităţi – el este locuitor, cetăţean, parte a poporului.

E adevărat, orice muncă este, în mod potenţial, mobilă, în funcţie de tipul de calificare, de loc şi de timp. Dar este şocant de nerealist să te aştepţi ca oamenii să‑şi schimbe locuinţa şi calificarea de fiecare dată când forţele globalizării o dictează. Şi, în orice caz, marea variabilă aici este timpul: o economie se poate transforma foarte repede, însă schimbările sociale aferente nu pot avea loc în acelaşi ritm. Actuala problemă este distanţa dintre schimbarea economică şi adaptarea socială, distanţă care durează deja de jumătate de generaţie şi care va mai dura probabil, ani întregi; ea a devenit, prin analogie cu marea problemă socială din secolul al XIX‑lea, chestiunea critică a epocii noastre.

La sfârşitul secolului al XVIII‑lea şi începutul secolului al XIX‑lea, în Marea Britanie, neajunsurile vizibile aduse ţării şi locuitorilor de către forţele economice neînfrânate au fost observate, regretate şi contestate de toţi poeţii şi radicalii, de la Oliver Goldsmith la William Cobbett. Problema celor excluşi – muncitori fără pământ, ţesători sărăciţi, zidari şomeri, copii fără adăpost – a fost abordată în moduri diferite, culminând cu Noua Lege a Săracilor din 1834, care introducea munca în casă şi principiul minimei eligibilităţi, prin care ajutorul pentru şomeri şi săraci era stipulat ca inferior în calitate şi cantitate celor mai scăzute salarii şi condiţiilor minime de angajare. Acesta este modelul de „reformă” socială pe care îl urmează direct, deşi probabil inconştient, recenta legislaţie a preşedintelui Bill Clinton. Erau binecunoscute argumentele convenţionale împotriva intervenţiei statului: libera mişcare a economiei va rezolva, până la urmă, distorsiunile aduse de mecanizare şi de împrejmuirile agricole; regularizarea orelor şi condiţiilor de muncă ar face ca firmele să nu fie competitive; ca şi capitalul, forţa de muncă trebuie să fie liberă să circule; săracii „fără merit” (care refuză slujbele disponibile) trebuie penalizaţi etc.

Dar, după apariţia revoltelor din timpul crizei economice din anii 1840, guvernul britanic şi‑a schimbat viziunea şi a înfăptuit o serie de reforme bazate, în mod egal, pe sensibilitatea etnică şi pe prudenţa politică. La sfârşitul secolului, statul britanic, pe vremuri minimalist, fixase o limită maximă de ore de muncă în fabrici, o vârstă minimă pentru angajarea copiilor şi reglementări cu privire la condiţiile de muncă în mai multe ramuri industriale. O majoritate de bărbaţi adulţi avea drept de vot, iar organizaţiile politice şi de muncă, pe care populaţia activă se luptase să le impună, fuseseră acceptate legal; aşa că, în timp, acestea n‑au mai intrat în conflict cu capitalismul, ci au devenit surse eficiente de integrare socială şi de stabilitate politică. Rezultatul nu a fost planificat, însă a rămas incontestabil: capitalismul britanic a prosperat nu în ciuda mecanismelor regulatorii, ci datorită acestora.

În Europa continentală lucrurile au stat puţin altfel. Acolo, impactul schimbărilor economice, venite adesea din afară, nu a fost amortizat de legi sociale introduse treptat, pe de o parte pentru că instituţiile legislative responsabile de cereri politice nu fuseseră încă fixate şi, pe de alta, pentru că fermele şi fabricile nu erau capabile să reziste competiţiei străine fără protecţia statului. Mai ales în Franţa au existat mereu aşteptări ca statul să intervină în caz de urgenţă, un mod de a gândi încurajat de statul însuşi. Momentele cruciale când statul (sau regele) nu a fost în stare să intervină se numesc astăzi marile crize din Epoca Revoluţiilor: perioadele 1787‑1790, 1827‑1832 şi 1846‑1850, când reacţia la dislocările economice şi la protestele sociale de pe întregul continent a luat forma unei succesiuni repetate de revoltă, reformă şi represiune. Problema socială a secolului al XIX‑lea, aşa cum era ea prezentată şi dezbătută pe la jumătatea secolului, era aceasta: cum pot fi protejate virtuţile progresului economic, dată fiind ameninţarea politică şi dificultatea morală prezentate de condiţia muncitorimii? Sau, mai cinic, cum poate fi decapitată revolta socială într‑o societate legată indisociabil de beneficiile aduse de exploatarea profitabilă a unui mare număr de persoane prost‑plătite şi nemulţumite existenţial?

Reacţia statelor europene la această problemă socială generată de prima Revoluţie Industrială nu datora aproape nimic teoriilor de atunci cu privire la natura structurală, inevitabilă, a forţelor aflate în joc. Liberalismul economic, fie ca descriere a funcţionării capitalismului, fie ca recomandare a unor politici economice, nu a avut aproape niciun impact asupra hotărârilor politice sau asupra politicii sociale. Iată de ce am avut până astăzi, sau până recent, o combinaţie stabilă unică de economie de piaţă, de relaţii sociale şi aşteptări morale precapitaliste (în special ostilitate intuitivă faţă de insecuritatea socială extremă) şi de state intervenţioniste, moştenită direct de la monarhiile absolutiste iluministe din trecutul nu prea îndepărtat, toate acestea caracterizând norocoasa moştenire occidentală.

Criticii statului intervenţionist au astăzi două direcţii de atac convingătoare. Prima este că experienţa secolului nostru relevă o disponibilitate şi o capacitate, inimaginabile mai devreme, pentru reglementări şi represiuni totalitare îndreptate nu doar asupra oamenilor, ci şi asupra instituţiilor, practicilor sociale şi a însuşi modului normal de viaţă. Astăzi ştim şi nu putem ignora ceea ce nu ştiau sau preferau să uite fabianiştii, primii teoreticieni ai social‑democraţiei, visătorii utopici la un sistem social colectivist şi chiar bine‑intenţionaţii susţinători ai ingineriei sociale paternaliste: anume că statul atotputernic, indiferent de emblema sa doctrinară, are o propensiune alarmantă şi, probabil, inevitabilă, de a mânca atât propriii copii, cât şi pe cei ai duşmanilor.

Cealaltă lecţie pe care ar fi trebuit s‑o învăţăm din experienţa epocii noastre este că, fie el criminal sau binevoitor, statul e un actor economic foarte ineficient. Naţionalizarea industriei, fermele de stat, planificarea centralizată a economiei, controlul comerţului, preţurile fixe şi producţia şi distribuirea de bunuri dirijate de guvern pur şi simplu nu funcţionează. Ele nu reuşesc să producă bunuri şi, ca urmare, nici nu le distribuie bine, deşi toate aceste măsuri par iniţial atrăgătoare prin promisiunea unui sistem de distribuţie mai echitabil.

Niciuna dintre aceste lecţii nu este cu totul nouă. În secolul al XVIII‑lea, criticii mercantilismului ştiau de ce economiile reglementate de stat erau ineficiente şi auto­distructive. Adversarii monarhiilor autocrate, de la puritanii englezi şi iluminiştii francezi până la romancierii ruşi din secolul trecut, au identificat de mult păcatele şi neajunsurile centralismului neîngrădit şi efectul său paralizant asupra potenţialului uman. Secolul XX nu ne oferă decât o versiune actualizată a aforismului Lordului Acton: puterea absolută a statului distruge absolut, iar controlul total al economiei de către stat încurcă lucrurile total. Dezastrul fascist de scurtă durată şi lunga tragedie a comunismului sunt noi probe în procesul pe care înaintaşii noştri îl cunoşteau, dar pe care sistemul lui Colbert şi al acelui ancient régime nu făceau decât să îl anticipeze palid. Ştim astăzi că o anumită versiune a liberalismului, care acordă maximum de libertate şi iniţiativă în toate domeniile vieţii, este singura opţiune posibilă.

Dar asta e tot ce ştim. Şi nu ne ajută să tragem prea multe concluzii. Lecţiile anului 1989 întunecă aproape la fel de mult pe cât luminează şi, ce e mai rău, ele obscurizează o a treia lecţie: aceea că nu mai avem motive să credem că oricare set unic de reguli sau principii politice sau economice este aplicabil în mod universal, oricât ar părea el de potrivit sau eficient în împrejurări individuale. Nu fac o pledoarie pentru relativismul cultural sau moral, însă logic ar fi să credem că un sistem economic anumit poate funcţiona undeva şi altundeva nu, şi ar fi bine să înţelegem că, în anumite limite, ceea ce guvernul dintr‑o ţară liberă ia drept normal şi de la sine înţeles poate fi considerat un amestec intolerabil într‑o altă ţară.

Astfel, aplicarea politicii economice neoliberale în Statele Unite este posibilă deoarece chiar şi unii dintre cei ce pot suferi de pe urma ei sunt predispuşi cultural să‑i aprobe pe politicienii ce denunţă viciile unei guvernări intruzive. Aceeaşi combinaţie americană de nesiguranţă economică, inegalitate socială şi intervenţie redusă sau minimă a guvernului în domeniul, de pildă, al legislaţiei sociale, s‑ar dovedi explozivă în ţările unde statului i se cere să intervină în aceste domenii şi i se permite chiar şi un oarecare abuz de putere. Astfel, din motive culturale şi istorice, iar nu economice, modelul SUA nu este exportabil şi, chiar de cealaltă parte a Oceanului Atlantic, el provoacă neplăcere şi nelinişte printre observatorii străini, chiar şi printre cei simpatizanţi.

Cazul britanic, care seamănă oarecum cu cel american, este în unele privinţe mai apropiat de norma europeană. Statul britanic nu a jucat niciodată un rol foarte important în vieţile oamenilor, într‑o măsură perceptibilă; britanicii sunt aduşi laolaltă de către societate, sau cel puţin aşa cred ei. Reîntărit de către mitul şi memoria unităţii sale din timpul războiului, poporul britanic a fost foarte sensibil în epoca postbelică la impresia că anumite grupuri egoiste erau favorizate de către stat pe cheltuiala tuturor. Margaret Thatcher a realizat o mică revoluţie în ţara sa, speculând tocmai teama răspândită că anumite sectoare ale societăţii – în special sindicatele – căpătaseră acces la resursele statului şi le foloseau în avantajul lor. E mai puţin important că ea însăşi a extins rolul statului în alte domenii – mai ales în justiţie şi în administraţia locală – şi că s‑a folosit de autoritatea centrală pentru a ajuta alte sectoare interesate. Britanicii erau susceptibili la ideea că greutăţile lor provin din omniprezenţa unei puteri centrale ineficiente şi vag ameninţătoare, deşi nu‑şi doreau să piardă realizările legislaţiei sociale care autoriza administraţia de stat în domeniile sănătăţii, asistenţei sociale şi educaţiei, lucru dovedit de înfrângerea finală a conservatorilor.

Dar exemplul britanic este la fel de inaplicabil şi în cazul Europei continentale – şi nu doar pentru că europenii au tendinţa amuzantă de a vorbi de neoliberalism angloamerican, ca şi cum experienţa şi exemplul britanic şi american ar fi interşanjabile. Fără îndoială, există mulţi socialişti şi liberali europeni care ar vrea să urmeze modelul lui Tony Blair. Dar preţul de plătit ar fi de a trece mai întâi prin experienţa unei Margaret Thatcher (fără de care Tony Blair ar fi şi astăzi un politician laburist obscur fără nicio idee proprie) şi niciun politician european de nicio orientare nu se gândeşte că ţara sa ar putea face faţă la aşa ceva. Nu doar pentru că Thatcher a produs un şomaj mai mare de 10% şi a distrus baza manufacturieră tradiţională a economiei britanice, căptuşind din când în când buzunarele clasei de mijloc cu roadele nemuncite ale privatizării: toate acestea s‑au întâmplat deja în Franţa, Belgia, Spania şi în alte părţi. Însă Thatcher a distrus teoria şi o mare parte din practica statului providenţial, iar asta e de neconceput dincolo de Canalul Mânecii*.

În Europa continentală, statul va continua să joace un rol major în viaţa publică din trei mari motive. Primul este unul cultural. Oamenii îşi doresc ca statul – guvernul, administraţia, executivul – să aibă iniţiativă sau cel puţin să intervină când e nevoie. Când francezii cer de la guvern ore de muncă mai puţine, salarii mai mari, siguranţa angajării, pensionare timpurie şi slujbe mai multe sunt poate nerealişti, dar nu iraţionali. În general, ei nu cer taxe mai scăzute (spre deosebire de americani, obsedaţi de reducerea impozitelor). Ei ştiu că taxele mari sunt mijloacele prin care statul poate îndeplini aceste cereri, iar impozitele sunt, într‑adevăr, mari, de aceea oamenii protestează la eşecul statului de a oferi bunuri sociale. Şi germanii se aşteaptă ca statul să le asigure bunăstarea. Şi cu toate că, din motive istorice, ei sunt tentaţi să identifice statul cu blocul social şi cu moneda stabilă, şi ei se aşteaptă ca statul să joace un rol activ în păstrarea siguranţei muncii, în regularizarea comerţului şi în activarea reţelei sociale remarcabil de generoase pe care şi‑au construit‑o.

Chiar şi în Italia, unde statul este slab şi foarte vulnerabil din punct de vedere politic, acesta a jucat un rol crucial în crearea de slujbe, în transferul plăţilor, în generozitatea faţă de regiuni şi într‑o varietate complexă de forme de ajutorare care au contribuit enorm la stabilitatea socială a unei ţări a cărei unitate s‑a aflat mereu sub semnul întrebării şi care a fost supusă unor crize politice mai adânci şi mai numeroase decât poate concepe experienţa anglo‑americană. Să ne punem întrebarea: unde ar fi acum Italia fără uriaşul şi ineficientul său serviciu civil, fără serviciile publice aglomerate, fără sistemul său disfuncţional şi discreditat al conexiunii între salarii şi preţuri, fără pensiile sale subfinanţate şi fără corupta şi abuzata sa Cassa per il Mezzogiorno, întemeiată în 1950 pentru a dirija resurse către sudul înapoiat, dar devenită de mult un loc de joacă pentru clienţii politici şi asociaţii de afaceri ai creştin‑democraţilor aflaţi la putere?

Statul italian nu a reprezentat soluţia de compromis între Italia aşa cum o vedem astăzi şi un ipotetic miracol italian din imaginaţia neoliberalilor, ci aceea dintre Italia postbelică şi falimentul politic. Şi asta nu pentru că altfel ţara s‑ar fi confruntat cu conflicte sociale şi inegalităţi regionale de nedepăşit, ci pentru că vechile aşteptări culturale ale italienilor – că statul trebuie să facă ceea ce societatea şi economia nu pot face lăsate de capul lor – ar fi fost deturnate în mod inacceptabil. În societăţile instabile şi fragmentate, statul este adesea singurul mijloc ce poate garanta o anumită coerenţă şi stabilitate. Alternativa istorică în astfel de cazuri este, de obicei, armata, şi, din fericire pentru Italia şi Europa, calea aceasta a fost abordată rar în trecutul recent.

Aşa că, deşi statul a fost privit cu negativism în Europa, puţini au ignorat importanţa lucrurilor pe care acesta, dacă e condus bine, le poate face. Doar statul poate oferi condiţiile şi serviciile prin care cetăţenii lui speră să ducă o viaţă bună şi satisfăcătoare. Aceste condiţii diferă cu epoca: ele pot fi pacea în societate, solidaritatea cu cei mai puţin norocoşi, facilităţi publice în domeniul infrastructurii sau chiar unele care ţin de cultura înaltă, de amenajările mediului, servicii sanitare gratuite, educaţie publică de calitate şi multe altele. Se ştie că nu toate acestea pot fi simultan în cea mai bună formă, dar numai statul poate judeca rezonabil de imparţial care e cea mai importantă nevoie, cel mai legitim interes şi cel mai util bun public. Mai mult, doar statul poate reprezenta un anumit acord cu privire la bunurile secundare, ce pot fi obţinute doar în timp de prosperitate, şi cu privire la cele esenţiale, care trebuie oferite tuturor în orice împrejurare.

Lucrurile acestea nu le poate face piaţa – şi cu atât mai puţin piaţa globală. În mod paradoxal, ideea unui stat activ înseamnă azi înţelegerea de către stat a limitelor datoriilor cetăţenilor, iar nu asumarea de ambiţii utopice, ca în trecutul recent, căci nu se poate face chiar totul, iar între lucrurile posibile trebuie selectat cel mai dezirabil sau cel mai important. Idealizarea pieţei, cu supoziţia imediată că în principiu orice e posibil, că forţele pieţei determină ce posibilităţi apar, este cea mai nouă (dar nu şi ultima) iluzie modernistă: aceea că trăim într‑o lume cu un potenţial infinit, unde suntem stăpânii propriului destin (deşi soarta noastră depinde totodată de rezultatul impredictibil al unor forţe asupra cărora nu avem niciun control). Susţinătorii statului intervenţionist sunt mult mai modeşti, mai lucizi. Ei vor să aleagă între rezultatele posibile decât să le lase la voia sorţii, deoarece este ceva supărător de cinic în decizia de a lăsa unele bunuri, servicii şi oportunităţi la voia întâmplării.

Al doilea argument pentru păstrarea statului este unul pragmatic sau poate doar prudent. Dat fiind că piaţa globală există, capitalul şi resursele circulă în toată lumea şi o mare parte din ce se întâmplă cu vieţile oamenilor le scapă de sub control sau de sub controlul celor ce îi guvernează, se resimte tot mai puternic nevoia de a păstra instituţiile intermediare care fac posibilă viaţa normală şi civilizată în comunităţi şi societate. De obicei considerăm că asta înseamnă că avem nevoie de organizaţii voluntare, de structuri comunitare, de exerciţii minore de autonomie în viaţa publică, de iniţiative civice locale şi de abordarea unor chestiuni de interes comun, precum siguranţa, mediul, educaţia, cultura. Şi înţelegem, sau credem că înţelegem, importanţa instituţiilor intermediare atunci când studiem regimurile totalitare şi observăm cât de mult ţineau acestea la distrugerea a tot ce intervenea între subiectul izolat, instabil şi monopolul statului.

Ceea ce nu observăm este că, aproape de începutul secolului XXI, statul însuşi a devenit o instituţie intermediară. Atunci când economia, la fel cu forţele şi tipurile de comportamente care o însoţesc, se internaţionalizează cu adevărat, singura instituţie ce se poate interpune cu succes între aceste forţe şi individul neprotejat este statul naţional. Aceste state sunt singurul lucru care separă individul de forţele neîngrădite, nereprezentative şi nelegitimate ale pieţelor, ale administraţiilor supranaţionale insensibile şi mute şi ale proceselor nereglementate asupra cărora indivizii şi comunităţile nu au niciun control. Statul este cea mai mare unitate în care, prin obicei sau prin convenţie, oamenii simt că au un cuvânt de spus şi care poate să răspundă de interesele şi dorinţele lor sau cel puţin să pară că face asta.

În cele din urmă, nevoia de democraţie reprezentativă – care face posibil ca un mare număr de oameni să trăiască în înţelegere, păstrând încă un oarecare control asupra sorţii lor colective – este cel mai bun argument pentru statul tradiţional. Acestea două sunt menite să trăiască sau să moară împreună. Alegerile politice vor apărea mereu, pentru că politica, ca activitate opoziţională, permite ca preferinţele colective diferite să capete expresie într‑o societate deschisă. Şi pentru că statul este singurul forum în care poate fi practicată politica – lucru devenit evident, dacă ne gândim la alternative – este imprudent şi nerealist să încerci să limitezi sau să ocoleşti autoritatea statului. Trebuie să întărim statele, pentru că fluxul de capital ameninţă autoritatea suverană a statelor democratice, şi nu să ne predăm în faţa cântecelor de sirenă ale pieţelor internaţionale, ale societăţii globale sau ale comunităţilor transnaţionale. Din acest motiv consideră unii că proiectul european este greşit şi că ar fi o eroare să lăsăm iniţiativa politică forţelor globalizării.

Aşa cum democraţia politică e singurul lucru care separă indivizii de guvernul atotputernic, şi statul regulator şi providenţial stă între cetăţenii săi şi forţele impredictibile ale schimbării economice. În loc să reprezinte un impediment în calea progresului, statul recalcitrant, întruchipând aşteptările şi cererile cetăţenilor săi, este până astăzi singurul apărător al progresului. Oricare ar fi câştigurile în legislaţia socială asupra condiţiilor şi timpului de lucru, a educaţiei, a diseminării culturii, a salvgardării sănătăţii şi mediului înconjurător, a asigurării împotriva pierderii locuinţelor, şomajului şi bătrâneţii, ca şi a redistribuţiei limitate a averii, ele sunt vulnerabile şi condiţionate politic. Nicio lege istorică nu ne garantează că ele nu vor fi cândva pierdute. Căci progresul social funcţionează la fel ca libertăţile politice: trebuie să îndepărtăm mereu ameninţările la adresa lor, şi nu să le considerăm o parte sigură a unei moşteniri inatacabile.

De asemenea, nu este în interesul susţinătorilor globalizării să caute anihilarea statului providenţial. Pieţele nereglementate îşi pierd adesea legitimitatea, aşa cum ne învaţă în mod repetat istoria. Dacă vor fi considerate nedrepte, ele vor deveni nefuncţionale şi vor fi respinse chiar de cei care ar putea câştiga de pe urma lor. Căci stabilitatea socială şi politică sunt variabile economice importante, iar în culturile politice în care statul providenţial este condiţia înţelegerii sociale, acesta devine o resursă economică crucială pentru regiune, indiferent de performanţa sa economică. Iată de ce „piaţa” a funcţionat atât de bine, deşi în mod variat, în zone atât de diferite precum Scandinavia social‑democrată, Italia creştin‑democrată, Germania socialismului de piaţă şi Franţa statului providenţial.

Învinşii din situaţia economică de astăzi au cel mai mare interes şi cea mai mare nevoie legate de stat, nu în ultimul rând pentru că nu se pot uşor vedea plecând cu munca lor în altă parte. Dat fiind că stânga politică este cea mai motivată, prin convenţie şi afinitate electivă, să capteze sprijinul electoratului (şi ar fi bine să o facă odată, ca să evităm o repetare selectivă a anilor ’30), problemele actuale ale stângii europene trebuie luate în considerare. Iar acestea sunt serioase. De la sfârşitul secolului al XVIII‑lea încoace, stânga europeană, cu diferitele ei feţe, a întruchipat un proiect. Fie că acesta a fost marşul înainte al progresismului, pregătirea revoluţiei sau cauza unei clase sociale, proiectul a invocat mereu un proces istoric şi istoria însăşi ca argument pro domo. După declinul proletariatului industrial şi, mai abrupt, după dispariţia Uniunii Sovietice, stânga din Occident şi‑a pierdut reprezentantul, proiectul şi chiar povestea – „marea naraţiune” în care erau fixate toate sarcinile sale radicale, care dădea sens proiectelor lor şi le justifica eşecurile.

Evident, aceasta este problema comuniştilor, dar este şi un impediment serios pentru social‑democraţia moderată. Fără o clasă muncitoare, fără un obiectiv revoluţionar pe termen lung, fie el oricât de benign şi nonviolent, lipsită de motive care s‑o facă să creadă ca va triumfa sau de asigurări transcendente că merită să câştige, social‑democraţia de astăzi este tocmai ceea ce se temeau marii ei fondatori din secolul al XIX‑lea că va deveni dacă îşi va abandona presupoziţiile ideologice şi afilierea de clasă: aripa radicală a liberalismului de piaţă reformist. Acum, că a fost eliberată de ipoteca împovărătoare a aşteptărilor revoluţionare prin moartea comunismului, se va limita stânga europeană la apărarea câştigurilor greu dobândite şi la anticiparea nemulţumită şi nervoasă a unui viitor pe care nu‑l poate înţelege şi pentru care nu are nicio reţetă?

Reconcilierea dintre stânga europeană şi capitalism este încă recentă, după ce a fost mult timp aşteptată. Să ne amintim că, încă în 1981, Partidul Socialist al lui François Mitterand venise la putere promiţând un grand soir: o transformare anticapitalistă radicală şi irevocabilă. Iar cei care cred că aceasta nu a fost decât o aberaţie franceză tipică ar trebui să recitească manifestul electoral din 1983 al Partidului Laburist Britanic – „cea mai lungă notă suicidară din istorie”, cum a numit‑o, într‑o formulă norocoasă, parlamentarul laburist Gerald Kaufman. Dar astăzi stânga nu mai este constrânsă la măsuri irelevante, ineficiente sau nepopulare. Dimpotrivă, tipul de societate pe care susţin că îl doresc socialiştii francezi, suedezi, italieni şi chiar germani este o reflectare destul de adecvată a preferinţei generalizate a majorităţii cetăţenilor.

Adevărata problemă a socialiştilor europeni (folosesc termenul doar ca o convenţie descriptivă, de vreme ce este lipsit acum de încărcătură ideologică) nu sunt preferinţele lor politice, luate separat. Crearea de slujbe, o Europă mai „socială”, investiţii publice în infrastructură, reforme educaţionale şi celelalte sunt măsuri lăudabile şi necontroversate. Dar nimic nu leagă aceste propuneri într‑o naraţiune comună, politică şi morală. Stânga nu are idee cum ar trebuie să arate succesul ei politic, dacă s‑ar întâmpla ca ea să triumfe; nu are o viziunea articulată a unei societăţi cu adevărat bune sau mai bune decât aceasta. În absenţa unei astfel de viziuni, a fi de stânga nu înseamnă decât a te afla într‑o stare de protest permanent. Şi, de vreme ce protestele cele mai mari se îndreaptă împotriva neajunsurilor aduse de schimbările rapide, a fi de stânga înseamnă astăzi a fi conservator.

Scurta poveste de succes a social‑democraţiei europene şi a laburismului britanic din ultima jumătate de secol poate fi privită, retrospectiv, ca depinzând de aceleaşi împrejurări fortuite ca şi statele sociale la crearea cărora a contribuit. Astăzi, stânga vrea să‑şi păstreze poziţiile şi câştigurile sale sectoriale. În apărarea acestor drepturi dobândite şi sprijinirea unora noi – de pildă a dreptului inginerilor şi şoferilor de camioane din Franţa de a ieşi la pensie la 55 sau chiar la 50 de ani – stânga (şi uneori chiar şi dreapta) din Franţa, Germania, Spania şi nu numai se discreditează, nereuşind să opteze între două cereri incompatibile. Nu este o luptă ideologică împotriva durităţii neoliberale, cât o încercare de a conserva privilegiile celui mai vast electorat posibil, bine organizat şi neliniştit să nu piardă o parte din venitul sau din beneficiile sale.

Acest paradox, dacă îl putem numi aşa, nu este cu totul nou. Stânga a fost adesea conservatoare din punct de vedere social – mai ales în timpul Revoluţiei Franceze, când unele dintre cele mai radicale momente au fost cele din lupta muncitorilor de a păstra anterioarele lor cereri şi privilegii, şi din nou în timpul Revoluţiei Industriale. Sindicatele, în special cele ale muncitorilor calificaţi, au fost întotdeauna conservatoare în mod instinctiv – chiar şi atunci când susţineau soluţii politice radicale. Dar postura lor este neconvingătoare şi neprevăzătoare, date fiind imposibilitatea evitării unora dintre schimbări în anii ce aveau să vină.

În aceste împrejurări, s‑a creat iluzia periculoasă a existenţei unui centru radical sau a unei „a treia căi”. Asemenea sloganului socialiştilor francezi din 1997, „Changeons d’avenir” (Să ne schimbăm viitorul), „centrismul radical” al lui Tony Blair este un vas gol, mişcându‑se zgomotos şi lăudăros în spaţiul gol al discuţiei politice europene. Dar dacă clişeele stângii franceze ne sunt cunoscute, acelea ale Noilor Laburişti sunt seducător de proaspete la o primă vedere. Desigur, a fi în centru aduce şi dezavantaje politice. În vremuri normale, acolo se adună cel mai mare număr de voturi în orice sistem reprezentativ binar. Dar dacă timpurile devin mai puţin normale, cum se anunţă, centrul este primul evacuat în favoarea unor opţiuni mai extreme. Pentru moment, blairismul constă în schimbarea plină de succes a vechii stângi discreditate cu un „nou centru” binemirositor: politica sentimentelor pozitive, în care economia lui Thatcher, uşor retuşată, este combinată cu ajustări sociale bine intenţionate, împrumutate din tradiţia liberală învecinată. În acest fel, acuzaţia de realism fără inimă este evitată, fără să mai trebuiască imaginate soluţii alternative.

Este o soluţie tentantă, dar e greşită. Ca şi limbajul „imaginativ” şi al „societăţii civile” din opoziţia cehă, poloneză şi maghiară din anii ’80, ea este o armă eficientă în lupta împotriva guvernelor autoritare şi insensibile. Dar, odată ce aceste guverne au fost răsturnate sau înfrânte, avocaţii impecabili moral ai antipoliticii se confruntă ei înşişi cu opţiuni politice pentru care sunt nepregătiţi: ei trebuie fie să facă compromisuri – şi să‑şi piardă credibilitatea –, fie să părăsească viaţa publică. În aproape tot secolul XX, stânga europeană a reuşit cumva să le facă pe amândouă în acelaşi timp. Dacă ea vrea să se descurce mai bine în viitor, evitând să‑şi repete tiparul istoric constând într‑un eşec cu valoare morală, ea trebuie să se întoarcă la tablă şi să‑şi pună aceste întrebări: ce fel de ameliorare socială este dezirabilă şi previzibilă în configuraţia internaţională actuală? Ce fel de politici educate economic pot aduce la realitate astfel de obiective? Şi ce fel de argumente i‑ar putea convinge pe oameni să voteze în favoarea implementării acestor politici?

Este irelevant faptul că stânga se află la putere astăzi în mai toată Europa. Mulţi dintre socialiştii din guvernele actuale – din Franţa, Marea Britanie, Italia – îşi datorează ascensiunea prăbuşirii sau diviziunilor dreptei din ţările respective. Dacă Marea Britanie şi Franţa ar fi avut un sistem de reprezentare proporţională, partidele laburiste şi socialiste de astăzi n‑ar mai fi avut majoritatea la alegerile din 1997. Astfel, ele sunt guverne minoritare, lipsite de programe sau de direcţii politice pe termen lung, al căror maxim atu este promisiunea că vor repara o parte din pagubele create de către predecesori, făcând pur şi simplu altceva decât aceştia. Ei nu vor fi realeşi pe termen nedefinit dacă vor eşua să vină cu ceva mai bun decât aceasta.

În primul rând, stânga ar trebui să îşi facă o virtute din necesitatea de a abandona proiectul cu care a trăit şi a murit în acest secol. Istoria nu este doar istoria luptei de clasă, iar identitatea economică a fiinţelor sociale, atât de importantă pentru teoreticienii sociali ai secolului al XIX‑lea (pe care îi moştenim noi astăzi), este tot mai puţin importantă pentru tot mai multă lume. Dispariţia slujbelor – lucru la care utopiştii secolului al XIX‑lea doar visau! – reprezintă o criză, dar şi o oportunitate de a regândi politica socială. Unii membri ai stângii europene au recurs, pur şi simplu, la ideea de a‑i proteja pe „excluşi”: dar îi consideră pe aceştia doar nişte excluşi de la normă, normă constituită în continuare din cei angajaţi permanent, integraţi social şi care primesc salariu. Ceea ce trebuie să înţelegem este că oamenii cu slujbe nesigure, imigranţii cu drepturi civile parţiale, tinerii lipsiţi de perspectiva unei slujbe pe termen lung, numărul tot mai mare de oameni fără adăpost sau cu un adăpost precar nu reprezintă doar o problemă marginală ce trebuie rezolvată, ci ţin de ceva dureros şi fundamental.

De aceea, unul dintre rolurile statului ar trebui să fie asumarea consecinţelor sociale ale schimbării economice, care nu constă doar în furnizarea de plăţi compensatorii minime. De aici decurg două implicaţii. Dată fiind iniţiativa limitată a politicii în chestiuni militare şi fiscale, ce sunt acum accesibile oricărui guvern, controlul sau reglementarea producţiei, în toate formele ei moderne, nu este doar indezirabilă, ci şi imposibilă. Dar de aici nu decurge că statul ar trebui privat de toate formele sale de control economic. Statul nu poate conduce o companie de automobile sau inventa microcipuri, dar numai el are capacitatea de a organiza serviciile din sănătate, educaţie, transporturi şi activităţi recreaţionale. Este în interesul societăţii ca sectorul privat să fie productiv şi înfloritor. Însă acesta ar trebui să producă mijloacele pentru prosperitatea sectorului de servicii publice în acele domenii unde statul este cel mai bine pregătit să ofere servicii, sau acolo unde eficienţa economică nu este cel mai bun criteriu al performanţei.

Nivelul necesar de implicare a statului în viaţa comunităţii nu mai poate fi determinat prin teoretizări ipotetice. Nu ştim ce grad de reglementare, ce tip de proprietate publică sau de monopol distributiv trebuie folosit; ştim doar ce merge sau este necesar în fiecare caz, separat. Mecanismele de intervenţie provenite din anumite decizii potrivite la momentul respectiv, dar devenite anacronice ulterior, precum subsidiile pentru fermieri sau pensionarea timpurie pentru angajaţii de stat, nu pot fi păstrate la nesfârşit pentru că stânjenesc creşterea ce poate aduce beneficiile cu adevărat necesare. În acelaşi timp, reducerea implicării statului în construcţia de locuinţe publice, în facilităţile medicale sau în serviciile familiale – reduceri care aveau un sens în contextul demografic, economic şi ideologic al anilor ’70 şi ’80, când au apărut mai întâi – pare astăzi să producă diviziuni sociale periculoase, deoarece cei ce au nevoie de ajutoare nu au acces la alte resurse.

(…)

De asemenea, sarcina stângii în Europa în anii ce vor veni va fi reconstruirea ideii de stat intervenţionist şi impunerea ideii că secolul XXI trebuie să evite, în măsura posibilului, întoarcerea la secolul al XIX‑lea. Pentru aceasta, stânga trebuie să îşi accepte partea de responsabilitate pentru păcatele secolului care tocmai s‑a încheiat. Nu cu mult timp în urmă, social democraţii vest‑germani refuzau să vorbească de rău răposata şi deloc regretata Republică Democrată Germană, şi există încă socialişti francezi şi britanici cărora le vine greu să‑şi recunoască vechea lor simpatie pentru proiectul sovietic, în forma sa idolatră faţă de stat. Până când stânga europeană nu‑şi va recunoaşte fosta tendinţă de a crede mai mult în putere decât în libertate şi de a aprecia toate iniţiativele unei autorităţi centrale „progresiste”, ea va înainta doar cu inima îndoită şi plină de ruşine spre viitor: susţinând statul şi, în acelaşi timp, scuzându‑se pentru acest lucru.

(…)

De ce suntem atât de siguri că am lăsat extrema dreaptă (sau chiar extrema stângă) în urmă pentru totdeauna? Reformele sociale din Europa postbelică au fost create, în mare măsură, ca un obstacol în calea revenirii sentimentului de disperare şi nepăsare din care se credea că izvorâseră opţiunile extreme ale anilor ’30. Destrămarea parţială a acelor reforme sociale, indiferent de cauza lor, nu este lipsită de riscuri. Cum ştiau prea bine marii reformatori din secolul al XIX‑lea, dacă nu este rezolvată, problema socială nu dispare pur şi simplu. Ea se îndreaptă către soluţiile mai radicale.

Note

Eseul acesta a fost publicat prima dată în 1997, în revista Foreign Affairs, la invitaţia redactorului ei şef de atunci, Fareed Zakaria. El mi‑a cerut să scriu despre orice problemă sau chestiune din afacerile externe, care s‑ar putea dovedi importantă în viitor. Am ales să discut noua „problemă socială” a sărăciei, şomajului şi excluderii sociale, ca şi eşecul stângii politice de a‑şi formula răspunsul faţă de acestea şi faţă de alte dileme ale globalizării. Nimic din ce s‑a întâmplat în deceniul trecut nu m‑a făcut să‑mi moderez prognosticul pesimist – ba chiar dimpotrivă.

În română a apărut în volumul Tony Judt – Reflectii asupra unui secol XX uitat. Reevaluari, ed. Polirom, 2011. Traducere: Lucia Dos şi Doris Mironescu.