Voi rezuma cîteva locuri comune şi cîteva teze pe care le-am mai susţinut de-a lungul anilor despre austeritate şi multiplele ei folosinţe româneşti. Scopul e unul singur. Cum redefinim anticorupţia dinspre stînga? E vorba despre o stîngă independentă, nu de PSD, sper că sîntem bine îneţeleşi. Întrebarea e cu atît mai urgentă cu cît trăim zilele astea ceva numit “curăţarea clasei politice”, un carnaval cam trist care demască facerea anticorupţiei de rit vechi.
Ce e stricat în superbul mecanism DNA? E ceva în neregulă nu doar pentru că batalioanele anticorupţie ar fi manevrat bani mai mulţi decît toţi baronii clasici la un loc. Anticorupţia e compromisă pentru că anticorupţia a fost folosită ca armă ideologică de implementare a măsurilor de austeritate. Nu a fost folosită doar de rudimentari precum Boc-Băsescu. Intelectuali publici de diverse confesiuni au vini grele după ultimul cincinal, acela de a fi participat cu calm la tot soiul de înscenări ale puterii .
Nu doar din capul unui Băsescu au ieşit echivalenţele între corupţie şi asistaţi social. Au fost lîngă el creiere care au conceput diverse forme de suspiciune. Unul număra paturile din spitale, altul se supăra că-s prea mulţi pensionari. Altul îşi imagina independenţă energetică absolută pe cînd petrolul era scump. În 5 ani, dreapta nu mai avea doar fantezii cu piaţă liberă, ci avea gata aliemntată financiar şi cu funcţii o armată care s-a risipit în diverse batalioane, pe la Udrea (condiţionaţi de trecut comun), pe la Macovei (tot soiul de iluzionaţi şi de “radicali” reacţionari de tot rîsul), în zona Iohannis, evident etc.
Pe astea le ştiţi, ce ar trebui să ne intereseze de acum încolo ar fi resemnificarea unei lupte anticorupţie care să-i privească şi pe ceilalţi 99%, ca să fim şi puţin occupy. Cum alimentăm o foame reală de luptă cu diverse forme de hoţie, ieşind în acelaşi timp din propaganda regimului 2004-2014? (După cum observaţi, din lipsă de imaginaţie sau de chef, anticorupţia e acum şi anti-Putin, e şi anti-Syriza şi anti-stînga în general). Doar nu vă aşteptaţi să reformeze Iohannis anticorupţia. Singura şansă, şi ea infimă, este chestionarea politică.
DNA este evident oarbă la multe forme de abuz ceva mai subtil decît trafic politic de influenţă. Florin Poenaru explica bine (aici) cum avem o luptă între diverse forme ale capitalului, între diverse şcoli de acumulare, şi cum ceea ce păţeşte acum burghezia naţională e o “întărire” a statului cu steroizi externi. Ce-i lipseşte DNA-ului este esenţa: adică rutina. Anticorupţia noastră nu poate avea un trai cotidian ca orice altă formă birocratică, se pare că e tv-dependentă. A început ezitant în 2013 după ce ani de zile a funcţionat ca armură mai mult propagandistică. Toţi i-am dat cec în alb, am tot încurajat mişcarea pînă cînd n-a mai rămas nimic din ea. În 2012 a început schimbarea pusă de analişti americanofili şi de ăia americanofobi strict în cîrca forţelor americane. Nu e doar atît, e şi oportunism ciclic politic. Dar mai ales e găsirea unei forme ingenioase de potolire a criticii sociale. Sîntem săraci pentru că ne fură ăştia. Punct. E o chestie strict locală, un faliment prin destin. Nu un destin de periferie (asta ar fi deja contextualizare), ci destin scris genetic.
Anticorupţia trebuie să-şi găsească şi un combustibil local într-o viitoare luptă politică europeană. Anticorupţia românească trebuie să intre într-o sănătoasă critică a Europei de azi sau nu va fi decît un episod telenovelistic cu multe icnete, lacrimi şi muci, şi cu foarte puţine rezolvări reale. Împuternicirea unei elite tehnocrate “troichiste” poate căpăta pe aici inclusiv forma unui patriotism antirusesc sau foarte belicos în general. Este şi motivul pentru care revizuirea şi curăţarea de “troichism” a anticorupţiei este la fel de importantă precum lupta împotriva austerităţii pe alte meleaguri. Costas Lapavitsas vorbea despre toate nenorocirile austerităţii, flexibilizării muncii înscrise în ADN-ul monedei euro. (Sînt perfect de acord cu interpretarea lui Lapavitsas, înţeleg şi îndemnul lui la ieşirea din eurozonă a Greciei, dar cred că toţi sîntem prinşi într-o speranţă minimală şi obligatorie ataşată de Tsipras şi Varoufakis). Aceleaşi politici păguboase au fost înscrise în instituţii româneşti pregătitoare pentru euro.
Nişte lucruri au început să se modifice în percepţia corupţiei în ultimii 5 ani. Şi în România, da, mai discret, dar asta pentru simplul fapt că nu există încă vehicule puternice pentru astfel de idei. Cel mai popular motor a fost, evident, inegalitatea. A ajuns şi temă la Davos acum vreo trei ani, cu citat din Polanyi imprimat pe invitaţii. Inegalitatea a unit pînă la urmă tocilari prudenţi precum Piketty cu noi forme de organizare a stîngii care chiar dau speranţă, precum Podemos (dialogul celor doi e aici), a unit forme mai blînde de critică a capitalismului pe filieră americană şi acceptabile pentru aspiraţiile europenilor muraţi în neoliberalism în ultimele 3-4 decenii. Nu vrei să critici prea prompt şi nepoliticos segregările de clasă europene sau americane? Nu vrei să ai bătăi de cap cu un vocabular marxist care poate răni suflete bune fundamental? Atacă inegalitatea. Şi oamenii au tot atacat-o. Ar trebui să fie şi un bun coagulant românesc pentru cîteva fronturi de stînga. De ce nu e? Am nişte ipoteze şi pentru asta: pentru că acţiunea politică antiinegalitate e înlocuită doar de oengism, nici măcar de filantropie. Avem o inegalitate? Să facem un proiect. E şi asta o formă de acţiune practică – o saramură birocratică sinistră uneori, dar e altă discuţie – însă inegalitatea trebuia să prindă agendă politică şi susţinere populară. Şi, da, pentru susţinere populară ar fi trebuit să avem un minimum suport mediatic, academic, instituţional.
Ponta a primit tot soiul de lecţii occidentale în 2012. Omul a înţeles una singură: faci tot ce spun Comisia şi prietenii ei şi rămîi la putere. Pînă acum a mers. Aşa ne-am trezit cu un tînăr premier fanatic neoliberal, cu doar unele vopseluri “de stînga”, dar cu tone de pomeni pentru mediul corporate.
Au apărut în România batalioane de eroi care au luptat cu criza, cu Băsescu, cu tot felul. Ca să fim înţeleşi. Există o singură formă de putere. Există Troica, există un consens pro-austeritate neoliberal. Cine are chef de luptă aici va găsi ţinte nobile. Cine are chef să vadă mîrlănia oportunistă a colegilor de breaslă va trebui să fie nebunul zonei o vreme sau să găsească o cale neconvenţională de prezentate a perspectivei marxiste sau măcar heterodoxe. Criticii sînt de obicei fie înrămaţi şi puşi în dezbateri specializate, fie ridiculizaţi pentru că nu sînt neutri şi specialişti – asta însemnînd de obicei cea mai neruşinată înregimentare. Deci dacă aveţi chef de senzaţii tari fiţi anti-Troică, luptaţi pentru diverse forme de control al noilor mutanţi economici şi vă garantez că, oricît de banal sună, vă va ocupa cam tot timpul.
Şi Tsipras et comp. au mari probleme cu corupţia. De ce sînt însă mult mai articulaţi politic, de ce atacă Troica în loc să-şi facă un DNA? Pentru că pînă la urmă aia e puterea. Te uiţi la un documentar precum ăsta şi-ţi aminteşti că Troica nu e ceva abstract e ceva ce cerea necontenit şi urgent privatizări pe care le executau cu entuziasm apoi diverşi băieţi. Şi au dreptate şi cei care spun că FMI era partea mai îngăduitoare a triunghiului. Sigur, măreaţa creaţie tehnocrată era de fapt foarte politică – popularii europeni au făcut-o, (cu sprijinul social-democraţilor) şi a căpătat, pe măsură ce devenea nepopulară, şi nuanţe coercitive şi de clan. Băsescu e doar unul. Orban nu a păţit nici pe departe ce au păţit „puciştii” români, tocmai pentru că era „de-al nostru”. Scenariul s-a repetat şi în alte locuri din Europa vulnerabilizată. Morar şi Kovesi sînt şi produsul unei astfel de viziuni anticorupţie. Ei au sprijinit nişte politicieni care i-au susţinut la rîndul lor prin mijloace murdare. Pentru că ei reprezentau vocea puterii fără discuţie. În timp, politicienii au devenit vulnerabili, instituţii precum SRI sau DNA abia mai pot fi întrebate timid de ce tot cer buget şi de ce n-au făcut nimic pînă acum.
Troica tehnocrată a susţinut doar politica favorabilă ei, doar personaje care i s-au predat necondiţionat. Să înţelegem că mulţi corupţi (mă rog, „suspecţi”e) nu au scăpat pentru că oculta românească ar fi teribilă. Asta e explicaţia pentru conspiraţionişti obosiţi care mai cred că Securitatea era un ordin mistic dacic. Nu, nu era nici o conspiraţie. A fost mai simplu de atît. S-a transmis prin tot felul de canale că cine fură cu cine trebuie are o perioadă de protecţie. Unii s-au expus mai mult, alţii mai puţin. În rest, puteai să cam spui şi să cam faci ce-ţi dorea inima.
Cum ne poziţionăm faţă de luxleaks, swissleaks şi multe alte dezvăluiri despre evidente colaborări între mediul politic şi cel financiar. Asta nu e mişcare anticorupţie? De ce sînt tratate cu unităţi de măsură diferite. De ce vorbim toată ziua despre biciuirea Greciei şi nu se vorbeşte serios despre pedepse exemplare pentru liderii Luxemburgului? Mă rog, unul a fost pedepsit prin muncă în folosul comunităţii europene: Juncker.
Nu se cară sacoşe cu bani, se instaurează pur şi simplu linii de producţie oportunistă de soldaţi-funcţionari bine plătiţi, cu un simţ al realităţii redus la zero de prea multe bonusuri şi excel-uri. Lumpen-oligarhie o numesc cei de la Podemos.
În dialogul citat mai sus, Iglesias îl întreabă pe Piketty dacă e de acord cu formularea corupţiei ca o problemă în primul rînd economică. Piketty aprobă sugestia şi vine prompt cu un caz recent francez, Cahuzac, cel care trebuia să lupte pentru taxare şi îşi ascunsese averea în Elveţia. Transparentizarea mediului economic e soluţia, spune Piketty. Şi trece apoi firesc la eşecul evident al austerităţii şi la necesitatea schimbării politicilor economice. România trebuie să trimită organizat şi puternic un mesaj împotriva corupţiei elitei eruopene şi a coabitării evaziunii cu privilegiului pentru marele business. Pentru simplul fapt că sîntem afectaţi grav de acest tip de politică economică, dar şi de un anumit tip de protecţie pentru corupţia „corectă” din punct de vedere economico-politic.
Lupta anticorupţie de nivel european, nu e vreo glumă. Syriza, cu un mesaj mult calmat şi moderat, a fost practic linşată cu nervi şi incoerenţă de elitele financiare europene. (Mă rog, au un moment de respiro. Poate nu trebuiau să se deradicalizeze atît de mult au apărut unii critici din interior, din ăia care te critică cu dragoste pînă la distrugere.) Ce e clar însă e că Varoufakis a devenit un demon peste noapte spunînd lucruri calme şi calculate. Syriza nu a invitat la penitenţă colectivă ca aici urlînd toată ziua că e corupţia de vină. Sigur că era de vină, dar ea a fost încurajată şi sponsorizată din anumite direcţii. Da, băncile germane şi franceze care au sponsorizat şi susţinut corupţia grecească ani de zile ar fi trebuit să plătească.
Anticorupţia are o susţinere populară de televizor. Are audienţă şi oferă ceva catahrsis. Nu e lupta noastră anticorupţie oricît de detestabile ar apărea unele personaje. E lupta lor, a cîtorva găşti. Lupta noastră anticorupţie e aia care le provoacă spasme ideologilor zonei, şefilor de instituţii-cult (BNR, DNA, SRI). Toate au crescut lărgindu-şi bugetele sau puterea în timpul crizei. Şi toate au avantaje nedemocratice, nu au bătăi de cap cu dorinţele cetăţenilor.
Cu o măiestrie furnizată de ignoranţă şi tupeu, comentatorii corupţiei se opresc de fiecare dată în pragul explicaţiei supreme: ce business onorabil mai produce un profit cît de cît decent în ziua de azi? De aia au sfîrşit şi marii afacerişti din privat în afaceri cu statul. Toţi îi numără licitaţiile lui Sebastian Ghiţă uitînd că totuşi a ridicat o firmă puternică în mediul privat – apoi şi-a vîndut acţiunile pe nişte sume uriaşe. Intrarea cu totul în business cu statul a fost de fapt de pe postura de organizator al celorlalţi actori. Ghiţă a ştiut ca mulţi alţii că după 2009 merita să cobori din pat doar pentru afaceri cu statul. Şi aici e o problemă de politică economică sensibilă, nu doar de chirăieli anticorupţie nearticulate. Aşa cum arăta anul trecut într-un interviu pe hotnews.ro, el îşi căuta sprijinul şi legitimarea prin susţinerea intereselor americane. Extrarodinara lui isterie pro-legi Big Brother are şi această dimensiune. Ghiţă nu era speriat de terorism, Ghiţă cauta şi el umbrelă „strategică”.
Depresia postcriză: în timpul campaniei pentru prezidenţiale mă tot bătea la cap un fan Macovei, că eşti plătit din bani murdari, că vai unde lucrezi. Mă uit mai atent la cine era ăsta de mă asasina cu mesaje omul îşi pusese cu mîndrie locul de muncă pe facebook: Siveco. Trec peste faptul că nu e tocmai recomandat să te simţi „curat” în funcţie de unde-ţi iei banii şi nu în funcţie de ce faci. Depresia de care suferea probabil şi ăla, depresie care se manifesta ca la mulţi alţii prin reverii antisărăcie, prin vis de incinerare a proştilor care-şi vînd votul, e totuşi de înţeles. Provine dintr-o altă consecinţă a anticorupţiei ca armă ideologică. Cine nu e profitabil e corupt, aşa ar suna axioma.
Evident că într-o lume în care profitul stă doar la cîteva companii mari beneficiare de diverse scutiri, situaţii speciale, resurse speciale etc., apar cam mulţi corupţi, angajaţi care o duc prin insolvenţe de azi pe mîine, vinovaţi de neprofitabilitate, muncă la negru, patroni dubioşi cu interese diverse. În locul aroganţilor “profitabili” de acum 10 ani, avem acum cohorte de deprimaţi middle class, dar şi noi trupe de intervenţie tehnocrată: oameni buni la toate cu ceva calificare în „atras proeiecte” care văd şi mai distorsionat mersul treburilor capitaliste. Fanii necondiţionaţi ai pieţelor şi ai forţei novatoare a capitalului ar putea anii ăştia face o pauză şi constata una din profundele contradicţii ale sistemului, imposibilitatea restartării fără sacrificii din ce în ce mai mari.
Anticorupţie şi antiausteritate nu pot merge separat. Ar trebuie să fie unul dintre principiile solidarizării politice măcar pentru cei care vor să încerce alternative de stînga pe aici. Redefinirea anticorupţiei e cu atît mai urgentă cu cît „curăţarea clasei politice” aduce măcar în faţă exact acele contradicţii pe care o nouă stîngă ar trebui să se ridice.